Prima prefigurare a Sfintei Cruci a fost pusă în legătură cu pomul vieţii, din ale cărui fructe n-au gustat primii oameni, căci Dumnezeu i-a alungat din rai din cauza neascultării lor „şi a pus heruvimi şi sabie vâlvâietoare să păzească drumul către pomul vieţii”(Fac 2, 24). Această prefigurare are în vedere faptul că ele au o caracteristică comună şi anume materialul care are putere vivificatoare şi slujeşte vieţii omului, atrăgându-l spre cunoaşterea adevărată ce se exprimă prin credinţa fermă şi împlinirea faptelor bune. În cântările bisericeşti şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfânta Cruce este asemănată cu noul pom al vieţii care stă infipt, ca şi pomul din Eden, în mijlocul Bisericii, paradisul în care Fiul lui Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii credincioşi să guste din rodul cunoştinţei divine şi al adevărului veşnic.[1]
Lemnul Sfintei Cruci este binecuvântat de Dumnezeu; de aceea în scrierile Vechiului Testament acest lucru se pune n evidenţă în mai multe rânduri de autorii sfinţi. Astfel, la îndemnul lui Dumnezeu, Noe şi-a construit o corabie de lemn de salcâm (Fac 6, 12), pentru a fi salvat el, familia şi vieţuitoarele sale de la potop (Fac 7, 8), iar patriarhul Avraam, ascultând de acelaşi glas divin, a primit poruncă să-l jertfească pe unicul său fiu-Isaac-în pământul Moria (Fac 22, 2). Lemnele pe care patriarhul evreu „le-a pus pe umerii lui Isaac” (Fac 22, 6) au fost considerate de Sfântul Chiril al Alexandriei şi de alţi Sfinţi Părinţi ca o prefigurare a Sfintei Cruci.
Rolul pozitiv al lemnului în viaţa omului, ca o prefigurare a puterii binefăcătoare a Sfintei Cruci, se desprinde din viaţa patriarhului Iacob care în Mesopotamia şi-a ales nuiele verzi de plop, de migdal şi de paltin, pentru ca vitele sale să se înmulţească (Fac 30, 37-42) sau când în Egipt „Israel s-a închinat la vârful toiagului său” (Fac 47, 31). Sceptrul patriarhului evreu simbolizează puterea şi demnitatea şi totodată el prefigurează Sfânta Cruce, sceptrul cel înfricoşat al împărăţiei lui Hristos care ajută pe cei credincioşi să ajungă pe treptele cele mai înalte ale sfinţeniei.[2]
O altă dovadă sigură a prefigurării Sfintei Cruci în Vechiul Testament o avem atunci când, în drum spre Ţara Făgăduinţei, Moise a înălţat şarpele de aramă pe un stâlp de lemn, pentru ca tot cel ce era muşcat de şerpi veninoşi să fie salvat numai dacă privea către el (Num 21, 4-8). Confirmarea acestui adevăr se desprinde din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim, căruia i-a povestit mai înainte hotărârea divină de a fi răstignit pe Sfânta Cruce Însuşi Fiul lui Dumnezeu (In 3, 14). Aşadar, textul vechitestamentar îşi are împlinirea în răspunsul dat de Mântuitorul învăţătorul iudeu, chipul şarpelui prefigurând în mod deosebit pe Iisus Hristos de pe Golgota. Această identificare a fost subliniată şi de Sfinţii Părinţi, ca de exemplu Ambrozie al Milanului, Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sf. Ioan Gură de Aur.
Prefigurarea Sfintei Cruci prin altarele de jertfa consemnate în Vechiul Testament este destul de evidentă, dacă avem în vedere necesitatea şi importanţa lor în păstrarea legăturii cu Dumnezeu. Prin prisma acestui adevăr şi ţinând seama de faptul că prin jertfele sângeroase sau nesângeroase aduse pe altar, omul imploră iertarea greşelilor şi împăcarea lui cu Dumnezeu, Cel ce îl binecuvântează cu viaţa îndelungată şi paşnică, putem afirma că acest obiect de manifestare a religiozităţii sale atât în perioada premozaică cât şi postmozaică reprezintă tipul Sfintei Cruci. După cum în Vechiul Testament nu există jertfă fără altar (Fac 4, 4), la fel în Noul Testament nu se poate separa Sfânta Cruce de jertfa Mântuitorului.
Întrucât prin altarele de jertfă omul şi-a exprimat ascultarea faţă de Creatorul său şi mereu a ţintit spre sfinţenia şi libertatea vieţii lui. Dumnezeu i-a venit în ajutor descoperindu-i în mod supranatural rostul acestor sacrificii, care pregătesc drumul spre Golgota, unde Fiul lui Dumnezeu va împăca întreaga fire cu Tatăl Cel ceresc. Pentru împlinirea acestui scop a fost ales patriarhul Avraam, căruia Dumnezeu, pentru a-i încerca tăria credinţei lui, i-a poruncit să sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, pe muntele Moria (Fac 22, 2).[3] Ascultând de porunca divină, patriarhul evreu şi-a luat fiul şi ajungând, după trei zile de mers, la acel loc, a ridicat jertfelnic pe care a pus lemnele şi deasupra lor pe Isaac (Fac 22, 3-9). În timp ce Avraam era pregătit să-şi sacrifice fiul, un înger al Domnului l-a oprit zicându-i „acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău” (Fac 22, 12).
