07.05.2014 – Spovedania ca restituire a harului pierdut prin păcat: Spovedania ca restituire a harului pierdut prin păcat

 

Dacă prin Taina Sfântului Botez, prin Euharistie şi Mirungere credinciosul primeşte iniţierea şi întărirea în viaţa cea nouă împreună cu Hristos, prin Taina Sfintei Spovedanii iubitorul de Dumnezeu se reîntoarce la Părintele său, mărturisindu-şi cu pocăinţă păcatele sau datoriile neîmplinite. Mijlocitor între pocăinţa creştinului şi bunătatea milei lui Dumnezeu se face preotul sau episcopul, mandataţi de Sfânta Biserică pentru această misiune curativă.

Cel care a instituit Taina Sfintei Spovedanii este Însuşi Mântuitorul Hristos, ca Acela care, pentru prima dată, „cu putere de sus“, a dat această putere ucenicilor Săi, binecuvântându-i „cu suflarea Duhului“ înainte de dumnezeiasca Sa Înălţare şi zicându-le „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (In. 20, 22-23). El le-a făgăduit această putere de mai înainte, pregătindu-i pe Sfinţii Săi Apostoli de acest mare dat: „Adevăr grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“ (Mt. 18, 18). Dar mai înainte de a împărtăşi acest mare dar ucenicilor, Domnul Însuşi a împlinit iertarea de păcate în cadrul activităţii Sale pământeşti. El a plinit astfel rana păcatului cu medicamentul tămăduirii, cei bolnavi primind în schimbul pocăinţei darul vindecării. Ne amintim aici de tatăl copilului lunatic, de rugăciunea plină de pocăinţă a femeii samarinence, de rugăciunea mai-marelui sinagogii sau de femeia cu scurgere de sânge. Toţi au aşezat mai presus de păcat iertarea şi în credinţă au primit „Apa cea vie“ spre a „nu mai înseta niciodată“, căci „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică (cf. In. 4, 14).

 

Confirmarea harică în Taina Sfintei Spovedanii

Taina Pocăinţei, ca mijloc de vindecare a sufletelor rănite de păcat, a fost statornicită în farmacia duhovnicească a Bisericii până la sfârşitul veacurilor, spre săvârşirea ei fiind mandataţi preoţii şi episcopii, ca descendenţi ai harului primit de Sfinţii Apostoli într-o succesiune directă şi neîntreruptă de la Însuşi Hristos Domnul. În această convingere, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Câte le fac preoţii jos le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o confirmă Stăpânul. Ei au fost ridicaţi la această putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre“ (în lucrarea „Despre preoţie“).

Sacerdotul nu primeşte calitatea de duhovnic odată cu Hirotonia, aceasta venind printr-o consacrare ulterioară de la episcop, pe potriva maturităţii sale duhovniceşti. „Alegerea unei astfel de persoane“ – spune pr. prof. Dumitru Stăniloae – „e deci un act al Duhului Sfânt, dar şi al Bisericii; deci al Duhului Sfânt lucrător printr-un act în Biserică, sau de Biserică“. De aceea, duhovnicul se cere să fie responsabil de misiunea pe care a dobândit-o prin „citiri de cărţi duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci să argumenteze în faţa penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze“ (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 140).

 

Odihna sufletului împovărat de păcate

Pocăinţa este legată indispensabil şi de capacitatea de a ierta „celor ce ne-au greşit nouă“. Aşezând înaintea duhovnicului neputinţele sale, penitentul trebuie să lase în urmă orice gând rău şi orice neputinţă care l-ar putea scoate din comuniunea iubitoare a Bisericii. În felul acesta, cel ce vine să se împace cu Hristos dobândeşte, pe lângă iertare, odihnă sufletului său. Pe cei care nu pot ierta, Sfântul Ioan Gură de Aur îi aseamănă cu oamenii bolnavi şi osteniţi care, deşi dorm, nu poartă niciodată liniştea şi odihna în suflet. Mai mult, neiertarea şi mânia neştearsă din suflet se fac „ca o unealtă de surghiunire“, căci „cine poate fi mai nenorocit decât un om care de-a pururea este mânios? Îndată el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997, p. 72). Pe de altă parte, „cel ce nu iartă“ – spune părintele profesor Dumitru Stăniloae – „păstrează în sine o mândrie care împietreşte. Nu se umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi, în afară de ea, omul pierde condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în Împărăţia iubirii, a umanităţii scăpate de rigiditate“ (Filocalia XI, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 260, nota 343).

Învăţătura Sfintei noastre Biserici asociază această iertare cu o reverie duhovnicească, atribuindu-i termenul de metanoia. „Deşteaptă-te, cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos“ (Ef. 5, 14). În acest context, înţelegem păcatul ca pe o stare de letargie, o moarte anticipată ce macină existenţa personală a creştinului care îl scoate din comuniunea Bisericii, îl slăbeşte şi-l depărtează de scopul ultim al existenţei sale: întâlnirea cu Hristos. Paradoxal, „pocăinţa este setea de a trăi, de a trăi cu adevărat, cu întreaga intensitate a vieţii, care este în Dumnezeu. Acesta este răspunsul omului la cuvântul lui Dumnezeu Însuşi care ne este redat de profetul Iezechil: „nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“ (Viu este Dumnezeu, Catehism ortodox, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 377-378).

(Diac. Ioniţă Apostolache)

 


Atasate la articol:


Spovedania ca restituire a harului pierdut prin păcat


Spovedania ca restituire a harului pierdut prin păcat


Spovedania ca restituire a harului pierdut prin păcat