Creaţie şi libertate (1)
Creaţie şi libertate (1)
Patima robește, ascunzând, ca o mască, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Omul stăpânit de patimi nu poate să cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este o piedică în calea filozofiei: “Căci să știi, declară Socrate În Republica, că pe cât mai palide devin pentru mine plăcerile legate de trup, pe atât sporesc dorințele și plăcerile iscate de convorbiri”.
Dezvoltând aceeași idee, Platon relatează în continuare o întâmplare cu Sofocle: “Odată, povestește același personaj, am fost de fată când cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poți oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omuleț! Cu adâncă mulțumire am scăpat de iubire, de parcă aș fi fugit de un stăpân smintit și sălbatic”.
Patimile sunt adesea înfățișate de Sfinții Părinți ca niște fiare care ne sfâșie. “Închipuie-ti, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că și mânia este tot o fiară. Arată și tu fată de tine tot atâta zel cât l arată alţii pentru îmblânzirea leilor; îmblânzește și tu, domesticește și tu mânia din sufletul tău. Și mânia are dinți și unghii groaznice; dacă nu-ti domesticești mânia, mania omoară totul. Nu pot sfâșia leul și vipera atât de cumplit măruntaiele ca mânia, sfâșiind-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatămă numai trupul, ci strică și sănătatea sufletului, mancando-i, rupând-i, rozând-i toată puterea, făcând-l cu totul nefolositor”.46 Atât “mania [cât și celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssen] nu poate forma un punct de asemănare intre Dumnezeu și om”.
Deoarece Dumnezeu, fiind bunătatea și ne pizmuirea desăvârșită, nu se mânie. Nici măcar izgonirea din rai nu a fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu lovește, nici nu cere satisfacții, ci pedeapsa e o mișcare care vine în mod natural din partea naturii ce a fost tiranizată și defectată de acțiunea greșită a lui Adam, deoarece căderea omului a provocat dereglarea întregului cosmos.
Pună aici am văzut că, după ce l-a creat pe om, iar acesta I-a stat împotrivă, căzând în moarte, Dumnezeu nu doar că nu-l pedepsește, ci toate câte au rezultat în urma păcatului le întoarce în favoarea omului. Însăși moartea, pe care o va cunoaște omul de acum înainte, nu este îndreptată împotriva omului, ci împotriva “stricăciunii care-l învăluie”.49 După Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu a îngăduit moartea “ca răul să nu devină nemuritor”.50 Prin moartea biologică, Dumnezeu practic îl sustrage pe om din fata “răzbunării” iraționale a naturii, oferindu-i șansa să renască într-o altă dimensiune.
De aceea, nimic din cele cu câte l-a înzestrat Dumnezeu pe om în “noua sa pribegie” nu poate fi considerat rău, chiar și aceleași patimi. Pe de o parte, instinctele sânt o poartă care poate duce spre iraționalitate, iar pe de altă parte, aceasta constituie “un leac și o binecuvântare, o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supraviețui în moarte, din moment ce a pierdut viața, și mai ales ca să supraviețuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplină viața și forma mai frumoasă a naturii lui Hristos”.
Oricât nu s-ar întări patimile împotriva omului ele nu pot să șteargă cu desăvârșire strălucirea chipului lui Dumnezeu din noi. Rațiunea cu care este înzestrat, are putere să conducă cu ele. Iar atunci când “puterea minții ajunge să stăpânească aceste porniri, oamenii pot face tot atâtea virtuți. Mânia poate deveni bărbăție, sfiala poate duce la siguranța întemeiată, din frică se poate ajunge la ascultare, din ură la antipatie fată de rău, din patima amorului la dorul puternic după frumosul cel real și aceasta pentru că o fire demnă se ridică deasupra patimilor și se ferește să ajungă în robia răului (o astfel de mândrie e lăudată de marele apostol Pavel atunci când ne cere să căutăm cele de sus)”.
(Pr. Sorin Ionescu)