Sf. Irineu – „împotriva ereziilor”

În acest tratat avem cele mai exacte informații despre mișcările eretice care, în veacul al II-lea d. Hr., au pus în primejdie integritatea și unitatea tinerei Biserici creștine. Sf. Irineu nu s-a mulțumit însă să rețină numai informații despre aceste mișcări, ci a luat o atitudine ferma împotriva învățăturilor propovăduite de ele, apărând cu dârzenie adevărul credinței transmis prin Scriptură și Tradiție. De aceea, antiteza pe care el o urmărește nu a fost cea dintre presupusele tabere ale petrinilor și paulinilor, sugerată de Baur și de școala de la Tübingen, dintre Adevărul credinței creștine și neadevărul învățăturilor eretice sau al falsei gnoze. Adevărul, spunea el, nu poate fi decât unul singur. Ereticii propun însă mai multe învățături, plăsmuiri ale propriilor fantezii. Cum ar fi fost posibil ca adevărul să rămână ascuns atâta timp Bisericii, și să fie descoperit ca doctrină tainică numai unui grup restrâns de indivizi? Spre deosebire de învățăturile ereticilor, învățătura Bisericii este accesibilă tuturor, învățați sau mai puțin învățați, fără nici o deosebire, stând la dispoziția tuturor celor care o caută eu asiduitate.

Biserica, susține el, deși dispersată în întreaga lume, păzește eu grijă aceeași credință, ca și cum ar sălășlui într-o singură casă; ea crede aceste lucruri în același chip, ca și cum ar avea un singur suflet și o singură inimă; la fel ea le propovăduiește și le învață și le transmite ca și cum ar avea o singură gură. Discursurile lumii sunt multe și divergente, însă forța tradiției noastre este una și aceeași. Tradiția pe care Apostolii au făcut-o cunoscută, așa cum este ea în întreaga lume, poate fi recunoscută în fiecare Biserică de către toți cei ce doresc să cunoască adevărul”. Lumina care vine de la Dumnezeu nu strălucește însă și pentru eretici, deoarece ei L-au necinstit și L-au disprețuit.

Sfântul Irineu a înțeles de la început că, pentru a combate aceste secte, nu este suficient să le respingem pur și simplu ideile. Biserica trebuie să fie reorganizată și, în același timp, să se adâncească în adevăratele sale învățături. De secole, acest lucru l-a făcut pe Irineu să fie un lider în istoria misiunii misionare.[1] În altă ordine de idei, Sfântul Irineu abordează aici o problemă care, în intensitatea ei, este încă actuală, și anume aceea a accesului la cunoașterea autentică a revelației. Nu orice individ poate interpreta, după voia inimii sau după propriul interes, datul revelat scripturistic. În cazul ivirii unor controverse, Sfântul Irineu atrage atenția că pentru rezolvarea lor trebuie să recurgem la criterii hermeneutice precise, unul dintre acestea fiind tradiția apostolică orală care există chiar și la Bisericile din sânul popoarelor barbare, în ale căror inimi Duhul a înscris, fără cerneală și pergament, adevărul mântuitor străvechi. Astfel, în timp ce învățătura autentică a Bisericii poate fi urmărită prin succesiunea prezbiterilor până la Apostoli, sectele si doctrinele lor au o origine târzie. Înainte de Valentin nu au existat alți valentinieni, nici mardoniti înainte de Marcion etc. Acești fondatori de secte au apărut mai târziu, după Apostoli si după episcopii cărora ei au încredințat Biserica.


[1] Constantin Săndulescu-Godeni, Atitudinea creştinismului primar faţă de filosofia elină, vol. I, Bucureşti, 1945, p. 74.

Pr. Emil Şearpe