Ce înseamnă chip şi asemănare? (3)
Publicat în: Teologie si Viata la 3 noiembrie 2021
Natura chipului este esențial dinamică la fel cum și asemănarea este esențial ontologică prin realizarea chipului desăvârșit. Sfântul Grigore de Nyssen explică: ,,Nu într-o parte a firii se găsește chipul, nici harul într-o parte a sa, ci firea în totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu”[1]. Cu alte cuvinte chipul și asemănarea sunt corelative.
Asemănarea este aspirația irezistibilă a sufletului nostru către Dumnezeu. ,,În acest sens asemănarea este un chip realizat și chipul o asemănare în mod potențial (virtual)”. Aceasta explică faptul că omul este o ființă făcută să ajungă la Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssen spune că o ființă nu este om decât în condițiile în care este însuflețită de Duhul Sfânt, când este ,,chip asemănător”.
Totuși acesta arată cum între Prototip și Chip există asemănare, dar nu identitate. Chipul poartă în orice înțelegere frumusețea Prototipului; iar dacă el nu ar avea nici o diferență fată de Acesta, n-ar mai fi deloc asemănător, ci identic cu Modelul de care nimic nu l-ar separa. Ce diferență există între Dumnezeu și cel ce este după asemănarea Sa? Precis, una este necreată, cealaltă primește existenta prin creație”.
Sfântul Grigore exemplifică prin Evanghelia de la Marcu (XII, 16) care, atunci când ne prezintă trăsăturile de bronz ale Cezarului, ne face să înțelegem că dacă în sine există o asemănare între reprezentare și modelul său, Cezarul, există totuși o diferență între subiect.
Analogic vorbind, una este creată și cealaltă necreată. Atunci, ,,una este identică cu sine și rămâne întotdeauna neschimbată, cealaltă produsă prin creație a început să existe printr-o schimbare și se găsește în mod natural predispusă să se schimbe altfel”[2]. Așadar, în concepția acestuia, schimbarea este specificitatea care-l distinge pe om de Dumnezeu. După Sfântul Ioan Gură de Aur redobândirea integrală a chipului nu este altceva decât parcurgerea drumului de la chip la asemănare.
El definește ,,asemănarea” în reciprocitate cu noțiunea de ,,chip”. După cum cuvântul ,,chip” înseamnă stăpânire, tot așa cuvântul ,,asemănare” înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu.[3]
Sfântul Ioan îndeamnă să fim asemenea lui Dumnezeu, în ceea ce privește bunătatea, blândețea, virtutea, precum ne îndeamnă Însuși Mântuitorul: ,,Fiți asemenea Tatălui nostru din ceruri” [4]. De aici putem deduce că dobândirea asemănării se realizează prin curățirea de patimi prin puterea rațiunii. În acest sens, Sfântul Ioan ne îndeamnă să stăpânim păcatul care ne îndepărtează de Dumnezeu.
Efortul continuu în această direcție duce la asemănarea cu Dumnezeu care va avea ca rezultat mântuirea și îndumnezeirea. Culmea celei mai înalte virtuți, pe cât posibil, este asemănarea cu Dumnezeu. ,,Pentru dobândirea asemănării omul slobozit de patimi prin dragoste, se înalță până la cele mai alese stări”[5].
Nici Fericitul Augustin nu vorbește despre asemănarea ca separată de chip. De fapt, noțiunea de asemănare la acesta este doar presupusă. El nu concepe asemănarea în aceeași manieră ca și noțiunea de chip, accentuând nu numai subliniind, distincția dinte necreat si creat. Totuși, într-o operă din tinerețe, ne face să distingem chipul de asemănare, net, spunând: ,,Orice chip este asemănarea cu cel al cărui chip este și totuși cel ce se aseamănă cu cineva nu este doar pentru aceasta chipul său”[6].
[1] Pr. Dr. MARIN CIULEI., op. cit. p. 154.
[2] Pr. Dr. MARIN CIULEI, op. Cit., p. 193.
[3] SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, op. Cit., IX, pag.110
[4] Matei V: 45.
[5] Pr. Dr. MARIN CIULEI, op. Cit, p. 232.
[6] FERICITUL AUGUSTIN, Despre Geneză, trad de Pr. Dr. Marin Ciulei, op. Cit., p. 232.
