21.05.2020 – ÎMPĂRAT ŞI ÎMPĂRĂTEASĂ
Postat in: Poezie Religioasa |
Sursa foto: Internet
Autor: Lhana Roma-Nova
(20.05.2015)
Tu, împărat, cel Mare Constantin
al cărui vis a fost de vis,
tu, ascultat-ai sfat divin,
primit-ai semn în somn şi în scris.
.
Pe cer o luminoasă cruce(s)
ţi-a dat mesaj în a ta limbă:
adică „in hoc signo vinces”…
Printre duşmani Domnul te plimbă!
.
Prin cruce tu aflat-ai biruinţa
în lupta cu Maxentiu, împărat roman,
precum de la Hristos a fost cerinţa…
Credinţa ta n-a fost în van!
.
Tu triumfat-ai către cer,
pe Arcul de Triumph din Roma,
cuvinte pică din eter:
„instinctu divinitatis” e… aroma!
.
Prin inspiraţie divină
pe steag de luptă ai pus crucea
prea sfântă, plină de lumină…
Hristos – printre soldaţi, răscrucea!
.
Şi toate căile greşite
ajuns-au drepte pân’ la tine
în timpul somnului, mărite,
când Domnul Însuşi te susţine!
.
Dar cea mai mare bătălie
nu fost-a cu imperii,
ci păgânismul ai învins – se ştie,
ci creştinismul scos-ai din mizerii!
.
Edictul din Milano a fost şi va rămâne
minunea ce-a adus dreptate…
Creştinilor şi tuturor, stăpâne,
tu… dat-ai drept, legalitate!
.
Căci arderea cu fierul roşu
şi răstignirea grea, pe cruce,
sunt amintiri în infraroşu
când Crezul spre botez te duce!
.
Iar tu, Elena împărăteasă,
fostă soţie de general,
lui Constantiu Chlorus nu ai rămas credincioasă,
ci căutat-ai pre Domnul… în astral!
.
Tot căutând, tot căutându-L
pe cel mai mare General,
pe dealul Golgotei – aflându-L,
trei cruci adus-ai din astral!
.
Când mort atins-a câte una,
în rugăciune tu ai stat
şi, tot rugându-te întruna,
dintr-un sărut de Cruce… a înviat!
.
Episcop de Ierusalim, întâiul Macari-e,
în mână ţine Crucea Sfântă,
prea fericiţilor creştini, pe 14 Septembri-e,
Crucea Înălţată… în noi se-mplântă!
.
Tu… o Biserică zidit-ai
să fie leagăn Sfintei Cruci,
pentru Mormântul Sfânt din Rai
şi pentru a’ noastre prea mici rugi!…
Ahp @ mai 21, 2020
17.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A CINCEA DUPĂ PAȘTI – A SAMARINENCEI
Postat in: Cuvant din Amvon |
„Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”
(In. 4, 24)
Hristos a înviat!
Iubiți credincioși, astăzi, în duminica a cincea după Paști, ne aducem aminte de femeia samarineancă și de convorbirea Mântuitorului cu ea la puțul lui Iacov din regiunea Samaria. Semnificația pericopei evanghelice este una foarte adâncă, această duminică fiind o treaptă nouă spre duminica Cincizecimii, spre care înaintăm și pe care o așteptăm cu răbdare. Evanghelia de azi ne vorbește despre recunoașterea lui Mesia, despre adevărata închinare, dar și despre iubirea lui Dumnezeu și planul Său pentru lume, întrucât gestul Mântuitorului de a intra în Samaria și de a descoperi că El este Mesia este o înfrângere a urii de nestăvilit ce era între iudei și samarineni. Provincia Samaria se întindea între Galileea la Nord și Iudeea la sud, fiind locuită de samarineni, un popor hibrid. În perioada 726-722 î.Hr., noul rege al Asiriei, a invadat Canaanul și a asediat cetatea Samariei. După un atac de trei ani, orașul a cedat în fața asediatorilor și o mare parte din populație a fost luată în captivitate și deportată. În locul ei, au fost aduse neamuri păgâne care s-au așezat statornic în Samaria. Ulterior, în 715 î.Hr., mare parte din populația iudaică s-a reîntors în Samaria, conviețuind cu neamul păgân până când s-a ajuns la un sincretism religios. Poporul samarinean, un popor format din păgâni și iudei, păstra și credința iudaică și elemente ale religiilor păgâne. Acesta este motivul pentru care între iudei și samarineni era o ură până la moarte. Ura era atât de mare încât dacă un iudeu voia să treacă din Iudeea în Galileea, deși drumul cel mai scurt era prin Samaria, totuși el se aventura prin deșert, înfruntând multe pericole, pentru