Sfântul veacurilor noastre-Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966)
(episcop de Shanghai şi San Francisco, prăznuit în data de 2 iulie)
„Spuneţi-le oamenilor: deşi am murit, tot viu sunt!”
(Sf. Ioan Maximovici)
Viaţa Sfântului Ioan Maximovici-câteva repere
S-a născut pe 4 iunie 1896 în satul Adamovka, provincia Kharkov, situată în sudul Rusiei, primind la naştere numele de Mihail. Era un copil foarte bolnăvicios, dar foarte serios. Mai târziu scria: “din prima zi de când mi-am dat seama cine sunt, mi-am dorit să slujesc adevărului şi dreptăţii. Părinţii mei au sădit în mine dorinţa de a sta drept în faţa adevărului, iar sufletul meu era atras de cei care îşi dădeau viaţa pentru asta”. A urmat cursurile liceului la Şcoala Militară de la Poltava, între 1907-1914. După liceu, a intrat la Universitatea Imperială din Kharkov, Facultatea de Drept, pe care a terminat-o în 1918. Era un student foarte bun la învăţătură, îşi petrecea foarte mult timp citind din Vieţile Sfinţilor, despre care Sfântul zicea „am studiat mai mult ştiinţa ştiinţelor, adică viaţa spirirtuală”.
În timpul Revoluţiei din Rusia, în 1921, deoarece părinţii săi erau nobili, au fost exilaţi şi duşi în Belgrad unde a intrat la Facultatea de Teologie. În timpul facultăţii, şi-a câştigat existenţa vânzând ziare. De asemenea, cei doi fraţi ai săi şi sora au intrat la Universitate, unul din fraţi devenind inginer, iar celălalt absolvind Facultatea de Drept, a lucrat în poliţia iugoslavă. În anul 1926, la un an după absolvire, a fost tuns în monahism şi a primit numele de Ioan, după ce, ruda sa de departe, Sfântul Ioan din Tobolsk fusese canonizat. Apoi a fost hirotonit diacon la Mănăstirea Milkov, pe 21 noiembrie, în acelaşi an fiind hirotonit şi preot. După tunderea în monahism, a fost numit profesor la Seminarul sârbesc Sf. Ioan Teologul, din Bitol, care se afla din punct de vedere administrativ în dioceza Ohrid, sub păstorirea Sfântului Nicolae Velimirovici. Atunci când a fost întrebat dacă cunoaşte vreun om cu viaţă aleasă, Sfântul Nicolae Velimirovici a răspuns: „Dacă vreţi să vedeţi un sfânt în viaţă, duceţi-vă la Părintele Ioan”.
Elevii săi spuneau despre el că noaptea verifica dormitoarele şi se ruga la patul celor care dormeau, îi acoperea dacă le era frig, le făcea semnul Sfintei Cruci dacă aveau somn mai agitat. Mai târziu, au descoperit că sfântul dormea doar 1-2 ore pe noapte, într-un scaun sau prosternat în faţa icoanelor. Aceasta a făcut până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.
În anul 1934, pe 28 mai, la vârsta de 38 de ani a fost hirotonit întru episcop de Mitropolitul Antonie şi trimis la Shanghai, pentru comunitatea ortodoxă rusă de acolo. În zilele acelea, o doamnă care îl cunoştea s-a întâlnit cu sfântul pe stradă. Acesta i-a spus că este în oraş din greşeală, fiind trimis în locul unui monah Ioan să fie hirotonit ca episcop. Când i s-a spus că el este ieromonahul propus pentru a fi hirotonit episcop, a protestat spunând că are defect de vorbire şi nu poate. I s-a spus că inclusiv Moise a avut aceeaşi problemă, dar asta nu l-a împiedicat să-şi salveze poporul.
