Din a doua jumătate a secolului al II-lea, Sfântul Episcop din Lyon ni se afișează ca purtătorul de cuvânt al întregii Biserici creștine. Considerat a fi cel mai important teolog din secolul al II-lea, cunoscut sub numele de „părintele doctrinei ortodoxe răsăritene” , și-a dedicat întreaga operă și viață slujirii bisericii, expunând lucrarea cu o mare valoare teologică și profunzime. El a fost unul dintre primii Părinți ai Bisericii. El a definit doctrina credinței într-un mod clar și fără echivoc, respingând în mod sistematic atacurile eretice din toate timpurile.[1] Datorită importanței imense a cunoașterii istoriei și culturii creștine în primele două secole, în întreaga sa operă, am descoperit valorile sacre și umane de la credință și contemplare la perfecțiune și răscumpărare, care sunt de neprețuit pentru întreaga omenire. Toate acestea de la Sfântul Irineu sunt o mărturie extraordinară a vieții și a teologiei creștine.
În primele secole de practică spirituală creștină, Părinții și scriitorii Bisericii Răsăritene s-au gândit profund la semnificația și înțelegerea conceptului de „mântuire” și au meditat cu atenție asupra misterului Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. adevăratul salvator și salvator. Mântuitorul lumii. Am găsit această viziune și în aprofundarea teologiei Sfântului Irineu[2], exprimată în special în imaginea repetătorului lui Hristos[3] care a salvat întregul sistem economic sacru. Prin urmare, reformularea exprimă realizarea economiei biblice a lui Dumnezeu, în/prin Iisus Hristos, Dumnezeul perfect și adevăratul om perfect. Deoarece scopul acestei economii este de a realiza cea mai completă combinație de îndumnezeire cu Dumnezeu și perfecțiunea creației generale în spiritul individului, generalizarea include în principal „corectarea” ființelor umane și obținerea purității spirituale a întregii creații.[4]
O abordare oricât de sumară a gândirii teologice a Sf. Irineu trebuie sa aibă în vedere faptul că el a ținut de două lumi: una veche, greco-romană, și alta noua, lumea creștină. Această apartenentă se va reflecta în modul specifice de a percepe și interpreta datul lumii vechi și cel al lumii noi, evidențiat prin acele „principii care accentuau unitatea în diversitate și unitatea dintre cultura veche și noua credință”, ceea ce a dus la realizarea unei sinteze bine echilibrate între spiritul religios și cel intelectual al antichității greco-romane și credința și principiile doctrinare ale creștinismului. Metoda hermeneutică folosită de el i-a dat posibilitatea plasării creștinismului în perspectivă istorică. Căci el a studiat temeiurile religioase, filosofice, lingvistice și politice ale creștinismului în contextul unei analize istorice, dezvăluind existenta unei relații strânse între lumea fizică și cea metafizică și recunoscând totodată etape diferite, interdependente, în dezvoltarea și evoluția revelației. El percepe revelația naturală, pe care o identifica cu legea naturală, ca fiind un instrument deosebit de important în lucrarea de auto-revelare a lui Dumnezeu în istorie. Cu toate acestea, revelația săvârșită de Logos este punctul culminant al epifaniei lui Dumnezeu, devenind astfel axiomatică pentru întreaga experiență religioasă a omenirii.
[1] Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 516
[2] Sfântul Irineu, Adversus haeresis, cartea V, 5, 1-7 din SC nr. 153, Editions du Cerf 29, Paris, 1969, pp. 61-66
[3] Nicolae Chițescu, Teoria recapitulaţiunii (anakephalaiosis) la Sfântul Irineu, în „Studii Teologice”, an. VII, 1938-1939, pp. 115-140.
[4] A. Houssian, op.cit., p. 227.
Pr. Emil Şearpe