a nu trece prin Samaria, considerată pământ blestemat. Iisus Hristos, în iubirea lui pentru toți oamenii nu a ținut această lege, ci a trecut în Samaria, mergând la o fântână unde venise o femeie de neam samaritean. Mântuitorul Hristos se întâlnește în Samaria cu o femeie ce cobora din muntele Garizim, muntele consacrat cultului în Samaria. Aceasta vine la fântână, ia apă și vrea să plece, însă Domnul nostru Iisus Hristos provoacă o discuție, cerându-i apă, un gest atât de firesc, într-o zi călduroasă. Femeia este contrariată de gestul omului din fața ei, întrucât ea știa de ura iudeilor pentru samarineni. Însă Domnul Hristos îi arată acesteia că iubirea lui Dumnezeu a pătruns în mijlocul vrajbei, întrucât a sosit timpul mântuirii. În urma discuției îndelungate cu Mântuitorul, pe care ați auzit-o în cuprinsul Evangheliei, femeia samarineancă aleargă în cetate pentru a vesti neamului său că Mesia a venit.
Semnificația cuvintelor Mântuitorului este însă mult mai profundă. Iisus vorbește de anumite lucruri, dar sensul lor este mult mai înalt. Apa de care vorbește nu este apa pe care noi o bem și o folosim în mod curent, ci este apa vie, izvorul nesecat al apelor. Căutarea acestei ape vii a făcut-o pe femeia samarineancă să creadă în Hristos și apoi să îl vestească. Dar Mântuitorul, după plecarea femeii samarinence, le spune ucenicilor săi: Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. (In 4, 35) Aici Mântuitorul nu se referă la holdele de grâne, ci la mulțimile de samarineni care veneau să îl întâlnească pe Hristos. Astfel, în această interpretare, Mântuitorul introduce tema botezului, iar duminica samarinencei este o sărbătoare pregătitoare pentru marea duminică a Cincizecimii, ziua în care vom primi apa vie a Duhului Sfânt, care ne va transforma pe toți în fântâni purtătoare de Duhul Sfânt, pentru a adăpa mulțimile însetate de adevăr.
Duminica femeii din Samaria este bogată în simbolisme. Mai întâi, simbolismul apei reapare: femeia însetează, deci caută apa care să potolească setea. Este aceeași căutare a femeilor mironosițe, aceeași râvnă. Este vorba tot de un drum, anevoios după cum reiese din cuvântul femeii, pe care aceasta îl parcurgea des din nevoia ei. La fântână (un alt simbol, al adâncului) se întâlnește cu Hristos pe care nu îl recunoaște, ci îl consideră un simplu iudeu. Ce căuta Hristos în Samaria la puțul lui Iacov? Ne spune textul liturgic: „Venit-a la fântână, în ceasul al șaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viață pe urmașa Evei, că Eva în acest ceas a ieșit din Rai, din pricina amăgirii șarpelui. Deci, s-a apropiat samarineanca să scoată apă; pe care văzând-o Mântuitorul, i-a zis: Dă-Mi să beau și Eu te voi sătura de apa cea vie. Iar înțeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulțimilor, zicând: Veniți de vedeți pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre.” Ceasul VI amintește de căderea în păcat a primilor oameni, dar și de ispita akediei (a angoasei duhovnicești); Hristos cere apă de băut; ipostaza lui Dumnezeu rugător, care cere ca legământul rupt odinioară în eden să fie refăcut. Un alt element deosebit de important este samarineanca – o străină. Așa se făcuse omul după căderea în păcat, un străin de harul lui Dumnezeu, care căuta cele necesare în lume și nu la Dumnezeu, îl uitase pe Dumnezeu. Un alt element deosebit de important este mărturia pe care o face Hristos despre adevărații închinători: ceasul șase este și ceasul deplinei revelații, întrucât la orele amiezii soarele luminează profund, fiind spre mijlocul cerului, înlăturând umbra. Mărturia lui Hristos este foarte exactă: În Duh și Adevăr, deci în Duhul Sfânt și în Fiul, care este Adevărul (Ioan 14, 6). Această închinare va fi cunoscută deplin la Cincizecime.
