Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

Ortodoxia slavă aduce cu sine matricea unei vorbiri şi scrieri articulate prin jertfa Sfinţilor Metodie și Chiril. Mlădiţe desprinse din frumoasa tradiţie a Ortodoxiei bizantine, cei doi fraţi au cucerit o lume aproape barbară, împodobind vechile obiceiuri cu frumuseţea unui grai liturgic în care bulgarii, sârbii, ruşii Îl laudă pe Mântuitorul Hristos.

Locul naşterii celor doi sfinţi-frați Metodie (815-885) și Chiril (Constantin – 826-869) este, după cele mai multe păreri, Tesalonicul de astăzi. Tatăl lor era demnitar de rang înalt al imperiului, de unde reiese că cei doi erau cetăţeni ai Bizanţului, cunoscând foarte bine greaca şi bulgara deopotrivă. Legătura cu popoarele slave era o certitudine demografică în secolul al-9-lea, întrucât o mare parte din populaţia cetăţii Tesalonicului erau slavi. Naţionalitatea greacă a celor doi reiese totodată şi din numele pe care le poartă. Pe de altă parte, după unele teorii slavofile, cei doi apostoli ai slavilor s-ar fi numit de fapt Tsurho şi Strahota, numele de Constantin şi Metodie fiind folosite doar în contextul unei eficiente deplasări în imperiu. „Numele de Tsurho era foarte dificil de pronunţat în greacă. Este foarte posibil ca, sub acest pretext, Constantin să fi renunţat la el chiar înainte de a intra în înalta societate bizantină. Prenume ca Zarko şi Tserko sunt curent folosite în Bulgaria. Numele Strahota, în traducere liberă «cel înspăimântător», nu era foarte potrivit în mediul bisericesc. Acest nume, care era discordant cu practica bisericească, nu se mai foloseşte în Bulgaria. Este foarte probabil ca Metodie să fi renunţat la el atunci când a intrat în monahism sau chiar înainte de aceasta. Avem motive întemeiate să credem că probabil Metodie nu este numele pe care l-a primit la naştere” (Mihail Margaritov, An attempt to establish the nationality of the Slav apostles Constantine and Methodius and an Explanation of some circumstances telated to this question, Sofia, 1989, p. 265).

Despre viaţa celor doi apostoli ai slavilor a scris Sfântul Clement de Ohrida, ucenic şi apropiat al lor. Din mărturiile sale reiese foarte clar că cei doi fraţi erau de viţă nobilă, bunicul lor fiind unul din sfetnicii apropiaţi ai împăratului bizantin. Un episod foarte interesant din viaţa celor doi, legat de asemenea de viţa lor nobilă şi valorificat mai târziu de exegeţi, este acela în care Sfântul Clement îi prezintă înaintea marelui han al kazarilor. Întrebaţi despre rangul nobiliar al familiei, cei doi sfinţi afirmă că bunicul lor, pe nume Adam, ar fi şezut odinioară de-a dreapta împăratului, însă a fost pedepsit şi alungat din împărăţie. În interpretarea alegorică a dialogului, cei doi sunt urmaşii protopărintelui Adam, care a fost odinioară izgonit din rai şi trimis să vieţuiască „în pământ străin, unde a sărăcit şi i-a născut pe ei”. „Am căutat să redobândesc cinstea bunicului meu”, spune Sfântul Chiril, „însă nu am găsit-o, fiind urmaşul lui de drept… El, prin care a venit moartea şi păcatul în lume (cf. Romani 15), arătându-se neascultător faţă de Dumnezeu, s-a dezbrăcat de cinstea pe care orice creştin aşteaptă să o caute şi să o găsească” (Mihail Margaritov, p. 272).

La numai 17 ani, datorită bogatei sale ştiinţe de carte, Sfântul Chiril este primit la curtea imperială din Constantinopol. La numai 20 de ani ajunge bibliotecar la Hagia Sofia şi profesor de filosofie, la 24 îl înfruntă pe patriarhul iconoclast Anis. Între anii 855 şi 861, sfântul participă la prima sa misiune în părţile arabe şi kazare. „Devotamentul faţă de credinţă şi Biserică, simţul datoriei, priceperea şi excelenta sa dedicare” reprezintă elemente definitorii în desăvârşitul portret apologetic şi misionar al Sfântului Chiril. În rezumat, de numele său se leagă: alcătuirea alfabetului şi scrierii slavone (cu litere chirilice), traducerea textelor sfinte în limba veche bulgară, pregătirea şi conducerea misiunii de încreştinare a Moraviei (863-866), lucrarea mărturisitoare în Moravia, Veneţia şi Roma şi recunoaşterea caracterului liturgic al limbii slavone (866-868).

Alfabetul chirilic, folosit în întreaga lume slavă, este o moştenire veche, prelucrată şi adusă de Sfinţii Chiril şi Metodie în mijlocul popoarelor slave în secolul al 9-lea. Acest important detaliu este foarte frumos preluat şi analizat de profesorul şi sacerdotul catolic Francis Dvornik. Părintele Dvornik face astfel legătura transferului cultural al alfabetului chirilic către imensul teritoriu al Rusiei de astăzi. „Problema unui alfabet slav descoperit în secolul al 9-lea de Constantin (care şi-a luat ulterior numele de Chiril) în Crimeea – spune părintele Dvornik -, înainte de apariţia oficială a scrierii slave, a bulversat deja un număr semnificativ de cercetători. Până nu demult, aşa cum se poate vedea într-un pasaj din Viaţa lor (a Sfinţilor Metodie şi Chiril), exista dovada că ruşii se găseau în acel moment (sec. 9) în posesia unei scrieri speciale şi că lor ar trebui să le fie atribuită inventarea unei scrieri slave, adaptată de Constantin la nevoile particulare ale slavilor din Europa Centrală. După alţi cercetători, mult mai sceptici, în acest alfabet rus se întrezăreşte scrierea gotică inventată de Ulfila. Trebuie totuşi să recunoaştem că ipoteza, aparent cea mai aproape de adevăr, are de asemenea punctele ei slabe. Dacă totuşi ar fi vorba despre un alfabet gotic, pentru ce biograful îl mai numeşte «rus»? El îi cunoştea foarte bine pe goţi, menţionându-i foarte clar în capitolul 21. De vreme ce, pe de altă parte, cunoaşterea acestei scrieri ar fi putut să fie ea inedită printre goţi, după cum insinuează autorul Vieţii?” (Francis Dvornik, Les Legendes de Constantin et de Methode vues des byzances, Commissionnaire „Orbis”, Prague, 1933, p. 185).