Mitropolitul îi scria arhiepiscopului Dimitrie „Dragă prietene! Sunt foarte bătrân şi mi-e imposibil să călătoresc … Dar, în loc să vin eu, îl trimit pe Episcopul Ioan ca suflet al meu, ca inima mea. Este mic, un om firav, pare aproape un copil, dar un adevărat ascet“. Vlădica a ajuns în Shanghai de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică şi a găsit o catedrală neterminată şi conflicte. A refăcut unitatea bisericii, a fost preocupat de educaţia religioasă a tinerilor, a încurajat activităţile de binefaceri, a fondat un orfelinat (a adunat toţi copiii bolnavi şi săraci de pe străzi, a început mai întâi cu 8 copii, apoi a ajuns la 100 şi la peste 1500 în total) cu hramul Sfântului Tihon din Zadonsk, care iubea copiii şi la care Sfântul avea evlavie. Tot timpul purta hainele cele mai ieftine şi îşi dădea încălţămintea de pomană. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi, obicei pe care l-a avut până la finalul vieţii pământeşti. A stabilit legături cu sârbi, greci, ucrainieni, a instituit regula ca în şcolile ortodoxe din Shanghai să fie prezent la examenele de catehism. Niciodată nu mergea la ceai cu bogaţii, era mereu prezent în mijlocul săracilor.
În Shanghai, sfântul mijlocea deja minuni. Odată, a venit la patul unui copil pe moarte, căruia medicii nu îi mai dădeau nicio şansă. După ce Sfântul a intrat în salon, a mers direct la el, fără să îi fi spus cineva care dintre pacienţi era, a căzut la icoana din colţul camerei şi s-a rugat mult timp, apoi le-a spus rudelor să fie sigure că îşi va reveni copilul vindecat de Atotputernicul Dumnezeu.
Se ştia astfel că sfântul obişnuia să viziteze bolnavii şi că se ruga ore în şir la căpătâiul lor. De multe ori, aceştia îl chemau pe vlădica în ajutor, noaptea, de pe patul de spital. Vlădica venea, fără să îl sune la telefon. Când comuniştii au venit în China, ruşii de acolo au fost forţaţi să plece în Filipine. Astfel, peste 5000 de refugiaţi ruşi trăiau în tabăra refugiaţilor denumită Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor din insula Tubabo, localizată în calea taifunurilor.
Când au aflat, refugiaţii au intrat în panică, dar unul dintre filipinezi le-a spus să nu se îngrijoreze, deoarece „sfântul vostru binecuvintează tabăra în toate cele patru puncte cardinale, în fiecare noapte”. De aceea, pe timpul cât au stat acolo, niciun taifun nu a lovit insula.
În anul 1951, Sinodul Episcopilor din Arhidioceza Europei de Vest i-a dat ca misiune să se îngrijească de diaspora ortodoxă rusească din Paris şi apoi din Bruxelles. Cu această ocazie, vlădica s-a îngrijit nu numai de ortodocşii ruşi, ci şi de localnici, primind sub jurisdicţia sa Biserica Ortodoxă Daneză şi Biserica Ortodoxă Franceză. Din acea perioadă, E. G. Chertkova îşi aminteşte că vlădica locuia într-o clădire la marginea Parisului, având o cămăruţă la ultimul etaj în care era o masă, cărţi, un fotoliu şi scaune. Şi aici era văzut prin spitalele pariziene unde, datorită rugăciunilor lui, Dumnezeu îi vindeca pe bolnavi. Despre reputaţia sa se vorbea şi în Biserica Catolică din Paris. Astfel, un preot care dorea să-şi convingă tinerii a spus: „vreţi dovezi, spuneţi că nu sunt nici miracole, nici sfinţi? De ce trebuie să vă dau dovezi teoretice, când azi păşeşte pe străzile Parisului un sfânt?”
În speranţa de a-şi strânge turma laolaltă, vlădica Ioan a mers la Washington DC (l-a vizitat pe părintele Constantin de la Catedrala Ortodoxă Rusească „Sfântul Ioan Botezătorul”, care mai târziu a devenit episcopul Constantin) la Senat pentru a vorbi despre primirea ruşilor refugiaţi. Deşi avea întâlnire la o anumită oră, vlădica a zis că nu se duce decât după ce săvârşeşte Sfânta Liturghie. S-a dus la Senatul American, dar discuţia despre aceasta de pe ordinea de zi se terminase. Deşi mic de statură, când a intrat în sală, toţi i-au simţit sfinţenia şi s-au ridicat în picioare. Discuţiile au fost reluate. După ce a prezentat raportul său înaintea Comisiei Senatului, legislaţia a fost schimbată şi refugiaţii au fost acceptaţi să trăiască în San Francisco, California, sub supravegherea Sfântului. Printre refugiaţi, erau şi orfanii. Astfel a instituit un orfelinat şi în San Francisco, numit Orfelinatul Sfântul Tihon. Aşadar, din anul 1952, este trimis la San Francisco.
