Bărbat şi femeie în realitatea post-paradisiacă
Separarea în bărbat și femeie este o urmare a căderii. Acest paradox se explică prin atotștiința și înainte-vederea lui Dumnezeu. “Оntrucоt [Dumnezeu] prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă și căderea care a urmat, departe de viața îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele omenești care uitaseră cu totul chipul în care se desăvârșesc îngerii, Dumnezeu a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viața de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele și ca vietățile necugetătoare”[1].
Sfântul Ioan Gură de Aur, care a scris atâtea cuvinte înălțătoare despre căsătorie, fiind cred că cel mai mare dascăl al vieții de familie, nu ezită să vadă în căsătorie decât o urmare a morții: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu și s-a făcut pământ și țarină, scrie Sfântul, omul a pierdut împreună cu acea petrecere fericită și frumusețea fecioriei.
După ce, ajungând robiți, au dezbrăcat această haină împărătească și au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morții și blestemul și durerea și viața chinuită, atunci o dată cu acestea a fost introdusă și căsătoria… Vezi de unde și-a luat obârșia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?… Fiindcă unde este moarte, acolo e și căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici această…” Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă răul în binecuvântare, prefăcând ceea ce a fost un rezultat al păcatului în ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta șansa reabilitării. El poate acum să perpetueze viața. Numai că prin modul de înmulțire, în chipul dobitoacelor, în om au pătruns toate pornirile și patimile caracteristice firii dobitoacelor.
De aici încolo omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine și chip al dobitocului. Viața omului de după cădere e o continuă zbatere între animalitate și Dumnezeire. Dumnezeu nu cunoaște patima. “Drept este Domnul Dumnezeul nostru și nu este nedreptate întru Dansul”, zice Psalmistul[2]. De aceea orice patimă nu este altceva decât manifestarea în om a chipului dobitocului, care “la om creste cu atât mai mult cu cât conlucrează în ea și mintea omului”. Dacă vom analiza imnografia și rugăciunile ortodoxe, vom vedea că ele sânt pătrunse de sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decât dobitocul”: “căci vierme sânt și nu om”, se smerește Împăratul David[3].
Îndobitocirea este urmarea practicării continue a păcatului, care se realizează prin folosirea irațională a pornirilor și instinctelor date omului doar pentru supraviețuire în noile condiții de existenta. Eseistul italian, Julius Evolua, în cartea sa “Metafizica sexului”, urmând un scop contrar celui pe care l urmăm noi, face totuși o afirmație care susține ceea ce vom spune.
El observă că dintre toate viețuitoarele doar omul își folosește instinctele sexuale și în afara scopului procreației, neavând perioade anumite pentru aceasta, ca dobitoacele. Același lucru se poate spune și despre celelalte patimi, cum ar fi mâncatul sau somnul. Să ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care își gâdilau gâtlejul cu o pană, provocându-și voma, pentru a face loc iarăși mâncării. “În urma inclinărilor și preocupărilor animalice adeseori se îndobitocește până și gândirea, așa încet tot ce-i bun în noi cade sub ascultarea răutății.
(Pr. Sorin Ionescu)
[2] Ps. 91: 15.
[3] Ps. 21: 6.