Fiind chip al Împăratului ce stăpânește peste toate, omul poartă și un “veșmânt” corespunzător. Astfel “în locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuții, care-i totuși cea mai împărătească dintre îmbrăcăminte, iar în loc de sceptru se sprijin este pe fericirea nemuririi, pe când în loc de diademă împărătească e împodobit cu coroana dreptății, așa încet prin toate acestea omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat ca unul care se aseamănă aidoma frumuseții Modelului său”[1].
Potrivit relatării biblice, doar omul, dintre toate făpturile, este rezultatul unui sfat Dumnezeiesc, celelalte au fost făcute fără un “plan” prealabil. Dumnezeul Sfântă Treime a zis: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră… ca să stăpânească toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul”[2].
Rezultatul acestui sfat Dumnezeiesc a fost Însuși Hristos, adică Noul Adam, care este Arhetipul și scopul lui Adam cel vechi. “Fiindcă nu Adam cel vechi este modelul lui Adam Cel nou, ci Adam Cel nou este modelul celui vechi”. Panacotist Nellas, rezumând învățătura patristică, limpezește aceasta paradox aparent. “Nu are importantă faptul că Hristos nu a existat istoric pe vremea creației lui Adam. Faptul că Hristos este în realitatea supra temporală a lui Dumnezeu “mai-întri-născut decât toată zidirea”[3] constituie o învățătură biblică fundamentală.
Dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga creație materială, a răsărit pe pământ ultimul după toate creaturile, atunci este, negreșit, logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creații materiale și spirituale, să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sânt conduse de la cele nedesăvârșite spre desăvârșire. Ca realizare supremă a omului, este firesc ca Hristos să reprezinte scopul mersului ascendent al umanității, început dar și capăt al istoriei”.
Omul trebuie să tindă neîncetat spre acest Arhetip al său. Nu este vorba doar de Cuvântul pur și simplu, ci anume de Cuvântul întrupat. Căci, fiind o natură divine-umană omul trebuie să se desăvârșească atât spiritual, cât și trupește. Făurindu-l pe om, Dumnezeu “a sădit în firea sa un amestec de dumnezeiesc și de omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cit și prin plăcerile pământești prin simțământul care-l are că nu-i străin nici de bucurii”.
De aceea până și “sufletul adevărat și desăvârșit [prin firea lui, precizarea Sf.] este ceva unic, capabil să cugete și nemateriali, dar legat prin simțuri de lumea materială”. Această armonie desăvârșită dintre suflet și trup, în care nici sufletul nu-i este superior trupului (ca în religiile orientale), nici trupul sufletului (ca la ateiști sau hedoniști), ci amândouă alcătuind ființa umană, este o armonie în care urma să se sălășluiască Hristos Dumnezeu.
Căci dacă trupul ne-a fost dat pentru a-L încăpea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos în istorie, tot pentru El ne-a fost dată și rațiunea: “fiindcă pentru omul cel nou a fost alcătuită dintru început natura omului; mintea și dorința au fost făcute pentru Acela: minte am primit ca să-L cunoaștem pe Hristos, dorință ca să alergăm spre El, memorie avem ca să-L purtăm în ea pe El, fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)”.
(Pr. Sorin Ionescu)
[1] Ibidem, p. 50.
[2] Fc. 1: 26.
[3] Col. 1: 15-17.