Omul vorbește pentru că i se adresează Dumnezeu, pentru că e pus prin vorbire în relație cu Dumnezeu; ,,și pentru că vorbește, mai bine zis pentru că răspunde, omul nu va termina niciodată să răspundă, pentru că Dumnezeu nu va termina niciodată să-i spună ceea ce este El și să-i arate iubirea Lui și omul nu va termina niciodată să înțeleagă și să vrea să înțeleagă și mai mult și să-și exprime bucuria, recunoștința și doxologia pentru ceea ce-i arată Dumnezeu’’[1].
Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înțelegerea, cu atât e mai dezvoltată comuniunea și viceversa.
În aceasta e chipul în întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar o dată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El.
De aceea în Răsărit s-a pus totdeauna în strânsă legătură harul cu natura omului, rămânând cu suflet, rămâne cu un oarecare har al lui Dumnezeu, sau într-o anumită aspirație spre Dumnezeu și deci într-o relație cu El.
Dumnezeu insuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului căruia i se adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu omul, sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă. O dată cu sufletul îi dă conștiința că Dumnezeu îi vorbește și că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un ’tu’ al lui Dumnezeu, care e ,,chipul lui Dumnezeu’’, căci acest ’tu’ poate să spună și el ’eu’ și-I poate spune și el lui Dumnezeu ’Tu’.
Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii[2].
Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul rațional rămâne în om, rămâne și o anumită relație cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr și bine impersonal ce țâșnesc din fata acoperită a Lui[3].
Ființa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar. După Sfântul Grigorie de Nazianz noi suntem ,,din neamul lui Dumnezeu’’, urmând în aceasta Sfântul Apostol Pavel[4].
Sfântul Maxim declară că noi suntem ,,părticică’’ a lui Dumnezeu. Dar participarea aceasta nu e numai un fapt dat, ci și unul ce se cere dezvoltat. Sfântul Maxim explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu și cauză Rațiunea divină sau Cuvântul lui Dumnezeu, având să sporim prin lucrarea noastră în apropierea de Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssen leagă participarea de înrudire spunând: ,,E ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat’’.
[1] Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, op.,cit., p. 207 -208.
[2] INOCENT PLOIEȘTEANU, ⹂Diversele nature ale omuluiˮ, An X(1886) , nr. 9, p. 735.
[3] IBIDEM, p. 737.
[4] Fapte 17: 29.
Pr. Bogdan Samfira