Sfântul Irineu este o sursă importantă de teologie biblică. El a asistat la scrierea și acceptarea evangheliilor în Biserică înainte de stabilirea canonului Noului Testament. El a subliniat că în perioada în care apostolul Petru și Pavel au predicat Evanghelia la Roma și au stabilit biserica, apostolul Matei a lăsat evreilor forma scrisă a Evangheliei în limba evreiască. După ce cei doi au murit, Marcu și-a scris Evanghelia și a scris ceea ce predica apostolul Petru. Luca, un tovarăș al apostolului Pavel, a consemnat Evanghelia predicată de apostol neamurilor. În cele din urmă, apostolul Ioan, ucenicul Domnului, și-a scris Evanghelia în Efes, Asia. Episcopul înțelege importanța existenței celor patru evanghelii și crede că fiecare Evanghelie are propriile sale particularități. Un exemplu al acestei particularități este relația pe care a stabilit-o între cele patru Evanghelii și creaturile vii în viziunea profetului Ezechiel.
Sfântul Irineu a folosit evangheliile sinoptice luând în considerare circumstanțele specifice fiecărei cărți și intențiile fiecărui autor biblic. În antropologie, episcopul a folosit o serie de texte din aceste evanghelii pe care le-a explicat în propria sa viziune. Continuăm să trecem în revistă unele dintre aceste pasaje biblice pentru a sublinia contribuția lor la dezvoltarea gândirii creștine despre oameni. Sfântul Irineu a explicat minunea lui Iona dată de Mântuitorul la cererea fariseilor. Scopul episcopului de a recurge la acest semn este de a arăta că învierea din morți și nemurirea pe care omul o primește de la Dumnezeu este un dar, nu capacitatea inerentă a naturii umane de a se asemăna cu Dumnezeu. Înțelegând semnul lui Iona, episcopul se concentrează pe mila lui Dumnezeu, care se manifestă în toată economia sa, chiar înainte de cădere, deoarece Dumnezeu a pregătit o soluție pentru căderea omenirii în prealabil.
Pentru toți cei care cer sacralitatea vieții doar într-un mod personal, Sfântul Irineu de Lyon le opune acestora o instituție[1] care are toate mijloacele pentru a asigura acest scop: Biserica, care asigură misiunea sfințirii. Dar declarația sa despre rolul bisericii este mai degrabă implicită decât explicită. Pentru el, deținerea adevărului pare a fi echivalentă cu a fi mântuit; oamenii care cunosc adevărata credință știu nu numai în chestiuni doctrinare, ci și în chestiuni ale vieții spirituale.[2] Dacă gnosticii nu sunt perfecți din punct de vedere moral, este pentru că nu sunt din punct de vedere doctrinar, așa că biserica este o persoană care deține adevărul, deci logic este harul răspândit de către Dumnezeu unor persoane cu o misiunea specială. În plus, Biserica se află sub influența Duhului Sfânt; nu numai pentru că el este garantul adevărului, ci și pentru că el este cel care ne-a introdus în cer, întrucât cu Sfântul Duh Biserica posedă orice fel de har. Acest fel de har este transmis prin sacramente și doar biserica are puterea de a guverna. Biserica are, de asemenea, rolul de a dedica sacrificiul spiritual prezis de Maleahi lui Dumnezeu (Mal., capitolul 11).
[1] Liviu Petcu, Sfinții Iustin Martirul și Filosoful și Irineu al Lyonului despre îndumnezeire, în Theologia Orthodoxa, Ed.Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Anul LVI, 2011, p. 128.
[2] Alexandru Ciurea,„Noțiunea de biserică, rolul doctrinal și sfințitor al bisericii după Sfântul Irineu”, în Mitropolia Moldovei, Anul XVI (1940), Nr. 9-10, p. 541.
Pr. Emil Şearpe