Iubiți credincioși, așa a rânduit Dumnezeu ca să ne reîntâlnim la Liturghie tocmai în această zi sfântă, când ne aplecăm asupra acestui eveniment minunat descris în Evanghelie. Mulțimile de samarineni coboară spre Hristos; iar mulțimile de credincioși, depărtați de izvorul harului care este Biserica, urcă spre Biserică, spre a-l întâlni pe Hristos în Sfânta Euharistie. Mare este Dumnezeu și minunat în lucrurile Sale! Deschideți-vă inimile spre a primi apa cea vie și purtați această apă vie, oferiți-o în dar pentru ca toți să îl cunoască pe Dumnezeu și să aibă viață veșnică. Amin.
Pr. Singureanu Adrian Constantin
Ahp @ mai 17, 2020
12.05.2020 – ÎN CINE TREBUIE SĂ AVEM NĂDEJDEA?
Postat in: Cuvant din Amvon |
† IPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
Cea de-a 4-a duminică după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne-a aşezat înainte o minune săvârşită de Mântuitorul cu un om bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea sau locul de spălare a jertfelor din Ierusalim, cu numele evreiesc Vitezda (Ioan 5, 1-15). Este vorba despre o tămăduire, o însănătoşire miraculoasă a unui om, iar faptul că această Evanghelie a fost rânduită de Biserică spre a fi citită după Învierea Domnului, când ne sunt relatate multe alte asemenea fapte minunate, ne încredinţează că Învierea Domnului a avut loc pentru vindecarea noastră de boală, de stricăciune, de suferinţă şi de moarte.
Sfântul Evanghelist Ioan ne face să înţelegem că, în acele timpuri, Dumnezeu era prezent deseori în viaţa poporului iudeu. Venirea îngerului la scăldătoare consemnează prezenţa lui Dumnezeu pentru oamenii bolnavi. În cazul de faţă, vindecarea era condiţionată de rugăciune, priveghere, răbdare şi îndemânare, pentru că numai cel care intra primul în apă se vindeca. În plus, lângă cel bolnav trebuiau să fie şi nişte însoţitori care să-l aducă şi să încerce să-l arunce primul în apă. Ni se înfăţişează o stare de aşteptare încordată la maximum a celor care aşteptau aici plini de speranţă. Mai ales că nu ni se spune că îngerul ar fi venit la un anumit interval de timp, ci din contră, venea „din când în când”, adică uneori venea mai des, alteori mai rar, fără să fie o rânduială strictă a venirii lui. Oamenii aveau astfel o anumită pregătire în aşteptarea lui Dumnezeu, în aşteptarea binelui, în aşteptarea vindecării. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest sens că „în multe feluri şi în multe chipuri” Dumnezeu S-a descoperit în lume şi a „grăit prin proroci” (cf. Romani 1, 1-2). El S-a descoperit la această scăldătoare ca Acela care vine pentru a vindeca, care este aşteptat să ridice toată boala şi toată suferinţa. E adevărat că, vorbind de timpul dinaintea Învierii Mântuitorului, numai unul se vindeca, ceea ce înseamnă că această vindecare reprezenta numai o făclie aprinsă din lumina ce avea să vină prin sosirea Fiului lui Dumnezeu în lume.