Pr. Bogdan Samfira
Ce înseamnă chip şi asemănare? (2)
Publicat în: Teologie si Viata la 3 noiembrie 2021
Sfântul Vasile cel Mare învățând despre chip și asemănare explică aparenta neconcordanță dintre sfatul persoanelor Sfintei Treimi[1] și cel de după creare (Facere 1, 27), text în care după cum spuneam mai sus nu se mai amintește despre asemănare.
Acesta neagă schimbarea voinței lui Dumnezeu sau intervenția căinței în timpul creației. Neagă, de asemenea, și neputința Creatorului care hotărăște un lucru și realizează altul. Faptul că unii consideră că Sfânta Scriptură dă informații neclare, este de asemenea o blasfemie.
Explicația ar fi următoarea după Sfântul Vasile: ,,Este deci necesar ca omul să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu…Nu Scriptura spune asta . creatorul nu este neputincios și deliberarea n-a fost făcută în deșert. Care este rațiunea tăcerii? Înseamnă că noi posedăm pe unul prin creație și dobândim pe altul prin voință. În prima ne este dat să fim făcuți după chipul lui Dumnezeu.
Prin voință se formează în noi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce tine de voință, firea noastră o posedă în putere (virtual), dar prin acțiune (lucrare) ne-o procurăm. Dacă creându-ne Domnul nu ar fi luat înainte prevederea să spună ,,să creăm” și ,,după asemănare” nu prin puterea noastră proprie am fi putut dobândi asemănarea cu Dumnezeu.
Dar iată că El ne-e creat cu puterea de a fi capabili să ne asemănăm cu Dumnezeu. Dându-ne această putere, ne-a permis să fim împreună lucrători ai asemănării cu El, ca să ne revină răsplata efortului nostru și ca să nu fim ca acele portrete ieșite din mâna unui pictor, obiecte inerte, ca roada asemănării noastre să nu se întoarcă doar spre lauda altuia. … El mi-a lăsat îndatorirea ca să devin după asemănarea lui Dumnezeu…”
Totuși în teologia Sfântului Vasile asemănarea cu Dumnezeu nu este doar rezultatul voinței și eforturilor omenești ci și colaborarea harului divin. Pe scurt, Sfântul Vasile învață că Dumnezeu ne-a făcut capabili să I ne asemănăm și ne-a permis să fim participanții acestei asemănări.
Omul posedă puterea rațiunii prin faptul că este ,,după chipul lui Dumnezeu”, iar asemănarea o dobândește devenind creștin: ,,…după chipul lui Dumnezeu înseamnă origine și rădăcină a binelui, pe care am avut-o implantată în firea mea, încă de la zidire, iar după asemănarea lui Dumnezeu, îmi survine, în urmă din faptele mele și din truda mea pentru cele bune și din purtarea mea plină de virtute în întreaga mea viață”
Formula după asemănare (virtual) este același lucru ca cea după chip, în acțiune, însă înseamnă a-și însuși virtutea, a realiza binele în faptă și a ajunge, astfel, prin viață, la asemănarea lui Dumnezeu[2]. Dumnezeu îi dă omului puterea să lucreze, iar ,,luminarea dumnezeiască restabilește asemănarea, ceea ce eliberează imediat chipul, iar strălucirea sa poate fi văzută la sfinți și la copii.”[3]
[1] Facere 1: 26.
[2] SFÂNTUL VASILE Cel MARE, op. Cit., p. 208-209
[3] PAUL EVDOCHIMOV, ,Ortodoxia, trad. De P.S. Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1996, p. 63.
Pr. Bogdan Samfira
Ce înseamnă chip și asemănare? (1)
Publicat în: Teologie si Viata la 3 noiembrie 2021
După cum am arătat până aici, ,,chipul lui Dumnezeu în om” constă în structura antologică făcută să tindă spre comuniune supremă, cea a Persoanelor divine cu persoanele umane. Asemănarea constă în activitatea acestei structuri.
Chipul lui Dumnezeu nu se raportează, desigur, la partea trupească a omului, cum susțineau ereticii audienți, pentru că Dumnezeu nu are trup. Dacă unii dintre sfinții părinți mai vechi, ca Justin Martirul și Irineu, în luptă cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, ei nu înțelegeau prin aceasta că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că și trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcțiunea lui de a exprima puterea și măreția sufletului.
