De-a lungul cercetării istorice a gnosticismului s-au emis mai multe ipoteze cu privire la natura acestui sistem de erezii. Prin „gnoză” se înţelege, în general, o formă de cunoaştere religioasă care poate aduce singură mântuirea, pentru că are propria valoare şi propriul fundament. Este, prin urmare, cunoaştere totală, care transcende dihotomia subiect-obiect şi orice altă dihotomie, pentru că este cunoaştere a absolutului6 . Veacuri de-a rândul, cercetătorii au avut cunoştinţe despre gnosticism în principal din expunerile lui Irineu de Lyon, din lucrarea în cinci cărţi Despre respingerea şi combaterea gnozei cu titlu mincinos. Au mai fost şi alţi părinţi şi scriitori ai Bisericii care au demascat gnosticismul, precum Epifaniu de Salamina, cu lucrările Panarion şi Ancoratus, dar numeroase dintre afirmaţiile lor par să-şi aibă originea în concepţiile lui Irineu. Mult timp cercetătorii au privit gnosticismul ca pe un fenomen intracreştin care a apărut ca urmare a întâlnirii creştinismului timpuriu cu lumea elenistă şi ca pe un element ce aparţine istoriei sectelor creştine. Această imagine s-a schimbat, în orice caz, atunci când privirile au fost îndreptate spre începuturile Bisericii creştine din perspectiva istoriei religiilor. Astfel, a devenit evident faptul că gnosticismul nu era în niciun caz un element derivat doar din cadrul Bisericii primare; mai degrabă, era o mişcare cu multe ramificaţii în lumea elenistă, care încorporase influenţe dintr-o varietate de mişcări religioase şi intelectuale.
În timpurile moderne, cercetătorii au aflat mai multe despre gnosticism din alte surse, precum descoperirile de la Nag Hammadi care ne-au pus la dispoziţie informaţii de primă mână legate de credinţele şi concepţiile gnosticilor. Este vorba, printre altele, despre lucrări scrise de gnostici pentru gnostici, care înfăţişează propriile lor viziuni. După Hubert Jedin, gnosticismul reprezintă un „sincretism religios al Antichităţii târzii, care, pe baza unui dualism oriental, pune împreună concepţiile religioase ale iudaismului tardiv şi unele elemente denaturate ale revelaţiei creştine”. După Jean Daniélou, gnosticismul reprezintă una dintre formele gnozei, care, la modul general, desemnează curentul apocaliptic evreu şi iudeo-creştin şi nu se identifică cu tendinţele dualiste prezentate de unele curente evreieşti, fiind legat de influenţe iraniene. Pentru Z. Pâclişanu, gnosticismul nu era propriu-zis o erezie, ci un curent sau o tendinţă filozofico-religioasă din care s-au născut şi unele erezii. Plecând de la concepţia părinţilor Bisericii, Julien Ries a definit gnosticismul „o dublură a creştinismului, o dezvoltare a creştinismului însuşi”. Hans Jonas defineşte gnosticismul ca fiind o religie caracterizată prin dualism anticosmic şi antisomatic, printr-o geneză transcendentală a lumii şi a omului.[1]
[1] Zenovie Pâclişanu, Istoria creştinismului antic, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, p. 171.
Pr. Emil Şearpe