O aşteptare de 38 de ani în suferinţă
Pe malul lacului de la Vitezda se afla şi unul care nu avea pe nimeni şi aştepta de multă vreme, de 38 de ani. Uneori, o asemenea aşteptare, mai ales atunci când suntem bolnavi, face să ne pierdem răbdarea, să ne pierdem speranţa. Cei care au puţină credinţă sau deloc îşi cer chiar moartea. Iată însă că acest bolnav aştepta cu răbdare. Cu pocăinţă şi cu smerenie. El văzuse fără îndoială, în cei 38 de ani de aşteptare, de multe ori îngerul pogorându-se deasupra apei. Dar, neavând putere şi nici pe cineva care să-l împingă în apă, a rămas pe loc fără putinţă de vindecare. I-a văzut pe alţii vindecaţi, plecând bucuroşi la casele lor, împreună cu însoţitorii. A văzut şi a înţeles multe, de aceea nu a renunţat să lupte, nu a acceptat boala ca pe o fatalitate, şi în felul acesta suferinţa lui se face pilduitoare pentru orice om. O suferinţă care ne învaţă să nu credem că atunci când suntem la necaz şi nevoi Dumnezeu ne-a părăsit. Dimpotrivă, ne învaţă să fim mai răbdători, mai rezistenţi decât boala şi dacă sufletul nostru se întăreşte, cu adevărat am câştigat vindecarea trupului şi a sufletului. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul Se arată lângă cel bolnav. Sfântul Evanghelist nu descrie drumul făcut de Hristos până la cel bolnav, ci el prezintă scăldătoarea, pe cel bolnav şi, deodată, Îl prezintă pe Domnul aşezat lângă cel suferind, ca şi când ar fi fost acolo dintotdeauna. El Se face văzut numai atunci când ochii bolnavului s-au curăţit. Acest lucru înseamnă că, de multe ori, în boala noastră, păcatul ne orbeşte şi nu-L mai vedem pe Dumnezeu. „Doamne, nu am om!”
Dumnezeu este prezent permanent în viaţa noastră, pentru că El nu poate părăsi vreodată creaţia Sa. Chiar şi atunci când suntem păcătoşi, aşteaptă până în ultimul moment al vieţii noastre ca să ne îndreptăm, să ne întoarcem la credinţa cea adevărată. Şi în cazul de faţă, Mântuitorul era lângă cel bolnav dintotdeauna, dar abia după 38 de ani bolnavul devine capabil să-L primească. Ca un răsărit de soare, aşa cum dispare întunericul şi apare ziua, aşa apar şi razele binefăcătoare ale vindecării. Atunci Mântuitorul întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” Bolnavul răspunde într-un mod surprinzător: „Doamne, nu am om!” Iată că aici este pusă în evidenţă starea de atunci a societăţii. Toţi cunoşteau greutatea bolii, ce înseamnă suferinţa şi aşteptarea vindecării, dar de îndată ce se vindecau plecau repede la casele lor, fără să le pese de ceilalţi. În felul acesta, bolnavul a rămas marginalizat, trist şi singur.
Hristos – „Îngerul Sfatului celui Mare”
Ne mai spune ceva Evanghelia, că, prin această imagine, până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, omenirea era singură, tristă, bolnavă şi uitată. Zăcea pe patul ei de suferinţă, pe patul morţii. Iar de data aceasta nu mai vine îngerul să tulbure apa, ci este chiar El, „Îngerul Sfatului celui Mare”, cum Îl descrie Sfânta Scriptură, trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Într-una din cântările de la slujba Vecerniei, la cuvântul bolnavului „Doamne, nu am om!”, Mântuitorul îi răspunde: „Eu sunt omul! Eu sunt Cel care ridic suferinţa şi păcatul lumii”. Dacă boala este efect al păcatului, dintr-odată apar speranţa şi bucuria vindecării. Dacă în momentul acela reuşim să ne detaşăm de boală şi să o considerăm ca un rezultat al păcatului nostru, din momentul acela apar primele manifestări, simptome cum se numesc în medicină, ale vindecării.
Din perspectiva fizicii moderne, omul este un câmp energetic. Suntem însă energii personalizate. Nu suntem energii risipite în cosmos, precum elementele fizice ale acestei lumi, deşi şi acestea au conţinutul lor ontologic. Nimeni nu se transformă dintr-un lucru în altul, cum afirmă teoria evoluţionismului. Nu te poţi transforma din ceva în altceva, ci rămâi aşa cum te-a făcut Dumnezeu. Ca mine, ca tine nu mai există nimeni în lumea asta. Dumnezeu nu ne-a creat pentru a Se repeta, El nu Se repetă niciodată, pentru că altfel Dumnezeu ar fi mărginit. Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte, individual, unic şi irepetabil.
Suntem pe calea binelui atâta vreme cât păstrăm legătura cu sursa de energie a binelui, prin rugăciune, prin Sfânta Euharistie, prin Sfânta Liturghie. Când citeşti ceva duhovnicesc, când citeşti în Sfânta Scriptură, cuvântul însuşi, ca şi lumina, te cuprinde şi simţi această putere liniştitoare care creşte, te întăreşte şi intri într-o stare de bine, depărtând tot ceea ce este rău şi tulburent în viaţa ta. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu care se revarsă în noi prin harul Sfântului Duh, când încercăm şi noi să urcăm spre El. De foarte multe ori, această energie din noi, prin grijile lumeşti, prin păcate şi patimi, se răstoarnă, îndreptându-se nu spre lumină, ci spre întuneric. Aceasta se întâmplă pentru că în josul existenţei noastre se află întunericul, păcatul ce lasă urme adânci în viaţa şi existenţa noastră.
