Sfântul este un erou în viaţa morală creştină. Sfinţii sunt personalităţi religios-morale creştine. Ei sunt cinstiţi după cuviinţă de Sfânta Biserică, pentru viaţa lor curată, pentru credinţa lor nestrămutată pentru un ideal sfânt, pentru faptele lor mari, cinstire numită „Cultul sfinţilor”, sau „Cinstirea sfinţilor”.

Viaţa de sfinţenie sau desăvârşirea morală creştină este idealul la care este chemat fiecare creştin. Modelul este Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a dat pilda vieţii desăvârşite şi a chemat pe toţi cei ce cred în El să-L urmeze. „Pildă nouă am dat vouă” (Ioan XIII, 15), a spus ucenicilor şi tuturor celor care au vrut să-L urmeze.

Harul, care este o energie divină primită prin comuniunea cu Dumnezeu, trebuie valorificat prin împreună-lucrarea noastră cu el, în măsura de transformare morală. Folosind energiile divine primite din comuniunea cu Dumnezeu şi cele umane, se realizează scopul despre care Sfântul Apostol Pavel spune: ajungem la starea de om desăvârşit, la măsura deplinătăţii în Hristos (Efeseni IV, 13-14), la sfinţenie.

Sfinţii sunt modele de viaţă creştină, iar această cinstire adusă sfinţilor de către Sfânta Biserică Ortodoxă se face după anumite criterii: viaţă curată, dreaptă credinţă, săvârşire de minuni etc. Pentru cinstirea sfinţilor şi chemarea lor în rugăciuni ca mijlocitori ai noştri la Dumnezeu avem temeiuri în Sfânta Scriptură.

• După învăţătura creştină ortodoxă, Biserica este Trupul tainic al Domnului, al cărui cap este El, iar credincioşii sunt mădulare ale acestui Trup. Biserica este un organism.

Între credincioşi, ca mădulare, şi Iisus Hristos este o legătură vie, organică, legătură care se realizează prin harul Său. Credincioşii devin prin această comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, fii după har, iar această calitate o păstrează atât timp cât ei, ca mlădiţe, rămân în legătură cu Viţa cea adevărată, Iisus Hristos, viţă care le dă viaţă, care le transmite seva dătătoare de viaţă (Ioan XV, 1-6).

Comuniunea care se realizează între credincioşi şi Iisus Hristos şi între ei înşişi, atât în viaţa pământească, se continuă şi dincolo, în veşnicie. Pe pământ, credincioşii luptă cu răul, cu păcatul, străduindu-se să păstreze harul divin, comuniunea cu Dumnezeu. Pentru acest motiv, Biserica sub aspectul ei de luptă se numeşte Biserica luptătoare. Credincioşii care au trecut din această viaţă cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, cei care s-au luptat lupta cea bună (II Tim. IV, 7), formează Biserica triumfătoare. Ambele alcătuiesc o unitate, un trup, cap fiind Iisus Hristos.

Există o legătură spirituală, vie, harică între credincioşii de pe pământ şi sfinţii din ceruri, care se realizează prin iubire. Sfinţii din cer se roagă pentru fraţii lor de pe pământ şi-i încurajează în lupta împotriva păcatului. Această legătură se numeşte „Comuniunea sfinţilor”.

• Prin comuniunea cu ei le aducem prinosul nostru de laudă, îi cinstim după cuviinţă. Scopul cinstirii sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu, care le-a dat puterea de a-L urma, de a fi imitatorii Lui (I Cor. XI, 1). „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”, spune Sfânta Scriptură (Ps. LXVII, 36). Dumnezeu este cinstit, atunci când cinstim şi pe cei ce sunt creaţi după chipul Său (Fac. I, 26).

Tot Scriptura ne arată că Mântuitorul se identifică cu sfinţii, prin cuvintele spuse Apostolilor: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei X, 40). Dumnezeu ne-a îndemnat să cinstim pe sfinţi, dar El Însuşi i-a cinstit. Despre Apostoli spune că sunt prietenii Săi (Ioan XV, 14). Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a face minuni în popor (Faptele Apostolilor V, 12; I Petru IX, 32-42).

• Sfinţii fac parte din organismul Bisericii, care-i Trupul lui Hristos şi ei sunt mădulare ale Acestuia (Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte – I Cor. XII, 27); Efes. IV, 11-12; Rom. XV, 30).
• Sfinţii mijlocesc pentru noi, iar aceasta este dovada că ei duc o viaţă conştientă dincolo de mormânt (Luca XVI, 19-31). Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca XX, 37-38; Matei XXII, 32).
• Sfânta Scriptură ne dă dovezi că sfinţii s-au bucurat de cinstire încă fiind în viaţă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evrei XIII, 7).
• Răscumpărarea a fost adusă de Mântuitorul Iisus Hristos şi nimeni altul nu putea să o realizeze în afară de El. Noi cerem ajutorul sfinţilor, pentru mântuire, ajutaţi de harului lui Dumnezeu, iar din partea noastră sunt necesare credinţa şi faptele bune.
• Comuniunea sfinţilor, adică legătura dintre noi cei de aici şi cei proslăviţi în cer, realizată prin dragoste care nu cade niciodată (I Cor. XIII, 8), cinstirea lor, mijlocirile lor la Dumnezeu au temeiuri scripturistice, dar putem afirma că, cinstindu-i şi lăudându-i pe ei, Îl lăudăm pe Dumnezeu aşa cum spune psalmistul: „Lăudat este Domnul întru sfinţii Săi” (Ps. CL, 1).

Bibliografie: Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 174.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Acest articol a fost publicat în data de miercuri, 3 noiembrie 2021, la 21:54 în categoriile Apologetica. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.