La sfârşitul lui octombrie, Biserica Romano Catolică celebrează Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, fapt ce a dus la existenţa şi a unei sărbători a spiritelor rele, denumită Halloween, ocazie în care copiii se îmbracă în vrăjitoare, stafii etc, aceasta fiind o bătaie de joc la adresa creştinismului. În acea noapte, un grup de ruşi a organizat Balul de Halloween, deşi Vlădica era în Catedrală şi slujea. A văzut că respectivii credincioşi lipsesc şi a fost foarte trist. După terminarea slujbei, a mers la locul unde era balul. A intrat în sală, muzica s-a oprit şi, fără să zică vreun cuvânt, a făcut un tur al sălii. Toţi s-au simţit jenaţi. A doua zi, la predică a vorbit despre Învierea lui Hristos şi despre cinstirea Lui.
Era un om vesel, de multe ori considerat nebun pentru Hristos, era un ascet convins, se ruga şi postea, mânca o singură dată, la ora 11 noaptea. Oricât de obosit era, târziu în noapte, deschidea şi citea scrisorile cu diverse probleme, trimise de credincioşi. În timpul Postului Mare, prima săptămână şi ultima nu mânca nimic, iar în restul zilelor mânca doar pâine de la altar. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi, chiar şi când era bolnav. Când nu putea sluji, se împărtăşea doar.
Potrivit unui martor, odată, piciorul vlădicăi era umflat, în prag de cangrenare, astfel doctorii i-au prescris spitalizare imediată, ceea ce vlădica a refuzat. Doctorii au informat Consiliul Parohial despre situaţie, prezentând riscul la care se expune părintele. Consiliul Parohial a reuşit într-un final să îl convingă pe vădica să meargă la spitalul rusesc în dimineaţa zilei Ajunului Înălţării Sfintei Cruci. La ora 6 dimineaţa, totuşi, într-un picior, vlădica a mers la catedrală şi a slujit Sfânta Liturghie. După aceea, piciorul a început să i se desumfle.
Pe 2 iulie 1966, în timpul unei vizite în Seattle, Washington, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, după ce a săvârşit Sfânta Litrurghie şi o slujbă de pomenire. Trupul său a fost dus la San Franscisco, unde a stat 6 zile, deoarece Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Filaret a dorit să vină la înmormântare. Pentru că avea probleme cu inima, nu a putut să vină cu avionul, ci cu trenul. De aceea, înmormântarea a fost un pic amânată. Cu toate că stătuse atâtea zile în Catedrală, Sfântul părea viu, fapt observat de toţi cei prezenţi la înmormântare. De aceea, toţi au fost convinşi încă de la înmormântare că era un sfânt, denumindu-l „Fericitul”. Astfel, pelerinajele la mormântul lui au început imediat după înmormântare, venind mii şi mii de oameni din întreaga lume.
Sfântul Ioan Maximovici era cunoscut încă din timpul vieţii ca om ales al lui Dumnezeu, la scurt timp după trecerea sa la Domnul, în mai multe biserici din Serbia, Grecia şi Muntele Athos fiindu-i pictată icoana. De asemenea, în China, Filipine şi în Nordul şi Sudul Americii, amintirea sa este vie. În San Francisco, acolo unde a fost arhiepiscop, săracii şi orfanii îşi amintesc de el, utilizând apelativul „Vlădica”. Sinodul Episcopilor din Biserica Ortodoxă din Diaspora a hotărât canonizarea sa la 28 de ani de la trecerea la Domnul, pe 2 iulie 1994. La deschiderea sicriului, deşi obiectele din interior erau deteriorate, trupul său era intact şi nestricăcios. Sfântul nu s-a izolat de lume, deşi nu era din această lume, fiind mai întâi un om al rugăciunii, dându-se pe sine jertfă lui Dumnezeu şi devenind vas ales al Sfântului Duh.