Când vine Mântuitorul Hristos în viaţa noastră, tot întunericul, toată răceala şi suferinţa se îndepărtează. Căci numai atunci când Lumina intră în cameră, noi, cei bolnavi, putem să desluşim forma şi conţinutul ei, împărtăşindu-ne de binecuvântare şi vindecare.
în Ziarul Lumina, 12 mai 2020
Ahp @ mai 12, 2020
11.05.2020 – Pomenirea Sfinţilor Chiril şi Metodie: Cei doi fraţi care au dăruit scrierea popoarelor slave
Postat in: Biografii Luminoase |
Ortodoxia slavă aduce cu sine matricea unei vorbiri şi scrieri articulate prin jertfa Sfinţilor Metodie și Chiril. Mlădiţe desprinse din frumoasa tradiţie a Ortodoxiei bizantine, cei doi fraţi au cucerit o lume aproape barbară, împodobind vechile obiceiuri cu frumuseţea unui grai liturgic în care bulgarii, sârbii, ruşii Îl laudă pe Mântuitorul Hristos.
Locul naşterii celor doi sfinţi-frați Metodie (815-885) și Chiril (Constantin – 826-869) este, după cele mai multe păreri, Tesalonicul de astăzi. Tatăl lor era demnitar de rang înalt al imperiului, de unde reiese că cei doi erau cetăţeni ai Bizanţului, cunoscând foarte bine greaca şi bulgara deopotrivă. Legătura cu popoarele slave era o certitudine demografică în secolul al-9-lea, întrucât o mare parte din populaţia cetăţii Tesalonicului erau slavi. Naţionalitatea greacă a celor doi reiese totodată şi din numele pe care le poartă. Pe de altă parte, după unele teorii slavofile, cei doi apostoli ai slavilor s-ar fi numit de fapt Tsurho şi Strahota, numele de Constantin şi Metodie fiind folosite doar în contextul unei eficiente deplasări în imperiu. „Numele de Tsurho era foarte dificil de pronunţat în greacă. Este foarte posibil ca, sub acest pretext, Constantin să fi renunţat la el chiar înainte de a intra în înalta societate bizantină. Prenume ca Zarko şi Tserko sunt curent folosite în Bulgaria. Numele Strahota, în traducere liberă «cel înspăimântător», nu era foarte potrivit în mediul bisericesc. Acest nume, care era discordant cu practica bisericească, nu se mai foloseşte în Bulgaria. Este foarte probabil ca Metodie să fi renunţat la el atunci când a intrat în monahism sau chiar înainte de aceasta. Avem motive întemeiate să credem că probabil Metodie nu este numele pe care l-a primit la naştere” (Mihail Margaritov, An attempt to establish the nationality of the Slav apostles Constantine and Methodius and an Explanation of some circumstances telated to this question, Sofia, 1989, p. 265).
Despre viaţa celor doi apostoli ai slavilor a scris Sfântul Clement de Ohrida, ucenic şi apropiat al lor. Din mărturiile sale reiese foarte clar că cei doi fraţi erau de viţă nobilă, bunicul lor fiind unul din sfetnicii apropiaţi ai împăratului bizantin. Un episod foarte interesant din viaţa celor doi, legat de asemenea de viţa lor nobilă şi valorificat mai târziu de exegeţi, este acela în care Sfântul Clement îi prezintă înaintea marelui han al kazarilor. Întrebaţi despre rangul nobiliar al familiei, cei doi sfinţi afirmă că bunicul lor, pe nume Adam, ar fi şezut odinioară de-a dreapta împăratului, însă a fost pedepsit şi alungat din împărăţie. În interpretarea alegorică a dialogului, cei doi sunt urmaşii protopărintelui Adam, care a fost odinioară izgonit din rai şi trimis să vieţuiască „în pământ străin, unde a sărăcit şi i-a născut pe ei”. „Am căutat să redobândesc cinstea bunicului meu”, spune Sfântul Chiril, „însă nu am găsit-o, fiind urmaşul lui de drept… El, prin care a venit moartea şi păcatul în lume (cf. Romani 15), arătându-se neascultător faţă de Dumnezeu, s-a dezbrăcat de cinstea pe care orice creştin aşteaptă să o caute şi să o găsească” (Mihail Margaritov, p. 272).
