Omul este singura ființă liberă. Iar ceea ce îl smulge pe om circuitului biologic închis este practicarea virtuților, care sunt o însușire proprie doar naturii divino-umane.54 Dacă animalele se supun și sânt conduse de legitățile naturii, fără să le poată depăși, omul are putere să supună el aceste legități în favoarea sa. În aceasta constă și dovada supremei libertăți a omului, care-l ridică peste legile iraționale și intransigente ale Universului în care trăim. Aceasta ne mai arată că omul este și stăpân al acestui Univers și că pe lingă biologic mai are ceva care desemnează natura sa atemporală și spațială. Omul este de nepătruns, progresele sale în toate domeniile sunt imprevizibile și inepuizabile – aceasta ne vorbește de originea sa divină, că omul este chip al infinității lui Dumnezeu.
Fiind o ființă divine-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci când această mișcare este întreruptă sau înăbușită, omul este bântuit de o mare neliniște și tristețe, pe care Blaga o numea “tristețe metafizică”. “Neliniștit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni intru Tine”, oftează Fer. Augustin chiar la începutul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului, scrie Sfântul Tihan din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-și află plăcerea, liniștea, pacea, mângâierea și bucuria, decât numai în Dumnezeu, de la Care, după chipul și asemănarea Aceluia a primit ființă; atunci când se desparte de El, e nevoit să-și caute plăcerea în făpturi și cu patimi felurite, ca și cu niște roșcove, se hrănește…”.
Voind să scape de această tristețe, grecii au inventat banchetele și sălile de teatru, discuțiile filosofice, pentru cei mai spiritualizați, dar și jocurile și orgiile pentru cei cu totul trupești. Aceasta era o consecință logică a religiei antice grecești. Grecul era tiranizat de ideea destinului implacabil și de spiritul răzbunător al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar că nu îi ajutau pe oameni, ci orice încercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu muritorii era aspru pedepsită de zeii mai mari.
Atunci când Prometeu îndrăznește să ducă focul oamenilor, Zeus îl leagă de o stâncă, unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul zeului umanist, ficat care peste noapte creștea la loc pentru a putea fi ciupit la nesfârșit. Iar după toate aceste farse a cetățenilor cerului îndreptate împotriva oamenilor în timpul vieții lor pământești, dincolo îi aștepta în mod inevitabil focul Hadesului. Iată de ce grecii aveau o motivație logică a hedonismului lor, reieșind din doctrina lor religioasă.
Drept urmare ei au ajuns să îndumnezeiască corpul omenesc, plăzmuind un “dumnezeu” de tipul celui freudian și nietzschean, în care biologicul, instinctualul, încearcă din răsputeri să îmbrace haina strălucirii care nu i se potrivește. O astfel de îndumnezeire a omului, fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu, este împlinirea dorinței diavolului, pe care acesta i-a șoptit-o Evei în rai. Să nu uităm însă, că grecii au făcut aceasta dintr-o mare tristețe, tiranizați de monstruozitatea fatalității morții și a nedreptății. Această atitudine, tipică nu numai pentru grecii antici, ci pentru toți oamenii fără Dumnezeu, a atins proporții monstruoase în lumea contemporană. Ea însă este nemotivată pentru o lume în care se pare că nu mai este om care să nu fi auzit niciodată de Hristos. “Cu noi este Dumnezeu”, așa se țicuiește Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit să fie om, pentru a-l face pe om dumnezeu după har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul Morții, sau și mai corect, în noi este Dumnezeu!
(Pr. Sorin Ionescu)