Cunoaşterea atât de precisă a vechiului dialect bulgar, pe care implicit se construieşte alfabetul chirilic, dezvoltă o serie de supoziţii cu privire la naţionalitatea slavă a celor doi sfinţi. Cu toate acestea, cercetători de renume în studiul slavisticii, precum V. Oblak sau V. Jagic, au demonstrat că dialectul pe care îl cunoşteau atât de bine cei doi fraţi era extrem de popular în acele vremuri în zona dintre Tesalonic şi Constantinopol. Un alt mare slavist, Ivan Golubov, scria hotărât că cei doi sfinţi „nu au folosit vechiul dialect bulgar, care se vorbea în Tesalonic, ci un idiom care se vorbea mai departe, în partea de nord a oraşului; reminiscenţe ale acestui idiom pot fi găsite încă în anumite dialecte pe teritoriul actual al Bulgariei” (Golubov, p. 221).

Alfabetul Sfântului Chiril a fost, aşadar, inventat la anul 855, având ca destinaţie precisă misiunea creştină pe teritoriul Bulgariei de astăzi. În consecinţă, bulgarii s-au convertit la 863, un rol esenţial în acest proces avându-l cei doi fraţi, sprijiniţi de sora prinţului Boris, care a primit de îndată botezul.

Sfinţii Metodie şi Chiril au rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca încreştinători şi apostoli ai slavilor. Ei sunt, de asemenea, părinţii alfabetului slav, în primă formă denumit glagolitic, folosit odinioară de toate popoarele slave, atât în mediul laic, cât mai ales în cult. După ce bulgarii au primit Botezul creştin, alfabetul glagolitic a primit o variantă îmbunătăţită, cea chirilică, folosită până în zilele noastre.

Ultima perioadă a împreună-slujirii pământeşti a celor doi fraţi slavi se leagă de Roma. Ei au plecat împreună spre Roma în 867, poposind o vreme în Câmpia Panonică, Ungaria de astăzi, unde au instruit mai mulţi ucenici. Ajunşi în capitala vechiului imperiu, ei au primit sprijinul Papei Adrian al II-lea pentru a dezvolta misiunea creştină în rândul slavilor. La scurt timp, Constantin s-a îmbolnăvit, primind înainte de moarte haina monahicească, cu numele de Chiril. Metodie a dus mai departe lucrarea misionară, revenind în Panonia, Moravia şi Nitria. În 869 este hirotonit Episcop al Panoniei şi Moraviei. Moare în anul 884, lăsând numeroşi ucenici să-i continue lucrarea de răspândire a creştinismului.

 Pr. Ioniţă Apostolache,

în Ziarul Lumina, 11 mai 2020

În ziua de 5 mai, în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe ­este însemnată şi pomenirea Sfintei Mari Muceniţe Irina. Vieţuitoare în secolul al 4-lea, numele acestei sfinte a înflorit peste veacuri în grădina Bi­sericii lui Hristos, aducând, ­dimpreună cu pilda mărturisirii de credinţă, frumuseţea şi parfumul duhovnicesc al „păcii”. 

Sărbătoarea Sfintei Irina de astăzi se adaugă altor două zile închinate sfintelor însemnate ce poartă acelaşi nume şi aceeaşi virtute înaintea lui Dumnezeu: Sfânta Muceniţă Irina fecioara (16 aprilie) şi Sfânta Irina – „Împărăteasa icoanelor” (7 august).

Din viaţa Sfintei Mari Muceniţe Irina aflăm că a venit pe lume în secolul 4, neştiindu-se cu certitudine anul. Tatăl, nobilul rege persan Licinius, şi mama Licinia au numit-o dintru început Penelope, în cinstea zeiţei cu acelaşi nume, pe care părinţii o cinsteau, păgâni fiind. Sinaxarul ne spune că era foarte frumoasă şi luminată la minte.

Luând aminte de răspândirea rapidă a creştinismului printre păgâni, Licinius a dat poruncă ca fiica sa să fie izolată într-un turn, unde i-au adus toate cele de trebuinţă pentru trup şi pentru minte. Au tocmit astfel un învăţător foarte iscusit, pe nume Apelian, de la care sfânta urma să înveţe tainele înţelepciunii. Bătrânul învăţător era însă creştin şi, pe lângă învăţăturile rânduite fecioarei, îi povestea adesea despre Mântuitorul Hristos, despre Învierea Sa din morţi şi despre credinţa creştinilor.

La vârsta de 12 ani, părinţii au căutat să o căsătorească. Din locul cel mai înalt al turnului ei, fecioara a primit semn de la Dumnezeu. Mai întâi, un porumbel a venit la dânsa purtând o ramură de măslin, apoi un vultur i-a adus o cunună minunată din diferite flori şi mai apoi un corb a lăsat în acelaşi loc un şarpe mic. Avându-i alături pe învăţătorul Apelian şi pe bătrâna Caria, care o îngrijeau, fecioara s-a minunat de toate acestea şi a cerut de la ei lămurire. După cum aflăm din sinaxarul zilei, înţeleptul dascăl a văzut înainte aşezat semnul lui Dumnezeu şi i-a spus fecioarei: „Să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blândeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească, iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gândirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la Împăratul Hristos în cereasca Lui Împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta mâhnire şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul Cel mare, Care stăpâneşte cerul şi pământul, vrea să te logodească, spre a-I fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dânsul multe ispite”. A doua zi a venit la turn împăratul, tatăl fetei, pentru a o pregăti de nuntă. Fecioara l-a ­rugat să o mai îngăduie „şapte zile” de gândire, după care i-a promis că îi va da un răspuns. Licinius a îngăduit şi a mers înapoi în cetate. 

