Considerații generale despre filosofia lui K. Jaspers

Filosofia lui Jaspers constituie un moment important în istoria filosofiei. Ea este o alta modalitate de a filosofa, un nou tip de filosofie. Și putem răspunde întrebării pe care și-o pune Ricoeur: „Cum se poate filosofa după Kierkegaard?”, simplu, spunând: astfel (adică așa cum o face Jaspers).

            Fără îndoială, în filosofie, mai puțin decât oriunde în altă parte, nu există începuturi absolute. Jaspers are și el precursori în această reorientare a filosofiei, cei mai de seamă dintre ei fiind Kierkegaard și Kant, dar putem merge mai departe, spunând că el se sprijină în istoria gândirii pe o serie de visuri existențialiste care au fost pentru gândire întoarcerea la sine însăși, reîntoarcerea la misiunea sa originară.

            Pe bună dreptate, spunea Gabriel Marcel, că filosofia lui Jaspers este o „holografie” a vieții interioare a individului. Căci, concepția filosofică a lui Jaspers, derivând din problemele personale, are de-a face în mod obișnuit cu problema omului.

            El se ridică împotriva a ceea ce numește „filosofia de catedră”, care pentru el nu este „filosofie autentică”, ci doar dezbaterea unor probleme neesențiale în raport cu problemele fundamentale ale existenței umane. În opoziție cu această filosofie, interesul pentru om al lui Jaspers provine din observarea însuflețită a ceea ce se întâmplă omului în prezent. Cu cât reflectează mai mult asupra esenței omului, cu atât aceasta îi devine mai enigmatică și singurul lucru pe care-l poate spune despre el este că: omul este deschis pentru că este înzestrat cu aptitudinea neobișnuită a libertății.

            Aceasta idee a libertății este ideea fundamentală a lui Jaspers; de ea depinde tot ceea ce spune el. Ea presupune mai întâi că omul, în situațiile în care se află, se poate decide de fiecare dată pentru una sau alta dintre alternative. Însă libertatea are o dimensiune mult mai profundă. În ea, omul poate să se surprindă pe sine sau să se rateze; el poate deveni sau poate să moară. Aici este vorba despre libertatea cea mai profundă, „libertatea existențială”, despre „alegerea existențială”, despre „alegerea sinelui propriu”, despre „decizia de a exista tu însuți”. Iar acest lucru nu se poate realiza decât prin comunicare, comunicarea cu tine însuți și comunicarea cu ceilalți. Însăși comunicarea trebuie să aibă ca fundament iubirea. Altfel, ea nu există.

            Dar, omul nu poate ajunge la sine însuși decât dacă trece prin fața unor obstacole și abisuri. Acestea sunt „situații limită”. Prin ele se ajunge la „eșec”. „Situațiile-limită” pot fi înfruntate numai prin asumarea și îndurarea lor. Asumarea existenței, așa cum o postulează Jaspers, nu se realizează însă într-un proces continuu și necesar. Ea devine posibilă, dimpotrivă, numai prin salt: saltul de la disperare la faptul de a fi tu însuți, „saltul către mine ca libertate”. Dar, acest salt poate fi realizat prin puterea proprie a omului și aici intervine transcendența, cu ajutorul căreia omul poate ajunge la o experiență specială, experiența faptului de a fi dăruit. „Existența nu este fără transcendență”. El numește această experiență „credința filosofică”.

            Astfel, atât realitatea naturală, cât și cea umană, devin acum inteligibile ca indicii, ca semne, ca „cifruri ale transcendenței”. Acesta este apelul pe care îl face Jaspers oamenilor.

BIBLIOGRAFIE:

  1. JASPERS, KARL, Texte filosofice, București, Editura Politica, 1986.
  2. JASPERS, KARL, Initiation à la méthode philosophique, Paris, Petite Bibliothèque Payot, Paris, 1970.
  3. JASPERS, KARL, Introduction à la philosophie, Paris, Libraire Plon, 1965.
  4. JASPERS, KARL, Oameni de însemnătate crucială, București, Editura Paideia, 1996.
  5. AUREGAN, PIERRE – PALAYRET, GUY, Zece etape ale gândirii occidentale, București, Editura Antet, 1995.
  6. BAGDASAR, NICOLAE, Filosofia contemporană a istoriei, București, Editura Științifică, 1930.

Prof. IOANA-MARIA DUBAC