În acest sens, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, cum rezultă și din cuvintele Sfintei Scripturi, după care, înainte de a fi format trupul omului, Dumnezeu a zis: ,,Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră’’[1].
Dumnezeu fiind spirit absolut, adică pur, fără îndoială că chipul lui Dumnezeu în om se referă în primul rând la partea spirituală a omului, anume la rațiunea, voința și sentimentul omului, întru-cât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele și fericirea absolută[2].
Chipul lui Dumnezeu în om este, deci, sufletul acestuia în tensiune lui spre Dumnezeu. Concepția aceasta o întâlnim la toți părinții Bisericii. Văzut ca tensiune după Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu se păstrează și în omul căzut, căci și în acesta au rămas urme din tensiunea și dorința după Dumnezeu și din înclinația spre bine, cum vom vedea ceva mai departe[3].
Unii dintre părinții și scriitorii bisericești, ca Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodore, înțeleg chipul lui Dumnezeu în om ca putere de stăpânire asupra naturii și vietăților. Dar stăpânirea asupra naturii nu este decât consecința și manifestarea chipului dumnezeiesc, prin care omul se ridică deasupra tuturor făpturilor pământești. Acest lucru îl exprimă Sfânta Scriptură însăși, când adaugă cuvintelor despre chip și asemănare stăpânirea omului peste întreaga natură[4].
Părinții fac deosebire între chip și asemănare, după care s-a creat omul, deși Sfânta Scriptură pare a le folosi uneori ca sinonime: la Fac.1, 26 se vorbește despre chip și asemănare, la Fac. 1,27; 5, 1 și 9, 6, despre chip; la Iacov 3, 9, despre asemănare. Chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală și morală a omului, la rațiune și libertate, în înclinația lor spre Dumnezeu, iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea și desăvârșirea sa morală.
Asemănarea cu Dumnezeu putea fi atinsă numai prin statornicirea în bine cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind, deci, rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu care îi împărtășește harul Său. Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu, rațiunea, sentimentul și libertatea omului, cu înclinația lor ființară spre adevăr, frumos și bine[5].
[1] Fac. 1: 26.
[2] V. V. ZENKOVSKY, ⹂Încă depre problema antropologiei creștineˮ, în Biserica Ortodoxă Română, An LIII( 1935), nr. 9- 10, p. 444.
[3] IBIDEM, p. 445.
[4] Fac. 1: 28.
[5] Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, op. Cit., p. 205.
Pr. Bogdan Samfira
Darul vorbirii cu Dumnezeu
Publicat în: Teologie Liturgica la 3 noiembrie 2021
Omul vorbește pentru că i se adresează Dumnezeu, pentru că e pus prin vorbire în relație cu Dumnezeu; ,,și pentru că vorbește, mai bine zis pentru că răspunde, omul nu va termina niciodată să răspundă, pentru că Dumnezeu nu va termina niciodată să-i spună ceea ce este El și să-i arate iubirea Lui și omul nu va termina niciodată să înțeleagă și să vrea să înțeleagă și mai mult și să-și exprime bucuria, recunoștința și doxologia pentru ceea ce-i arată Dumnezeu’’[1].
Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înțelegerea, cu atât e mai dezvoltată comuniunea și viceversa.
În aceasta e chipul în întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar o dată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El.
De aceea în Răsărit s-a pus totdeauna în strânsă legătură harul cu natura omului, rămânând cu suflet, rămâne cu un oarecare har al lui Dumnezeu, sau într-o anumită aspirație spre Dumnezeu și deci într-o relație cu El.
Dumnezeu insuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului căruia i se adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu omul, sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă. O dată cu sufletul îi dă conștiința că Dumnezeu îi vorbește și că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un ’tu’ al lui Dumnezeu, care e ,,chipul lui Dumnezeu’’, căci acest ’tu’ poate să spună și el ’eu’ și-I poate spune și el lui Dumnezeu ’Tu’.
Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii[2].
Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul rațional rămâne în om, rămâne și o anumită relație cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr și bine impersonal ce țâșnesc din fata acoperită a Lui[3].