De îndată, fecioara a mers înaintea statuilor idoleşti, a cerut semn, însă n-a aflat decât tăcere. S-a întors mai apoi către răsărit şi s-a rugat la Dumnezeu. Peste noapte, îngerul i-a apărut în vis şi i-a zis: „Penelope, de acum te vei numi Irina şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete omeneşti se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrânul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face”. Inima tinerei s-a aprins de îndată şi a primit în ea sămânţa Duhului Sfânt, fiind botezată de preotul Timotei în numele Treimii, primind numele Irina. De îndată,  statuile idoleşti s-au sfărâmat şi au căzut la pământ. 

După şapte zile, când părinţii au venit din nou la turn, Irina i-a refuzat şi a mărturisit credinţa în Mântuitorul Hristos. Întunecat de furie, Licinius a luat-o pe Irina, a legat-o şi a poruncit să fie călcată în picioare de caii sălbatici, care însă au rămas nemişcaţi. Mai mult, unul dintre ei s-a repezit, i-a smuls mâna lui Licinius şi l-a zdrobit sub copitele sale, lăsându-l aproape mort. La rugăciunea sfintei, părintele ei s-a ridicat nevătămat. Cei care au văzut minunea erau peste 3.000, cu toţii crezând în Dumnezeu şi primind Botezul. Părinţii fecioarei au lăsat toate bogăţiile pământeşti şi, renunţând la toate rangurile administrative, şi-au închinat viaţa slujirii lui Hristos. Irina s-a lipit de învăţătorul ei şi a stăruit în învăţăturile cele sfinte.

Pentru credinţa mărturisită înaintea tuturor, ea a suferit nenumărate chinuri şi cazne de la cârmuitori: a fost aruncată într-o groapă cu şerpi, a fost închisă în trei boi de bronz şi aşezată pe jăratec încins. 

La anul 330, regele persecutor Sapor al II-lea, aflând de minunile pe care le făcea, a dat poruncă ca fecioara să fie închisă şi decapitată. „Dumnezeu a trimis un înger care a înviat-o, iar ea a mers până în cetatea Mesembria. Văzând că fecioara este încă în viaţă, stăpânitorul locului s-a botezat şi el, împreună cu mulţi dintre supuşii săi.”

Cu privire la sfârşitul ei pământesc există mai multe variante hagiografice. Se menţionează astfel că, la marginea cetăţii Efes, sfânta muceniţă, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, a intrat singură într-un mormânt nou, cerându-le celor care erau împreună cu dânsa să acopere intrarea cu o lespede. Moaște ale Sfintei Irina se găsesc în Mănăstirea Bronta din insula Samos (Grecia) și în Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” din Patmos (Grecia), iar capul Sfintei Irina se găsește la Biserica „Sfântul Vasile” din St. Louis, Missouri. 

Pr. Ioniţă Apostolache,

în Ziarul Lumina, 5 mai 2020

„În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se înteţeşte în Transilvania lupta antifeudală şi antihabsburgică. Răscoalele iobăgimii îmbracă uneori, în aparenţă, o haină religioasă, religia ortodoxă fiind confesiunea marii majorităţi exploatate”[1].

Cercetând istoria neamului nostru, nu putem să nu observăm suferinţele pe care românii transilvăneni le-au avut de îndurat de-a lungul anilor din partea stăpânirii maghiare. Fiind sclavi pe propriul lor pământ, românii din Transilvania au apărat chiar cu preţul vieţii singurul lucru care le mai rămăsese şi anume identitatea lor religioasă. În acest război de desfiinţare a populaţiei transilvănene, poate cea mai neagră perioadă din istoria Bisericii Ortodoxe Române o reprezintă dezbinarea Bisericii din Transilvania sub păstorirea episcopului Atanasie Anghel şi unirea ei cu Roma în anul 1701, moment cunoscut în istorie ca Uniaţie. Pentru a realiza dezbinarea Bisericii din Transilvania, „instrumentul cel mai eficient folosit de papalitate pentru atragerea ortodocşilor din Răsăritul Europei a fost forţa statelor catolice sub care se aflau aceste popoare”[2].

„Spre deosebire de toate religiile şi de toate confesiunile creştine, uniatismul nu s-a născut dintr-o aderare a unor mase de oameni la o concepţie religioasă deosebită de cea pe care au avut-o înainte, care să răspundă unor noi trebuinţe sufleteşti şi să aducă o schimbare în viaţa lor spirituală. El a fost rezultatul unei îndelungate acţiuni de violentare  a conştiinţei religioase a poporului, în cazul de faţă a poporului român din Transilvania”[3].

Supus unor crunte şi prelungite presiuni pentru a adera la catolicism, o parte din poporul român din Transilvania a acceptat pentru înşelarea şi potolirea celor ce exercitau asupra lui această silnicie, o dependenţă administrativă de Roma papală, dar şi-a păstrat în realitate tot conţinutul credinţei şi cultul său ortodox. Astfel a luat naştere uniatism român ca un compromis al romanilor care ajunseseră să nu mai poată îndura josniciile la care erau supuşi zi de zi de către stăpânirea maghiară.

„Străină şi înstreinatoare, o suflare rece şi menita să tulbure adâncimile unei credinţe milenare, uniaţia nu a putut să infiltreze sufletul neamului românesc, nu i-a zdruncinat unitatea  şi nu i-a alterat curăţia simţirii sale profund pătrunsă de luminile Ortodoxiei care l-a luminat din timpurile apostolice”[4].

Cei mai mulţi dintre români nu au fost de acord cu actul unirii şi nu l-au recunoscut pe Atanasie ca episcop, însă fiind amăgiţi cu promisiuni deşarte că viaţa lor se va schimba radical, mulţi clerici şi credincioşi au trecut la biserica nou unita cu Roma. „La scurtă vreme după săvârşirea dureroasei dezbinări bisericeşti a românilor transilvăneni, preoţii şi credincioşii care îmbrăţişasera uniaţia şi-au dat seama că toate cele promise în diplomele împăratului Leopold I nu erau decât vorbe amăgitoare şi că erau ameninţaţi să-şi piardă legea strămoşească”[5]. Îndată după instalarea lui Atanasie ca episcop unit în Transilvania, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei, acum arătându-se numeroşi sfinţi mărturisitori şi apărători ai credinţei celei strămoşeşti, cinstiţi de Biserica Ortodoxă pentru păstrarea unităţii din cadrul Bisericii.

