Sfinţii Părinţi, propovăduitorii credinţei creştine, sunt cei mai autentici şi originali tâlcuitori ai Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Scripturi în general, autorităţi de drept, modele de urmat în acest domeniu. Din studiul prezent făcut asupra unui număr important de omilii şi cuvântări ale unor remarcabile personalităţi teologice, străluciţi părinţi şi dascăli ai Bisericii Creştine, din secolele IV-XIV, înţelegem rolul pe care l-au avut ei în răspândirea credinţei creştine prin cuvântul predicii, făcând cunoscută Evangheliei lui Hristos Domnul. Omiliile şi cuvântările pe care le avem în obiectiv sunt axate pe pericope evanghelice duminicale şi deci sunt axate pe Revelaţia nou-testamentară. Ele cuprind învăţătura propovăduită de Mântuitorul şi faptele Sale dumnezeieşti. Sunt izvorul de unde Sfinţii Părinţi pornesc şi pe care se întemeiază în îndoctrinarea păstoriţilor lor din această îndelungată perioadă de timp. Totodată sunt şi un indiciu şi o orientare în ceea ce priveşte interpretarea textului sacru, înţelegerea lui şi modul de prezentare a învăţăturii Sfintei Evanghelii, care reprezintă însăşi doctrina Bisericii.
Duminica a 8-a după Rusalii. Înmulţirea pâinilor (Matei 14, 13-22) (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 49 la Matei)
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte pericopa evanghelică în care Sfântul Matei descrie înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. După ce ucenicii I-au adus vestea uciderii Sfântului Ioan Botezătorul, Mântuitorul S-a dus „în loc pustiu”. Dar mulţimile aflând au venit după El, căci „atât de mare le era dorul de Iisus, atât de mare le era dragostea faţă de El”, încât au înfruntat toate primejdiile. Iar Hristos, văzându-i, „I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14). Plin de o milă „adâncă şi copleşitoare”, îi vindecă pe toţi cei ce Îl căutaseră, plecând de la casele lor. La alte vindecări, El le cerea dovada credinţei, însă acum, datorită faptului că mulţimile îl urmează chiar în pustiu, fiind pline de râvnă, aceasta constituia dovada credinţei lor.
Predica Sfântului Ioan Gură de Aur este hristocentrică, avându-L în centru cuvântului său mereu pe Hristos Domnul, cum este şi în acest caz. Plecând de la minunea înmulţirii pâinilor, el scoate în evidenţă dumnezeirea Domnului Hristos. În dialogul dintre El şi ucenicii Săi, vedem cum le porunceşte acestora să le dea de mâncare mulţimilor de oameni. „Ucenicii mai vedeau încă în Hristos un om. După ce făcuse atâtea minuni înaintea lor, ucenicii încă nu se dumiriseră, toţi încă vorbeau cu El aşa cum vorbeau cu un om”. Iar când aceştia Îi spun că nu au decât cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 15), dovedesc „că n-au înţeles ce le spusese Hristos, că inima lor era împietrită”, iar gândurile lor erau încă pământeşti.
Binecuvântarea pâinilor, frângerea şi oferirea lor de către Hristos ucenicilor Săi prefigurează cele ce urmau să se întâmple mai apoi la Cina cea de Taină şi în Sfânta Biserică, prin Taina Sfintei Euharistii. Căci ridicarea privirii la cer şi binecuvântarea pâinilor este de fapt un act liturgic. Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur prezintă în această predică însăşi esenţa învăţăturii despre Sfânta Treime.
Şi arată că Hristos vrea să „încredinţeze pe oameni că El este de la Tatăl şi egal cu Tatăl”. Prin faptul că săvârşeşte totul cu puterea Sa dumnezeiască, dovedeşte egalitatea cu Tatăl. „Existenţa lui din Tatăl” o dovedeşte raportând totul la Tatăl, chemându-L atunci când săvârşeşte minunile Sale. Se vede aici o coparticipare. Hristos nu săvârşeşte minunile „numai cu propria Sa putere”, şi nici „numai cu ajutorul Tatălui”. El ridică ochii la cer, ca să arate că Îl cinsteşte pe Tatăl Ceresc, „ca să arate… Dumnezeirea, dar şi omenitatea, pentru a ne învăţa să-I mulţumim Celui ce ne dăruieşte hrana de fiecare zi”. Întrebat fiind Sfântul Părinte de ce Hristos nu face pâinile acelea din nimic, ci le înmulţeşte pe cele cinci, care existau deja, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Ca să închidă gura marcioniţilor şi maniheilor (eretici), care spun că lumea nu-i creaţia lui Dumnezeu”.
Şi dacă de obicei Hristos săvârşea minuni pentru cei neputincioşi şi bolnavi, acum primitorii minunii pâinilor sunt cei mulţi, ca şi ei să se bucure de darul Lui. Chiar locul unde se petrece minunea, în pustiu, este un argument care spulberă orice îndoială, cum că pâinea fusese adusă dintr-un sat învecinat. Faptul că mulţimile sunt hrănite de Hristos prin mâinile Apostolilor, arată cinstea pe care El o are faţă de ei, ca slujitori ai Săi. Vedem că aici toţi cei prezenţi primesc exact aceleaşi bucate, în mod egal. Astfel, „Hristos îi învaţă smerenia, înfrânarea şi dragostea, îi învaţă să se socotească egali între ei şi toate bunurile pământeşti să fie comune”. Hristos le porunceşte să rămână acolo, să-i înveţe. Le instruieşte sufletele. Numărul de douăsprezece coşuri cu firimituri rămase nu este întâmplător, că şi Iuda trebuia să poarte un coş. Ele reprezentau credibilitatea minunii împlinite.
Mai apoi, Hristos „a silit pe ucenici să urce în corabie” (Matei 14, 22). I-a silit, căci ei nu voiau să se despartă de Hristos. Îi învăţa să fie ataşaţi de El, dar nu în speranţa dobândirii celor materiale. Iar modele de comportare sunt atât ucenicii Domnului, cât şi mulţimile care-şi părăsiseră casele „şi stăteau în pustie şi nu plecau, deşi erau siliţi de foame”. Cu atât mai mult noi creştinii, să iubim mai întâi pe cele duhovniceşti şi apoi să ne îngrijim de cele materiale. Fiindcă „darurile materiale oricât de mari ar fi, sunt mici în comparaţie cu cele duhovniceşti”. Domnul Iisus îi sfătuieşte pe oameni să nu urmărească să fie slăviţi de oameni, de mulţimi, ci să păstreze un echilibru: „nici să nu ne amestecăm mereu cu mulţimea, dar nici să nu fugim de ea, ci să le împlinim pe amândouă cu folos, atât cât trebuie”.
Tâlcuirea acestei pericope evanghelice prilejuieşte Sfântului Ioan Gură de Aur o largă abordare a temei morale a milosteniei creştine, al cărei Dascăl este Însuşi Hristos Domnul.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin milostenie dobândim bunuri necesare vieţii, dar şi bunătăţile cereşti şi slava nespusă, împreună cu cele pe care mintea şi cuvântul nostru nu le pot grăi.
Pr. Băjău I. Marin Mirel