Câteva dintre Minunile Sfântului Ioan Maximovici
Anna Hodyriva îşi aminteşte că sora sa, Xenia Yarovoy, care locuia în Los Angeles suferea de mult timp de durere de mână. Deşi medicii îi dăduseră remedii diferite, durerea nu ceda. S-a hotărât să îi scrie Vlădicăi. Trecuse ceva timp şi durerea începea să nu se mai simtă. Într-o zi, a mers la San Francisco. Acolo a participat la slujba de la Catedrală. La sfârşit, Sfântul Ioan le-a dat Sfânta Cruce să o sărute. Când a ajuns la ea, deşi nu o cunoştea, a întrebat-o „Te mai doare mâna?”
Anna S. spune că sora sa, Musia, avusese un accident, un şofer băut la volan a lovit maşina în care erau. Acesteia i-au fost rupte coaste şi înţepat plămânul. Starea ei era foarte gravă. Când a vizitat-o prima dată la spital, i-a apucat mâna Vlădicăi şi i-a sărutat-o. Nu putea să vorbească. Apoi, Vlădica a vizitat-o de nenumărate ori pe perioada spitalizării. Într-o zi, acesta a spus „Musia se simte foarte rău”. A mers la patul ei, s-a rugat mult timp. Medicii au spus că nu garantează că va mai trăi până dimineaţa, din cauza situaţiei care se agrava. Dar, rugăciunile Sfântului Ioan au făcut ca ea să înceapă să evolueze bine şi, în final să se vindece.
Dna L. Liu povesteşte că soţul ei suferise tot un accident grav. Starea sa îi făcea sceptici pe medici, care îi dădeau şanse minime de supravieţuire. Atunci, s-a gândit că singura şansă erau rugăciunile Sfântului Ioan, dar i-a fost jenă să îl sune, ştiind cât este de ocupat. După două zile de la acest gând, s-a trezit la spital cu Vlădica Ioan, împreună cu Domnul B. T., care îl adusese cu maşina. A stat cinci minute cu ei şi i-a spus că soţul său se va face bine. Într-adevăr, după o altă criză din care a ieşit cu bine, starea lui de sănătate a început să se îmbunătăţească. După ce a ieşit din spital, a mers la slujbă, iar domnul B. T. i-a povestit că în acea zi îl ducea pe Vlădica la aeroport. Brusc, Vlădica i-a zis să se întoarcă şi să meargă la familia Liu. Deşi i-a zis că va pierde avionul, Vlădica a insistat spunându-i „poţi să iei viaţa cuiva asupra ta?”. Atunci a înţeles urgenţa, l-a adus la spital. După aceea, au mers la aeroport şi au prins avionul.
Vlădica avea mereu frică de Dumnezeu şi gândul la viaţa veşnică. Odată, pe când era în Shanghai, spun martorii, o femeie a fost muşcată de un câine turbat. Injecţia împotriva turbării nu şi-a făcut efectul, boala agravându-se. Sfântul Ioan a venit la femeia aflată pe moarte, a împărtăşit-o, dar a început să aibă spume la gură şi a încercat să scuipe pe Cele Sfinte, dar nu a reuşit, deoarece Vlădica i le-a pus din nou în gură. Cei prezenţi l-au avertizat că turbarea este foarte contagioasă, iar atingerea de salivă este foarte periculoasă. Acesta i-a asigurat că nu i se va întâmpla nimic, deoarece este Trupul şi Sângele Mântuitorului. Şi aşa a fost.
Lidia Liu povestea că vlădica venise în Hong Kong de două ori. Aceasta, fără să îl cunoască, îi scrisese o scrisoare în care îi expusese o problemă spirituală pe care o avea. Niciodată nu primise vreun răspuns. Trecuse un an. Vlădica venise în Hong Kong, iar Lidia Liu venise să îl întâmpine, alături de mulţime. Acesta a trecut prin mulţime, şi oprindu-se la un moment dat, s-a întors către ea zicându-i „Tu ai fost cea care mi-a scris o scrisoare!”. Lidia Liu a rămas împietrită, deoarece nu o mai văzuse niciodată.