Răscoala lui Sofronie de la Cioara. „Constatând că toate încercările şi memoriile lor rămân fără nici un rezultat, credincioşii ortodoxi au ales ultima cale în vederea dobândirii libertăţii religioase şi anume răscoala împotriva uniaţiei şi a iobăgiei”[6]. Această mişcare împotriva dominaţiei habsburgice din Transilvania, a fost condusă de ieromonahul Sofronie din satul Cioara, azi Sălistea, judetul Alba unul dintre sfinţii mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei.

„Ca şi despre alti apărători ai Ortodoxiei, se cunosc puţine lucruri din viaţa sa. Se născuse într-o familie preoţească din sat, primind din botez numele de Stan. Probabil a învăţat carte în familie ori la vreun schit românesc, după care a fost hirotonit preot de mir în satul său”[7]. Ascendenţa sa din familie preoţească este dovedită prin faptul că „numele lui de familie era Popovici”[8].

Rămas văduv, preotul Stan se retrage în monahism. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de peste munţi” poate la Cozia, strălucita ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, unde a primit numele de Sofronie.

În anul 1756, se reîntoarce în satul natal, unde şi-a făcut o ţâr de schit în mijlocul codrului, mai ca la un mil depărtare de sat, locuind acolo şi rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”[9], căci „învăţătura lui nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit dascălul şi în plus satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea învăţătură”[10].

În primăvara anului 1757, primarul ungur din Vinţul de Jos, însoţit de 12 unguri, au distrus schitul si chiliile lui Sofronie, făcându-le una cu pământul. Din aceea învălmăşeală Sofronie a scăpat fugind, pribegind apoi prin satele din apropierea Hunedoarei, în momentul în care represaliile împotriva clerului şi credincioşilor atinseseră punctul culminant. Din acest moment el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva habsburgilor urmărind înlăturarea uniaţiei, „căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă”[11].

Într-un impresionant memoriu din anul 1757, credincioşii ortodocşi declarau: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (ortodoxa, n.n.) şi atâta ne-au prădat, venind cu catane (soldaţi, m.n.) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”[12].

În anul 1759, în zona Hunedoarei, o vastă acţiune antiunitară îl avea în frunte pe cuviosul Sofronie de la Cioara, care „cutreiera numeroase sate […] cerând credincioşilor să alunge pe preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă şi să ţină legea Ierusalimului”[13]. Datorită acestei acţiuni, Sofronie e prins şi închis în jurul Crăciunului anului 1759, în localitatea Bobâlna lângă Orăştie, însă este eliberat de 600 de oameni conduşi de protopopul Ioan din Săliştea la 13 februarie 1760, moment în care se declanşează răscoala împotriva uniaţiei, „înlăturând peste tot religia unită şi restaurând ortodoxia”[14]. După eliberarea sa, Sofronie ţine o cuvântare în graiul lui simplu celor adunaţi la Apold, în care îi îndemna la luptă: „ Cumpăraţi-vă puşti şi pistoale, că va veni vremea când veţi da un plug cu boi pentru un pistol micuţ şi nu-l veţi lăsa la hotare”[15].

A fost alarmată până şi autoritatea centrală, iar la 3 iunie 1760 în „conferinţa ministerială” se cerea arestarea lui Sofronie, ca mai apoi să fie omorât punându-se un preţ de 100 de galbeni pe capul lui pentru cel care îl va prinde. Astfel că „la 7 iunie 1760, guberniul Transilvaniei dădu ordin tuturor autorităţilor să prindă pe răsculaţi şi să-i predea celei mai apropiate garnizoane militare. Astfel se porni o adevărată vânătoare după preoţii neuniţi şi în curând temniţele începură să se umple iarăşi cu preoţi şi cu iobagi”[16]. Sofronie este prins de un locotenent maghiar în biserica din Abrud, însă în drumul său spre Zlatna a fost întâmpinat de 7000 de oameni şi astfel a fost nevoit să îl elibereze pe Sofronie.

Deoarece mişcarea a atins cu repeziciune toată Transilvania, ajungând până în Satmar şi Maramureş, Sofronie hotărăşte convocarea unui sinod la 10-11 august 1760 format din preoţi şi credioncioşi, în care au fost redactate memorii adresate împărătesei Maria Teresa şi către guvernul transilvănean. Memoriile cereau „episcop ortodox, restituirea bisericilor şi a sesiilor parohiale luate de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţa ortodoxă şi respectarea libertăţii religioase”[17].

La 20 octombrie1760, împărăteasa va recunoaşte că „românii au suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia paza obstească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a împăca bisericile şi pe oameni”[18] imperiul habsburgic capitulând în faţa răscoalei cuviosului Sofronie. Profitând de cedarea uniţilor, este convocat un sinod la 14-18 februarie 1761 la Alba – Iulia, unde în 19 puncte se fixează hotărârile sinodului printre care întâlnim: „eliberarea celor întemniţaţi (Oprea Miclăuş, preoţii Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş, Ioan din Aciliu, Ioan din Sadu), încetarea persecuţiilor împotriva ortodocşilor şi libertate religioasă deplină”[19] cât şi dreptul de numire a uni episcop ortodox, lucru care s-a împlinit în persoana lui Dionisie Novacovic, episcop ortodox de sârb de la Buda. Acesta este primul episcop ortodox din Transilvania din 1701, când a fost desfiinţată străvechea Mitropolie de la Alba – Iulia.

În acest timp „Sofronie a fost stăpân absolut timp de un an de zile în Transilvania, căci autorităţile austriece nu puteau intrevenii, fiind angajate în războiul de 7 ani cu Prusia”[20]. Depăşiţi de această situaţie, guvernatorul Kemeny al Transilvaniei se plângea autorităţilor de la Viena: „Înnoirile şi escesele lui Sofronie cresc zilnic şi reclamă din zi în zi atenţiune tot mai mare. I-e ruşine ca un asemenea om rău stăpâneşte guvernul şi toată ţara şi că lui singur i se îngăduie orice fără să fie pedepsit”[21].

