spunem că el nu numai că se roagă, ci are posibilitatea să devină ca și Dumnezeu, și nu numai că are conștiința morții, dar are puterea, dată de Hristos, să devină nemuritor! [1]
Așadar, ceea ce îl deosebește pe om de dobitoc este calitatea de a-și însuși o învățătură concretă și corectă despre Dumnezeu, pe care să o transmită și altora. Omul are sădită în ființa sa nevoia de a răspândi știința despre Dumnezeu, exprimată în psalmul 50: “învăța-voi pe cei fărădelege căile tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce”. Îndeplinind această condiție, omul începe să nu mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai mult[2].
În persoana lui Varlaam, pe care Dumnezeu l tratează ca pe o ființă inferioară asinii, credem că se are în vedere omul eretic, dușman al lui Dumnezeu. Acesta, deși se roagă, se roagă greșit. Și din această cauză el nu este o ființă teologică4, degradând, (vom vedea mai târziu de ce), mai jos decât asini sa. “Teolog este cel care se roagă corect”, spunea Avarie Ponticul. Iată deci, prima însușire pe care o are omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o învățătură (concretă și corectă) despre rugăciune și despre Dumnezeu. Această învățătură nu poate să existe înafara Bisericii, în care Dumnezeu “Și-a dat оntоlnire cu oamenii”, și care, după chipul unicității lui Dumnezeu este una și indivizibilă. Această Biserică este Biserica de Răsărit.
De unde are omul această învățătură, pe care nu o au dobitoacele? Căci anume în aceasta credem că se manifestă în primul rând raționalitatea omului, în comparație cu animalele, “оntrucоt frumusețea firii [umane] o formează tocmai puterea de cugetare”. Și aici ajungem la punctul de plecare al oricărei discuții teologice despre om.
Omul este chip [icoană] al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendința de a-L cunoaște și de a-L propovădui [și lăuda] pe Dumnezeu, ci are sădite în ființa sa însușirile lui Dumnezeu, ca într-o oglindă. Vorbind despre măsura în care aceste însușiri ale lui Dumnezeu au fost investite în om, Sf. Grigore de Nyssen e de părere că singura diferență dintre Dumnezeu și om este aceea că Primul este necreat, pe când al doilea este creat de Primul[3].
“Dumnezeu, spune Sfântul, nu-și arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului doar o parte din bunătățile Sale și păstrând pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci și arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din neființă la viață și l-a copleșit cu tot felul de daruri”.
Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea îl și răsfață cu daruri atât de mari. Darul suprem pe care l primește omul este nemurirea și voia liberă, având “o superioritate vădită prin libertatea sa neîngrădită”. Desăvârșita libertate pe care o primește omul este și poarta [condiția] pentru orice virtute. Căci “virtutea constă în a fi fără stăpân și a face ceea ce-ti place, tot ce faci din constrângere sau din silă nu poate fi virtute”. Potrivit acestei concepții, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depăși, nu pot avea virtuți[4].
(Pr. Sorin Ionescu)
[1] Petre Țuțea, Tratat de antropologie creștină, Ed. Sophia, București, 2010, p. 123.
[2] Ibidem, p. 124.
[3] Idem, Reflectii religioase asupra cunoasterii, Ed. Sophia, București, 2012, p. 50.
[4] Ibidem, p. 50.