Pentru ascultarea faţă de Dumnezeu, patriarhului Avraam i s-a proorocit înmulţirea neamului său ca „stelele cerului şi nisipul mării” (Fac 22, 16-18), fapta sa prefigurând jertfa Mântuitorului Hristos. Această prefigurare este evidentă deoarece Isaac este tipul Mântuitorului Hristos, lemnele pe care tatăl său i le-a pus pe umeri preînchipuind purtarea Sfintei Cruci de către Iisus Hristos pe drumul spre Golgota, iar altarul de jertfă, ca şi materialul pentru întreţinerea focului, tipul Sfintei Cruci. Comentând textul biblic în cauză, Sfântul Ioan Gură de Aur mai desprinde şi alte asemănări dintre altarul de pe muntele Moria şi cel de pe Golgota. Dacă pe primul se jertfea un berbec în locul lui Isaac, pe cel de al doilea era răstignit Mielul cel duhovnicesc pentru lume. Hristos este jertfa cea nouă adusă pe un altar nou, Preotul după Duh, Care, aşa cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei, şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii.[4]
Dacă până acum în textele vechitestamentare s-au folosit felurite obiecte şi persoane pentru a prefigura partea materială a Sfintei Cruci prin care s-a făcut evidentă dragostea şi puterea divină, în cele ce urmează vom prezenta noi mărturii din Vechiul Testament ce prevestesc latura spirituală a semnului Fiului Omului ce se va arăta la a doua venire a Domnului (Mt 24, 30). Cercetând textele biblice în care este prefigurat semnul Sfintei Cruci, vom observa că şi sub această formă în Vechiul Testament se descoperă atotputernicia lui Dumnezeu, forţa divină mântuitoare care se face prezentă în toate acţiunile ce înnobilează viaţa omului.
Respectând ordinea cronologică a temeiurilor biblice, vom afla că prima prefigurare a Sfintei Cruci a fost înregistrată atunci când patriarhul Iacob, încrucişându-şi mâinile, a împărtăşit binecuvântarea lui Dumnezeu pe capul nepotului său mai mic, Efraim (Fac 47, 13-15). Binecuvântarea patriarhului Iacob a fost considerată de Sfânta noastră Biserică ca o prefigurare a Sfintei Cruci, această faptă „însemnând binecuvântarea cea de mântuire, care a venit peste noi toţi” sau dovedirea „semnului celui de viaţă purtător”.[5] De această binecuvântare ce se acorda de obicei întâiului născut, s-a învrednicit fratele mai mic al lui Manase, „care va fi mai mare decât el şi din seminţia lui vor ieşi popoare nenumărate” (Fac 47, 19). Patriarhul evreu a schimbat intenţionat binecuvântarea pentru cel întâi născut, căci era inspirat de Dumnezeu şi astfel el a prevestit creşterea numărului celor ce vor primi Sfânta Cruce-urmaşii lui Efraim, faţă de poporul Legii vechi sau descendenţii din Manase.[6]
Faţă de acest semn al patriarhului Iacob, cel de al doilea prefigurează mai bine Sfânta Cruce, fiindcă Moise ţinea mâinile în poziţie orizontală şi se ruga lui Dumnezeu ca Iosua Navi să înfringă oastea amaleciţilor (Ies 17, 9-16). Poziţia mâinilor lui Moise, cât şi biruinţa israeliţilor asupra armatei amalecite, atâta timp cât Moise se ruga şi rezista să ţină în poziţie orizontală braţele sale, sunt dovada incontestabilă a puterii Sfintei Cruci descoperită în Vechiul Testament.
Din buchetul textelor biblice privind prefigurarea Sfintei Cruci mai notăm cuvintele din cartea profetului Iezechiel despre porunca ce a primit-o de la Dumnezeu ca să treacă prin Ierusalim şi să însemneze „cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârșesc în mijlocul lui” (9, 4). După textul masoretic, în loc de cuvântul „cruce” avem „taw”, o literă reprezentată sub forma unei cruci.
Profetul Iezechiel a primit poruncă de la Dumnezeu să pună semnul Crucii (taw) pe frunţile celor ce plâng în cetatea Ierusalimului din cauza nelegiuirilor celor păcătoşi pentru ca să nu fie pedepsiţi împreună cu cei răi (9, 4-10). Acţiunea profetului a fost înţeleasă de exegeţi ca o prefigurare a Sfintei Cruci, căci pornind de la modul de reprezentare a ultimei litere a alfabetului ebraic au văzut în ea tipul crucii lui Hristos, semn pe care şi creştinii îl primesc pe frunte şi îl fac atunci când săvârşesc o taină, se roagă sau încep o lucrare.
[1] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea I, trad. De Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 113.
[2] Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 191.
[3] Pr. Prof. Nicolae Neaga, Facerea, text şi scurte note explicative, în rev. „Seria teologică”, Sibiu, 1945, p. 108.
[4] Diac. Asist. Emilian Corniţescu, Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2, p. 250.
[5] Triod, Irmos 2, Cântarea a 4-a de miercuri în săptămâna a IV-a din Postul Mare.
[6] Diac. Asist. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 252.
Pr. Dan Dulămiţă