Întrunirea sinodului de la Alba – Iulia  este punctul culminant al răscoalei şi unul din cele mai mari fapte istorice bisericeşti din secolul al XVIII-lea, căci mişcarea condusă de Sofronie a reuşit să dărâme tot ceea ce construise Uniaţia în 60 de ani, fiind o biruinţă deplină a Ortodoxiei.

Aflându-se într-o situaţie nefavorabilă, împărăteasa Maria Teresa trimite în Transilvania pe generalul Nicolae Adolf von Bucow, „în calitate de comandant al forţelor militare de aici; odată cu el au fost trimise noi unităţi de cavalerie şi infanterie”[22]. „Bucow avea datoria să înăbuşe răscoala românilor, să cerceteze neînţelegerile religioase, şi să întocmească o statistică a preoţilor şi credincioşilor ortodocşi şi uniţi”[23].

Fiind într-o situaţie cu totul defavorabilă, Sofronie este silit de împrejurări să ajungă la o înţelegere cu generalul Bucow. Astfel că la 1 mai 1761 cuviosul Sofronie iscăleşte o proclamaţie către credincioşii ortodocşi, prin aceasta luând sfârşit îndatorirea  cu care fusese însărcinat generalul. Cuviosul se va retrage în Ţara Românească, la mânăstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit aflat sub ascultarea mănăstirii Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş. Nu se ştie când şi unde şi-a dat obştescul sfârşit.

În acest timp în Transilvania, generalul Bucow duce crunte persecuţii împotriva creştinilor ortodocşi. La 9 aprilie 1761, acesta dispunea întocmirea a „două conscripţii detaliate, una de către organele administrative, alta de către protopopii uniţi, dar independente una faţă de alta, care să cuprindă date privitoare la numărul preoţilor şi credincioşilor, al bisericilor, sesiilor şi caselor parohiale, atât pentru ortodocşi cât şi pentru uniţi”[24]. În această statistică făcută abuziv de către organele abilitate, peste 500 de biserici au fost atribuite uniţilor, iar numărul celor care au îmbrăţişat uniaţia a crescut în mod considerabil.

În lupta contra Ortodoxiei, din ordinul lui Bucow, au fost distruse aproximativ 200 de biserici, mănăstiri şi schituri, cele din lemn fiind incendiate, iar cele din piatră fiind dărâmate cu tunurile, prin aceasta Bucow dovedind a săvârşi fapte de mare barbarie care au început în vara anului 1761 şi au continuat în anii următori. În urma acestor fapte, în Transilvania nu a mai rămas nicio urmă de viaţă monahală ortodoxă, fiind desfiinţată.

Având sprijin din partea împărătesei, Bucow pune în aplicare planul său de organizare a două regimente grănicereşti cu sediul la Orlat şi Năsăud, regimente formate din ţărani români şi secui, cărora li se promisese scutirea de taxe cât şi acordarea de drepturi şi privilegii pentru întocmirea serviciului grăniceresc. Datorită acestei hotărâri, mii de credincioşi ortodocşi au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale şi să treacă graniţa în Ţara Românească pentru a se putea refugia, nevoind să îmbrăţişeze uniaţia.

În urma acestor evenimente „generalul Bucow a fost considerat adevăratul întemeietor al Bisericii unite din Transilvania”[25].

Cu privire la Cuviosul Sofronie de la Cioara, şedinţa sinodală din 28 februarie 1950 l-a trecut pe acesta în rândul cuvioşilor mărturisitori alături de Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş, urmând ca în 21 octombrie 1955 la Alba – Iulia să fie săvârşită canonizarea solemnă a apărătorilor dreptei credinţe din Transilvania. De atunci, în fiecare an în toată Biserica Ortodoxă Română se săvârşesc slujbe prin care românii se roagă lor pentru a mijlocii către bunul Dumnezeu pentru a se milostivii către neamul omenesc.

Pr. Dragomir Constantin Gabriel

[1] Carol Gollner, Date noi cu privire la călugărul Sofronie, Anuarul Institutului de istorie din Cluj, V/1962, p. 239.

[2] Dumitru Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania. Încercare de dezbinare a poporului român, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1973, p. 8.

[3]Ibidem, p. 15.

[4] Nestor Vornicescu, Studii de teologie istoric. Antologie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1998, p. 274.

[5] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, editia a II-a, Ed. IB.M.D.O.R., București, 1994, p. 374.

[6] Ibidem, p. 385.

[7] Idem, Sfinți daco-romani și români, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 115.

[8] Teodor Bodogae, Sfinți români și aparatori ai legii strămoşeşti, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 458.

[9] Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani… , p. 115.

[10] Teodor Bodogae, op. cit., p. 458.

[11] Mircea Pacuraiu, Istoria Bisericii…, p. 375.

[12] Idem, Sfinți daco-romani…, p. 116.

[13] Ibidem.

[14] Alexandru Neamţu, Un raport din anul 1774 privitor la răscoala lui Sofronie, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, IV/ 1961, p. 253.

[15] Carol Gollner, Date noi cu privire la călugărul Sofronie, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, V/ 1962, p. 240.

[16] Alexandru Neamţu, Un raport…, p. 253.

[17] Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, p. 116.

[18] Teodor Bodogae, op. cit., p. 459.

[19] Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, p. 117.

[20] Ibidem, p. 239.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, Istoria Bisericii…, p. 387.

[24] Ibidem, p. 388.

[25] Idem, Sfinţi daco-romani…, p. 118.

Aşa cum aminteam la începutul acestor rânduri, printre episcopii Râmnicului din această perioadă se numără și Ştefan, originar din părţile de sud ale Olteniei. S-a călugărit la mânăstirea Sadova, pe care a şi păstorit-o ca egumen aproape două decenii. Datorită calităţilor sale a fost ales episcop al Rîmnicului la 15 ianuarie 1673. A reuşit să mărească averea eparhiei, în cei 20 de ani de păstorie la Rîmnic, cum  nici unul din înaintaşii săi nu mai reuşise să facă. Episcopul Ştefan este ctitorul mânăstirii Sărăcineşti (Vâlcea), împreună cu monahia Marta, soţia  răposatului clucer Radu Păuşescu şi cu fiul ei, Tănase Păuşescu. Trebuie să mai amintim că episcopul Ştefan a obţinut un hrisov de la domnul Gheorghe Duca, la 9 aprilie 1676, prin care rânduia ca preoţii din eparhia Rînnicului să plătească bir o singură dată pe an la vremea haraciului. Ştefan a fost unul dintre cei mai destoinici şi mai vrednici ierarhi râmniceni din veacul al  XVII-lea.