La numai 17 ani, datorită bogatei sale ştiinţe de carte, Sfântul Chiril este primit la curtea imperială din Constantinopol. La numai 20 de ani ajunge bibliotecar la Hagia Sofia şi profesor de filosofie, la 24 îl înfruntă pe patriarhul iconoclast Anis. Între anii 855 şi 861, sfântul participă la prima sa misiune în părţile arabe şi kazare. „Devotamentul faţă de credinţă şi Biserică, simţul datoriei, priceperea şi excelenta sa dedicare” reprezintă elemente definitorii în desăvârşitul portret apologetic şi misionar al Sfântului Chiril. În rezumat, de numele său se leagă: alcătuirea alfabetului şi scrierii slavone (cu litere chirilice), traducerea textelor sfinte în limba veche bulgară, pregătirea şi conducerea misiunii de încreştinare a Moraviei (863-866), lucrarea mărturisitoare în Moravia, Veneţia şi Roma şi recunoaşterea caracterului liturgic al limbii slavone (866-868).
Alfabetul chirilic, folosit în întreaga lume slavă, este o moştenire veche, prelucrată şi adusă de Sfinţii Chiril şi Metodie în mijlocul popoarelor slave în secolul al 9-lea. Acest important detaliu este foarte frumos preluat şi analizat de profesorul şi sacerdotul catolic Francis Dvornik. Părintele Dvornik face astfel legătura transferului cultural al alfabetului chirilic către imensul teritoriu al Rusiei de astăzi. „Problema unui alfabet slav descoperit în secolul al 9-lea de Constantin (care şi-a luat ulterior numele de Chiril) în Crimeea – spune părintele Dvornik -, înainte de apariţia oficială a scrierii slave, a bulversat deja un număr semnificativ de cercetători. Până nu demult, aşa cum se poate vedea într-un pasaj din Viaţa lor (a Sfinţilor Metodie şi Chiril), exista dovada că ruşii se găseau în acel moment (sec. 9) în posesia unei scrieri speciale şi că lor ar trebui să le fie atribuită inventarea unei scrieri slave, adaptată de Constantin la nevoile particulare ale slavilor din Europa Centrală. După alţi cercetători, mult mai sceptici, în acest alfabet rus se întrezăreşte scrierea gotică inventată de Ulfila. Trebuie totuşi să recunoaştem că ipoteza, aparent cea mai aproape de adevăr, are de asemenea punctele ei slabe. Dacă totuşi ar fi vorba despre un alfabet gotic, pentru ce biograful îl mai numeşte «rus»? El îi cunoştea foarte bine pe goţi, menţionându-i foarte clar în capitolul 21. De vreme ce, pe de altă parte, cunoaşterea acestei scrieri ar fi putut să fie ea inedită printre goţi, după cum insinuează autorul Vieţii?” (Francis Dvornik, Les Legendes de Constantin et de Methode vues des byzances, Commissionnaire „Orbis”, Prague, 1933, p. 185).
Cunoaşterea atât de precisă a vechiului dialect bulgar, pe care implicit se construieşte alfabetul chirilic, dezvoltă o serie de supoziţii cu privire la naţionalitatea slavă a celor doi sfinţi. Cu toate acestea, cercetători de renume în studiul slavisticii, precum V. Oblak sau V. Jagic, au demonstrat că dialectul pe care îl cunoşteau atât de bine cei doi fraţi era extrem de popular în acele vremuri în zona dintre Tesalonic şi Constantinopol. Un alt mare slavist, Ivan Golubov, scria hotărât că cei doi sfinţi „nu au folosit vechiul dialect bulgar, care se vorbea în Tesalonic, ci un idiom care se vorbea mai departe, în partea de nord a oraşului; reminiscenţe ale acestui idiom pot fi găsite încă în anumite dialecte pe teritoriul actual al Bulgariei” (Golubov, p. 221).
