Opera de traducere a Sfintei Scripuri are o foarte lungă istorie. Pentru Vechiul Testament punctul de plecare se află în secolul al VI-lea î.Hr., atunci când palestinienii, abia întorşi în patrie, şi-au dat seama că vechea limbă ebraică în care fuseseră scrise Scripturile a intrat în rândul limbilor moarte, iar locul ei fusese luat de limba aramaică.
În Noul Testament, creştinii au preluat de la iudei canonul Vechiului Testament, pe care l-au completat cu cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Atunci când aria misionară s-a lărgit şi când creştinismul cuprinsese mai multe ţări, Biblia a fost tradusă şi în alte limbi: siriacă (Peşitta, sec. II), Filoxeniană (sec. VI), a lui Paul de Tella (sec. VII), latină – Vetus Itala (sec. II), Vulgata – efectuată de Fericitul Ieronim între anii 390 – 405, bohairică şi sahidică (sec. II – III), gotică (sec. IV), armeană, georgiană sau gruziană (sec. IV), etiopiană, slavonă, arabă, germană, franceză, italiană, spaniolă, engleză şi poloneză între secolele al V-lea – al XV-lea.
Primele texte ale Sfintei Scripturi în limba română datează de la începutul secolului al XVI-lea, iar cele dintâi manuscrise care cuprind texte biblice traduse în limba română, provin din nordul Transilvaniei şi au apărut pe la sfârşitul secolului al XV-lea sau prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Primele traduceri de cărţi biblice în limba română au fost:
- Codicele voroneţean, descoperit în 1871 la Mănăstirea Voroneţ din nordul Moldovei. Deşi s-au găsit din ea decât câteva epistole şi capitole din Faptele Apostolilor, se presupune că originalul conţinea întregul canon al Noului Testament.
- Psaltirea Şcheiană, numită aşa după numele lui D. C. Sturdza-Şcheianu, care a dăruit-o în 1882, Academiei Române. Despre ea nu se ştie dacă este o copie a unei traduceri care deja circula, sau este vorba chiar de către o traducere din secolul al XVI-lea.
- Psaltirea Voroneţeană, descoperită în 1882, la Mănăstirea Voroneţ de folcloristul Simion Florea Marian. Nici despre ea nu se ştie dacă a fost o traducere, sau dacă reprezintă doar o copie după o traducere anterioară.
- Psaltirea Hurmuzachi, denumire dată după marele patriot bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi. Despre ea unii cercetători spun că este o traducere a Psaltirii, iar alţii spun că este o copie a unei traduceri care exista deja.
Pe teritoriul țării noastre au circulat cărţile Bibliei în limba strămoşilor noştri încă din epoca apostolică. Ele au circulat sub forma manuscriselor biblice, care au fost copiate şi traduse secole de-a rândul „de generaţii de creştini şi clerici autohtoni daco-romani”.
Epoca domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu este caracterizată printr-o bogată producţie de carte, făcându-se paşi decisivi în procesul de introducere a limbii române în cult. În aceste condiţii, apare la Bucureşti Evanghelia în 1662, iar în 1683, este tipărit Apostolul.
Încununarea acestor vechi strădanii de a avea măcar parțial textul Sfintei Scripturi în limba română, o reprezintă, fără îndoială apariția, în anul 1688, a Bibliei de la București, numită și Biblia lui Șerban Cantacuzino, lucrare de referință nu doar pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ci și pentru Istoria Literaturii românești.
Bibliografie: Nicolae I. Nicolaescu, Scurt istoric al traducerii Sfintei Scripturi. Principalele ediţii ale Bibliei în Biserica Ortodoxă Romană, în revista „Studii teologice”, seria a II-a, anul XXVI, 1974, nr. 7-8; Nicolae V. Dură, Biblia de la Bucureşti (1688). 300 de ani de la prima tipărire integrală a Bibliei în versiune românească, în revista „Studii teologice”, seria a II-a, anul XL, 1988, nr. 6; Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, în revista „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 2.
(Pr. I.D. Moga)