Bogăţia ştirilor documentare referitoare la activitatea harnicului episcop Ştefan al Rîmnicului au atras atenţia câtorva cercetători care s-au ocupat de trecutul nostru Bisericesc. Au mai apărut şi alte prezentări mai scurte ale episcopului Ştefan, Însă unele se ghidează după cele ale episcopului Atanasie. Nu cunoaştem cu precizie locul unde s-a născut episcopul Ştefan şi de unde erau părinţii săi, dar din câteva documente ale Episcopiei Râmmnicului aflăm că avea doi nepoţi, Ieremia şi Badea, ambii în aceeaşi funcţie de logofăt. Din cele relatate aici aflăm că cei doi nepoţi ai episcopului Ştefan au cumpărat două moşii: la Popânzăleşti, în Romanaţi și la Târnava (comuna Mărăcine), judeţul Dolj. Prin urmare credem că aici era locul de naştere al celor doi fraţi.

Între anii 1655-1673, Ştefan a desfăşurat o activitate bogată ca egumen al Mânăstirii Sadova. El este amintit de 38 de ori în documentele acestei mânăstiri. Ştefan a fost propus şi pentru demnitatea de episcop la Episcopia Buzăului (vacantă prin trecerea episcopului Serafim la Râmnic), iar ulterior pentru cea de mitropolit al Ţării Româneşti. A ajuns însă episcop de Rîmnic, unde va munci cu multă osârdie. În această perioadă boierii din țară erau împărţiţi în două partide şi anume: partida grecească condusă de Băleni, şi partida naţională condusă de Cantacuzini. Nu s-a amenstecat în luptele dintre cele două partide, având strânse prietenii cu toţi arhiereii ţării, precum şi cu alţi arhierei străini care erau în ţară. A avut relaţii de prietenie cu mitropoliții Varlaam şi Teodosie. În 1680, cu cheltuiala sa s-a zidit clopotniţa mare a Episcopiei, după cum se vede din inscripţia – pisanie: „Această poartă de piatră făcutu-s-a din temelie cu toată cheltuiala şi nevoinţa părintelui Kir Ştefan Episcopul acestei Sfinte episcopii, în zilele bunului credincios, când au fost cursul anilor de la Adam, 7188, iar la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, 1680”.

Episcopul Ştefan s-a îngrijit de clădirile episcopiei, zidind clădirile din piatră ce au fost reparate de episcopii Clement, Grigore şi Calinic şi dărâmate de Ghenadie.

Într-un document din 7 iunie 1687, aflăm că monahia Marta, sora răposatului Tănasie Sărăcinescu şi cu fiul său, Tănasie Păuşescul, s-au hotărât să ridice în satul Sărăcineşti o mânăstire, „iar noi neavând putere de a o face am mers la sfinţia sa cu cinstitul părintele nostru Kir Ştefan Episcopul Râmnicului de am făcut cu sfinţia sa voroavă şi tocmeală, ca să facă sfinţia sa această sfîntă mânăstire… cu toată cheltuiala şi osteneala sfinţii sale, iar noi încă nu am dat şi am adaos la această sfântă mânăstire cu sate şi cu moşii şi ţigani şi cu odoară bisericească, precum arată în foaia noastră”. Zidirea acestei mânăstiri s-a terminat la 28 septembrie 1688: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, ziditu-s-au această sfântă biserică din temelie, cu toate podoabele ei întru lauda Adormirei Precistei şi cu chilii împrejur, cu toată cheltuiala părintelui Ştefan, episcopul Râmnicului, fiind dată moşia cu casele de Tănasie Păuşescul în zilele lui Şerban C.V. Şi au fost ispravnic Zosim ieromonah. Sept 28, anii de la Adam 7196, iar de la Iisus Hristos 1688”.

Chipurile lui Ştefan şi Damaschin se află zugrăvite în interiorul bisericii, deasupra uşii de la intrare. Episcopul Ştefan are o mantie roşiatică pe umeri prinsă în copci, cu plăci mari la gât şi jos, şi un toiag mare păstoresc. Afară, în pridvorul bisericii se află  o piatră de mormânt al cărei scris este indescifrabil. Sub această piatră tradiţia spune că odihnesc rămăşiţele trupeşti ale episcopului Ştefan, acest lucru fiind acceptat de istoriografia de până acum.

În timpul episcopului Ştefan s-au refăcut numeroase schituri şi anume: schitul Bogdăneşti, județul Vâlcea, de maici, ridicat către sfârşitul secolului al XVI-lea s-au la începutul secolului al XVII-lea; Schitul Comanca de Câmp (comuna Deveselu, județul Olt), acest schit fiind închinat Episcopiei la 20 noiembrie 1684 (episcopul Ştefan a dat o parte din moşia de la Comanca de Câmp, cumpărată de el de la Vasile C(i)auşul; Schitul Popânzăleşti (județul Dolj, numit la început Vârtopul, ctitoria lui Ioan Monahul, ce se chema Hamzia Popânzălescu înainte de călugărie, şi cu fii săi Iacob şi Istrate); Schitul Sălcuţa (comuna Panaghia, județul Dolj, refăcut din temelie de Paisie Monahul, fiul său Popa Pană şi alţi ctitori în secolul al XVII-lea); Schitul Teica (Ocnele Mari, județul Vâlcea, ctitoria ieromonahului Dionisie, ridicat înainte de anul 1681).

În ceea ce privește activitatea culturală a episcopului Ştefan, el a cerut să se refacă Pomelnicul Episcopiei, unde se menţionează, la sfârşitul predosloviei că: „Acest pomelnic l-a făcut arhiepiscopul Chir Ştefan, vecinica lui pomenire în anul 7182 (1674)”.