Ființa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar. După Sfântul Grigorie de Nazianz noi suntem ,,din neamul lui Dumnezeu’’, urmând în aceasta Sfântul Apostol Pavel[4].
Sfântul Maxim declară că noi suntem ,,părticică’’ a lui Dumnezeu. Dar participarea aceasta nu e numai un fapt dat, ci și unul ce se cere dezvoltat. Sfântul Maxim explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu și cauză Rațiunea divină sau Cuvântul lui Dumnezeu, având să sporim prin lucrarea noastră în apropierea de Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssen leagă participarea de înrudire spunând: ,,E ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat’’.
[1] Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, op.,cit., p. 207 -208.
[2] INOCENT PLOIEȘTEANU, ⹂Diversele nature ale omuluiˮ, An X(1886) , nr. 9, p. 735.
[3] IBIDEM, p. 737.
[4] Fapte 17: 29.
Pr. Bogdan Samfira
Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu
Publicat în: Teologie si Viata la 3 noiembrie 2021
Chipul implică și relația specială cu modelul său. Chipul lui Dumnezeu în om implică înrudirea și relația specială a acestuia din urmă cu Dumnezeu, Creatorul și Modelul său. Omul este după chipul lui Dumnezeu, pentru că având un suflet înrudit cu Dumnezeu[1], tinde spre Dumnezeu și se află într-o relație vie cu Dumnezeu. Iar prin această relație de viață, omul menține neslăbită înrudirea sa cu Dumnezeu.
De altfel, și chipul biologic se menține în înrudirea cu modelul său numai dacă-i vine de la model o putere continuă, sau dacă între el și model este o comuniune continuă. Fenomenul acesta îl observăm și la oameni. O relație convergentă frecventă face pe doi sau pe mai mulți oameni să semene între ei[2].
Dar dacă între un chip biologic și modelul său sau între doi sau mai mulți oameni nu ar fi o înrudire, nu ar putea fi vorba nici de o relație care să arate și să mențină pe unul ca chip al celuilalt. De aceea, și omul se menține ca chip neslăbit al lui Dumnezeu numai dacă, pe baza unei înrudiri, se menține între el și Dumnezeu o relație de viață, o comuniune continuă, în care este activ nu numai Dumnezeu, ci și omul[3].
Relația dintre om și Dumnezeu este posibilă datorită faptului că Dumnezeu l-a făcut pe om de la început înrudit cu Sine. Făcându-l după chipul Său, Dumnezeu l-a pus pe om chiar de la început în relație conștientă și liberă cu Sine, prin insuflarea ,,sufletului viu’’[4].
Expresia ,,suflet viu’’ indică pe om în unitatea ființei lui. Părinții Bisericii spun că prin această suflare Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înțelegător înrudit cu Dumnezeu, ci și harul Său, ca manifestare a relației Sale cu omul, care provoacă în om răspunsul său la actul întemeietor de relație a lui cu Dumnezeu. Sfântul Grigore Palamas spune în ,,Despre purcederea Duhului Sfânt’’: ființa noastră este înrudită cu Dumnezeu prin Duhul primit, dar primește Duhul fiindcă este capabil de el, și pentru că este capabilă pentru relația cu Dumnezeu.
Dumnezeu fiind unul în ființă și întreit în persoane, chipul lui Dumnezeu din om înseamnă participarea omului la Sfânta Treime și relația specială a acestuia cu toate Persoanele Sfintei Treimi. El, chipul, tine atât de sufletul mintal și rațional al omului, cât și de harul dumnezeiesc, ca energie necreată a Duhului Sfânt, sau ca comuniune activă a lui Dumnezeu[5].
[1] Fac. 2: 7.
[2] ȘTEFAN BUCHIU, „Chipul lui Dumnezeu în om, temei al aspirației omului către Dumnezeuˮ, în Biserica Ortodoxă Română, An CXVI, nr. 7- 12, p. 294.
[3] Ibidem, p. 295.
[4] I Cor. 15: 45.
[5] DRAGOŞ DEMETRESCU, ⹂Omul cel vechi și omul cel bunˮ, în Biserica Ortodoxă Română, An XVIII, nr. 10, p. 798.
Pr. Bogdan Samfira