Mulţi credincioşi mărturisesc că vedeau în timpul Sfintei Liturghii o lumină în jurul Sfântului. Vlădica vizita oamenii din puşcării şi făcea rugăciuni pentru ei. Odată, pe când era în Shanghai, a fost chemat să împărtăşească un om pe patul de moarte, în Spitalul Rusesc. A luat cu el un preot mai tânăr. Pe drum, au întâlnit un tânăr care cânta în stradă. S-a oprit în faţa lui şi i-a zis că vrea să îl împărtăşească chiar atunci. Tânărul s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie. Tânărul preot, uimit, l-a întrebat pe Sfânt de ce nu a mers mai întâi la omul aflat pe patul de spital şi s-a oprit la tânărul acela. Sfântul i-a răspuns că tânărul muzicant urma să moară în noaptea respectivă, pe când bărbatul din spital va trăi mulţi ani cu boala. Şi aşa a şi fost.
L. D. Sadkovskaya practica echitaţia. Odată, a căzut de pe cal şi şi-a pierdut cunoştinţa. A fost dusă la spital inconştientă, iar medicii i-au dat foarte puţine speranţe de supravieţuire. Pulsul aproape îi dispăruse. Cutia craniană îi fusese zdrobită şi aşchii de os îi afectaseră creierul. Chiar dacă inima i-ar fi rezistat la o intervenţie chirurgicală, iar operaţia ar fi fost de succes, ar fi rămas surdă, oarbă şi afectată. Auzind acestea, sora ei a fugit la Sfântul Ioan şi l-a rugat să-i ajute sora. Vlădica a venit la spital, a cerut tuturor să îl lase singur cu bolnava şi s-a rugat acolo 2 ore. Apoi a chemat medicul şef şi l-a rugat să îi facă din nou investigaţii. Medicul a constatat că pulsul era normal. Au operat-o imediat, dar în prezenţa Sfântului. Operaţia a reuşit, pacienta şi-a revenit, având o viaţă normală.
Desigur, în zilele noastre apar mărturii nenumărate despre minunile Sfântului Ioan Maximovici, la sfintele sale moaşte fiind anual mii de pelerini care îi mulţumesc sau îi cer ajutorul. De asemenea, pe adresa Catedralei Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Bucuria celor Necăjiţi, unde se găsesc moaştele Sf. Ioan Maximovici (adresa: 6210 Geary Boulevard, San Francisco CA, 94121-1822, U.S.A), creştinii ortodocşi trimit şi azi scrisori cu problemele pe care le au, iar Sfântul le mijloceşte prin rugăciunile sale, rezolvarea tuturor celor de folos.
Troparul, glas 5:
Grija pentru turma ta în pământeasca ei petrecere a preînchipuit rugăciunile pe care totdeauna le înalţi pentru toată lumea. De aceea, ajungând la cunoaşterea iubirii tale, credinţa ne-am întărit, sfinte ierarhe şi făcătorule de minuni Ioane! Cu totul sfinţit de Dumnezeu prin împărtăşirea preacuratelor Taine, şi astfel veşnic întărit prin acestea, te-ai grăbit spre nevoinţă, preafericite tămăduitorule. Grăbeşte şi acum spre ajutorul nostru, al celor ce te cinstim pe tine cu toată inima.
Acatistul Sfântului Ioan Maximovici a fost alcătuit în slavonă de Serafim Rose de la Platina, în cinstea dascălului său şi dat oamenilor cu binecuvântarea Preasfinţitului Nectarie Kontevici de Seattle.
Bibliografie:
1.***.(2004). Noi minuni ale Sfântului Ioan de San Francisco.Galaţi: Biserica Ortodoxă/Egumeniţa
2. Pr. Rose, Serafim, Pr. Podmoşenski,Gherman. (2006). Fericitul Ioan Maximovici-viaţa şi minunile. Bucureşti: Cartea Ortodoxă
Resurse web accesate:
http://www.fatheralexander.org/booklets/english/johnmx1.htm
http://saintjohnorthodoxchurch.org/about/saint-john-of-shanghai-and-san-francisco/
http://www.serfes.org/lives/stjohn.htm
http://sfioanmaximovici.wordpress.com/acatist-sf-ioan/
http://www.orthodoxphotos.com/Holy_Fathers/St._John_Maximovitch/12.shtml
Pr. Dogaru Corneliu,
(Parohia Filiaşi III, Protopopiatul Craiova Nord)