La episcopul Ştefan apelau mulţi năpăstuiţi să le facă dreptate, după cum reiese din mai multe documente. A fost şi un bun răsplătitor al muncii altora. Avem o carte din 11 ianuarie 1678, ce a fost dată diaconului Iscru, unde se spune că: „viindu aici la scaun, aflat-am pe acest Iscrul diacon ce scrie mai sus slujindu sfinţii episcupii, încă mai dinainte de vreme dă la alţi fraţi arhierei”. Există şi o altă dovadă de slobozenie, adică cartea de slobozenie a lui Ştefan din 24 martie 1682, prin care îi dă voie lui Neagoe ţiganul, cu femeia lui, Mara, să plece la slujba lor.

A fost un om al timpului său. A contribuit la dezrobirea ţiganilor; se cunosc trei acte de slobozenie de ţigani, printre care zapisul din 18 august 1684, unde se spune de Tănasie Sărăcinescu şi soţia sa, Ilina, care dezleagă „ de rumânie pe Radul şi pe fii săi din Mihăieşti”. Al doilea zapis al persoanelor amintite mai sus, şi de la aceeaşi dată, unde slobozeşte tot de rumânie pe Marin cu fiii săi din Cervenia. Al treilea zapis, şi ultimul, la fel ca şi celelalte dar numai că slobozeşte pe Negoiţă, fiul Pîrvului din Sărăcineşti cu fii săi.

Presimţindu-şi sfârşitul, obosit de atâta activitate, episcopul Ştefan se retrage în singurătate, probabil la ctitoria sa de la Sărăcineşti. Faptul acesta este şi mai lămurit în pomelnicul Mânăstirii Dobruşa, ceea ce echivalează cu un arhiereu schimnic.

Așadar, prin activitatea ce a susţinut-o la Mânăstirea Sadova şi-a câştigat un bun renume, fiind propus pentru scaunul episcopal de la Buzău, iar mai apoi pentru cel de mitropolit al Ţării Româneşti. A ajuns în final episcop al Rîmnicului. A îmbrăcat marea schismă luând numele de Sava, gtrecând la cele veșnice către mijlocul anului 1693, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Sărăcineşti.

După moartea sa, a fost ales în fruntea Eparhiei Râmnicului Ilarion, egumenul Mânăstirii Bistriţa, ales la 8 iunie 1693. După un răstimp scurt a fost sfinţit arhiereu, iar în ziua de 8 iulie 1693, a slujit Sfânta Liturghie ca arhiereu, în Biserica Mânăstirii Hurezi, proaspăta ctitorie a lui Constantin Brîncoveanu.

Ca episcop s-a arătat chivernisitor al eparhiei, tot ca şi înaintaşul său, i-a înmulţumit zestrea, a terminat lucrările de la schitul Dobruşa şi a refăcut schitul Iezeru, unde locuia schimonahul Antonie. Prin îndemnul şi prin cheltuiala sa, un anume dascăl Alexandru tălmăceşte un Triod, un Penticostar şi o Psaltire cu tîlc.

În timpul păstoririi sale, o parte din ortodocşii din Ardeal s-au unit cu Biserica Romei, în urma unor presiuni ale Guvernului de la Viena, dar și ale iezuiților anume trimiși în țară. Cum în această perioadă catolicii din Râmnic şi-au construit biserică în oraş, şi tot acum li s-a îngăduit să-şi îngroape morţii în cimitirul episcopiei, Ilarion a fost bănuit că nutreşte simpatie faţă de confesiunea apuseană, fapt pentru care a fost înlăturat din scaun, la propunerea patriarhului Dositei al Ierusalimului și cu aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, în luna martie 1705. Un sobor arhieresc ținut la Bucureşti a hotărât caterisirea sa şi îndepărtarea definitivă de la Episcopia Râmnicului.

Bibliografie: Coravu, Dimitrie, Viaţa şi activitatea Episcopului Ştefan al Râmnicului, în  „Mitropolia Olteniei”, anul XX, 1968,  nr. 3-4, p. 211-229. Gafton, Lucian, Eiscopii de Râmnic Ignatie Sârbul şi Ignatie Grecul, în „Mitropolia Olteniei”, anul IX, 1957, nr. 1-2, p. 46-56. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, volumul al II-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, 1930. Păcurariu, Mircea, Cultura bisericească în Oltenia în trecut şi astăzi, în „Mitropolia Olteniei”, anul L, 1998, nr. 1-6, p. 68-94. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul al II-lea,  E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992. Şerbănescu, Niculae, Episcopii Râmnicului în „Mitropolia Olteniei”, anul XVI, 1964, nr. 3- 4, p. 171-189.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

În secolul al XVII-lea, la Râmnic au fost păstori vlădici harnici şi pricepuţi, care s-au îngrijit de starea materială a eparhiei, de ridicarea de lăcaşuri sfinte, cum şi de întărirea duhovniceşte a păstoriţilor lor.

Primii episcopi care au fost în această perioadă a secolului al XVII-lea sunt: Teofil, Dionisie, Ignatie, Serafim, Varlaam, Ştefan, Ilarion.

Episcopul Teofil a fost ales la Râmnic în anul 1618. În 1631, este trimis de Leon Tomşa în Ardeal, să ia legătura cu Matei Aga şi cu boierii pribegi; a păstorit la Râmnic până în vara anului 1636, când a fost ridicat în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei.

După moartea sau retragerea din scaun a lui Teofil, scaunul a fost luat de episcopul Efrem. Se pare că se bucura de încrederea familiei lui Mihai Viteazul din moment ce era pomenit în mai multe acte de danie ale mamei eroului, monahia Teofana.

La 8 noiembrie 1601, pentru prima dată este pomenit într-o carte de danie a maicii Teofana, prin care aceasta închina mânăstirii Cozia unde era călugăriţă, satele Frăsinetu şi Studeniţa, iar în anii următori, apare din nou ca martor în unele acte de danii ale mamei marelui domnitor.

După episcopul Teofil, a urmat la Râmnic acel „popa Ignatie Sîrbu dencopoe” pomenit în istoria Ţării Româneşti (Letopiseţul Cantacuzinesc), care a făcut legătura între Matei Aga din Brâncoveni şi Abaza paşusciuc, cu ajutoriul căruia a ajuns şi domn.

Matei Basarab după ce ajuns domn ca drept răsplată pentru serviciile aduse a adus pe Ignatie ca preot de mir în Ţara Românească.

