Omul vorbește pentru că i se adresează Dumnezeu, pentru că e pus prin vorbire în relație cu Dumnezeu; ,,și pentru că vorbește, mai bine zis pentru că răspunde, omul nu va termina niciodată să răspundă, pentru că Dumnezeu nu  va termina niciodată să-i spună ceea ce este El și să-i arate iubirea Lui și omul nu va termina niciodată să înțeleagă și să vrea să înțeleagă și mai mult și să-și exprime bucuria, recunoștința și doxologia pentru ceea ce-i arată Dumnezeu’’[1].

Suflarea  lui  Dumnezeu  sădește  în  om  nu  atât  viața  biologică,  căci  aceasta  o  au  și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine,  adică  viața  spirituală.  Cu  cât  e  mai  dezvoltată  înțelegerea,  cu  atât  e  mai  dezvoltată comuniunea și viceversa.

În aceasta e chipul în  întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar o dată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El.

De aceea în Răsărit s-a pus totdeauna în strânsă legătură harul cu natura omului, rămânând cu suflet, rămâne cu un oarecare har al lui Dumnezeu, sau într-o anumită aspirație spre Dumnezeu și deci într-o relație cu El.

Dumnezeu  insuflă  în  organismul  biologic  suportul  spiritual  al  sufletului  căruia  i  se adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu  omul,  sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă. O dată cu sufletul îi dă conștiința că Dumnezeu îi vorbește și că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un ’tu’ al lui Dumnezeu, care e ,,chipul lui Dumnezeu’’, căci acest ’tu’ poate să spună și el ’eu’ și-I poate spune și el lui Dumnezeu ’Tu’.

Dumnezeu își dă din nimic  un partener  al dialogului,  dar într-un organism biologic.  Suflarea  spirituală  a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii[2].

Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul  rațional rămâne în om, rămâne și o anumită relație cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr și bine impersonal ce țâșnesc din fata acoperită a Lui[3].

Ființa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar. După Sfântul Grigorie de Nazianz noi suntem ,,din neamul  lui Dumnezeu’’, urmând în aceasta Sfântul Apostol Pavel[4]. 

Sfântul  Maxim  declară  că  noi  suntem  ,,părticică’’  a  lui  Dumnezeu.  Dar participarea aceasta nu e numai un fapt dat, ci și unul ce se cere dezvoltat. Sfântul Maxim explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu și cauză Rațiunea divină sau Cuvântul lui Dumnezeu, având să sporim prin lucrarea noastră în apropierea de Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssen leagă participarea de înrudire spunând: ,,E ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la  Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat’’.

[1] Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, op.,cit., p. 207 -208.

[2] INOCENT PLOIEȘTEANU, ⹂Diversele nature ale omuluiˮ, An X(1886) , nr. 9, p. 735.

[3] IBIDEM, p. 737.

[4] Fapte  17:  29.

Pr. Bogdan Samfira

Acest articol a fost publicat în data de miercuri, 3 noiembrie 2021, la 21:19 în categoriile Teologie Liturgica. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.