După o perioadă a rămas văduv, mai târziu s-a făcut episcop de Râmnic, în anul 1636, prin vara sau toamna aceluiaşi an. Este pomenit ca episcop în prefaţa Psaltirii slovene de la Govora (1637), iar după aceea în prefeţele altor tipărituri govorene şi anume Ceaslovul slavon din 1638, Evanghelia cu învăţătură de la Govora – Dealu, ceea ce dă de înţeles că tipografia de la Govora situată aproape de reşedinţa sa a fost sub directa sa îndrumare.

Numele lui Ignatie Sîrbul este întâlnit de mai multe ori, în mai multe acte interne, în danii de moşii, în favoarea Episcopiei. Prin anul 1639, a luat parte la adunarea obştească a ţării care a hotărît să nu mai facă închinări de mânăstiri, iar în 1644, la soborul convocat de Varlaam al Moldovei pentru a se lua o hotărâre împotriva primejdiei calvine, prin aprobarea Răspunsului la Catehismul calvinesc. Ignatie a rămas la cârma Episcopiei Rîmnicului până în 1653. Mai târziu, după ce Matei Basarab l-a înlăturat pe Ştefan din scaunul mitropolitan, i-a dat această demnitate episcopului Ignatie.

A păstorit ca mitropolit până în 1655, când domnitorul Constantin Şerban a reabilitat pe fostul mitropolit Ştefan redându-i scaunul, probabil fiind nevinovat. Ignatie s-a retras în Oltenia, depunând cârja, a vieţuit la Râmnic şi la Cozia. Mai târziu, prin septembrie 1659, a fost trimis la principele Gheorghe Rakoczy II, la Târgu Mureş, într-o misiune diplomatică.

A murit pe 20 decembrie 1662; fiind pe pat de moarte făcea o danie Mânăstirii Cozia, unde a fost înmormântat.

A urmat apoi Dionisie, care a fost egumen la Cozia. A păstorit din 1653 până în prima parte a anului 1657, când se retrage din scaun, iar la 28 mai 1666, trecea la Domnul.

Un nou Episcop de Rîmnic, Ignatie zis Grecul, este pentru prima dată amintit la 2 iunie 1657. Deşi această denumire nu este contestată, chiar şi prin iscălitura sa în greceşte, atestă că el a fost grec de neam.

Mai târziu apare mereu în acte până în 1667, îngrijindu-se de bunăstarea materială a eparhiei sale. Se presupune că ar fi murit în primele luni ale anului 1668, căci la 21 martie 1668, se întocmea actul de alegere al urmaşului său în scaun, consemnat în Condica Sfântă a Mitropoliei.

Urmşul său a fost Serafim originar din Slatina (Olt), el a fost un timp egumen al schitului Deleni, situat în satul cu acelaşi nume la nord de Slatina, ctitorit de marele paharnic Drăguşin Deleanu.

A fost o perioadă episcop al Buzăului (amintit în 1648). Acolo a păstorit 20 de ani, iar la 21 martie 1668, a trecut la Rîmnic în scaunul vlădicesc.

Serafim a ctitorit schitul Strihareţ, existent şi astăzi în oraşul Slatina, închinat Mitopoliei din Bucureşti în timpul lui Teodosie.

Fiind înaintat în vârstă, episcopul Serafim s-a retras din scaunul vlădicesc în a doua jumătate a anului 1670. A trecut la cele veşnice prin anii 1672-1673, fiind îngropat la schitul Strihareţ, unde se aşezase.

În locul său a venit egumenul Varlaam de la Glavacioc. După o păstorire de doar 2 ani la Râmnic, la 24 decembrie 1672, a fost ales în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. Este pomenit numai în câteva acte de proprietate ale Episcopiei la Rîmnic.

Întâlnim apoi un nou episcop cu numele de Ilarion, originar tot din Oltenia, egumen la mânăstirea Bistriţa. A fost ales la 18 iunie 1693, după cum arată actul său de alegere din Condica Sfântă, în scaunul vlădicesc de la Rîmnic. Tot ca şi înaintaşul său a fost priceput gospodar mărind averea Episcopiei prin felurite danii şi cumpărări. S-a restaurat schitul Dobruşa (Vâlcea), fiind chiar iniţiativa lui Ilarion, lucrare ce a fost începută încă sub înaintaşul său.

S-a refăcut schitul Iezerul, aşezat în locuri foarte retrase în comuna Cheia (Vâlcea), tot la îndemnul lui Ilarion. În timpul lui Ilarion, adică al păstoririi lui, Constantin Brâncoveanu a ridicat câteva din ctitoriile sale din Oltenia (Mamul, Paraclisul şi Bolniţa Hurezi etc.).Ilarion era preocupat şi de problemele cărturăreşti, un dascăl cu numele Alexandru a tradus din îndemnul şi cu cheltuiala sa un Triod, un Penticostar şi o Psaltire cu tâlc.

În martie 1705, toată activitatea episcopului Ilarion a luat sfârşit. Datorită îngăduinţei lui făță de catolici de a zidi biserici în Râmnic şi de a-şi îngropa morţii în cimitirul Episcopiei, Dositei, patriarhul Ierusalimului, fiind în ţară, a convocat prin luna martie 1705, cu aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, un sobor arhieresc prin care s-a hotărât ca Ilarian să fie înlăturat din scaun, depus din treapta de arhierie şi trecut în rândul monahilor simpli.

Se pare că a fost numai o intrigă a lui Dositei, iar Ilarion avea să-și păstreze rangul de proin episcop, iar, mai târziu, a fost numit stareţ al mânăstirii Snagov.

După o perioadă, Ilarion a participat şi la sfinţirea mânăstirii Sf. Ghorghe-Nou din Bucureşti, ctitoria lui Brâncoveanu. Nu se ştie unde şi când a murit.

Bibliografie. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a Vieţii religioase a românilor, volumul al II-lea, ediţia a II-a,  Bucureşti, 1930, p. 256-258. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul al II-lea, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 161-165. Lucian Gafton, Eiscopii de Râmnic Ignatie Sârbul şi Ignatie Grecul, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul IX (1957), nr. 1-2, p. 48-57.

Pr. Gârju Iulian Petrișor