Alfabetul Sfântului Chiril a fost, aşadar, inventat la anul 855, având ca destinaţie precisă misiunea creştină pe teritoriul Bulgariei de astăzi. În consecinţă, bulgarii s-au convertit la 863, un rol esenţial în acest proces avându-l cei doi fraţi, sprijiniţi de sora prinţului Boris, care a primit de îndată botezul.
Sfinţii Metodie şi Chiril au rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca încreştinători şi apostoli ai slavilor. Ei sunt, de asemenea, părinţii alfabetului slav, în primă formă denumit glagolitic, folosit odinioară de toate popoarele slave, atât în mediul laic, cât mai ales în cult. După ce bulgarii au primit Botezul creştin, alfabetul glagolitic a primit o variantă îmbunătăţită, cea chirilică, folosită până în zilele noastre.
Ultima perioadă a împreună-slujirii pământeşti a celor doi fraţi slavi se leagă de Roma. Ei au plecat împreună spre Roma în 867, poposind o vreme în Câmpia Panonică, Ungaria de astăzi, unde au instruit mai mulţi ucenici. Ajunşi în capitala vechiului imperiu, ei au primit sprijinul Papei Adrian al II-lea pentru a dezvolta misiunea creştină în rândul slavilor. La scurt timp, Constantin s-a îmbolnăvit, primind înainte de moarte haina monahicească, cu numele de Chiril. Metodie a dus mai departe lucrarea misionară, revenind în Panonia, Moravia şi Nitria. În 869 este hirotonit Episcop al Panoniei şi Moraviei. Moare în anul 884, lăsând numeroşi ucenici să-i continue lucrarea de răspândire a creştinismului.
Pr. Ioniţă Apostolache,
în Ziarul Lumina, 11 mai 2020
Ahp @ mai 11, 2020
10.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A PATRA DUPĂ PAȘTI – VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DE LA VITEZDA
Postat in: Cuvant din Amvon |
Iisus i-a zis slăbănogului: „Iată că te-ai făcut sănătos.
De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.” (In. 5, 14)
Hristos a înviat!
Iubiți credincioși, ne aflăm, cu bunăvoința lui Dumnezeu, în duminica a patra după Paști, când facem pomenire de minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. În vremea veche, în mijlocul poporului ales se petrecea o minune mare: la o scăldătoare din Ierusalim, în cadrul unei sărbători evreiești, un înger cobora din cer și tulbura apa iar oricine intra primul în apa tulburată se vindeca de suferința sa trupească. La această scăldătoare vine și Domnul Hristos pentru a da vindecare unui slăbănog, unui paralitic, care aștepta de treizeci și opt de ani și răbda în suferința lui. Mântuitorul Hristos îl întreabă: Voiești să te faci sănătos?, la care slăbănogul răspunde că nu are om care să îl arunce în scăldătoare când se tulbură apa. Domnul Iisus, văzându-i credința și răbdarea îi zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Îi zice aceasta pentru a-i încredința pe el și pe ceilalți de minunea săvârșită. Însă în acea zi era sâmbătă, iar iudeii au început să îl mustre pe cel vindecat că nu respectă sabatul și își cară patul cu el. Slăbănogul vindecat rămâne nedumerit, întrucât Hristos se făcuse nevăzut, iar el nu știa cum să răspundă. Însă, apoi, Hristos îl întâlnește pe slăbănog și îi zice: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. (In. 5, 14)
Am făcut această trecere în revistă a conținutului evangheliei pentru a ne reaminti cele lecturate și pentru a creiona ideile principale ale acestei pericope evanghelice. La acest popas duhovnicesc spre Cincizecime, ne amintim de vindecarea unei suferințe trupești, a unei boli foarte grele, care îl ținea încătușat pe acest slăbănog de atâția și atâția ani. Nu știm nimic despre viața acestui om, dar din ultimele cuvinte spuse de Mântuitorul (De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău), am putea concluziona că suferința lui a fost pricina păcatului, astfel acest slăbănog suferea de două boli grele: neputința trupească și boala sufletească. Care a fost păcatul acestui om, nu știm, știm însă pocăința lui și mai ales răbdarea. De treizeci și opt de ani el își duce crucea cu răbdare, mergând an de an la Vitezda, așteptând clipa când Dumnezeu se va milostivi și de el. Ne-am putea întreba de ce acest slăbănog nu și-a pierdut credința după atâția ani? Ce anume îl făcea să stăruie în drumul său, când vedea că mulțime de bolnavi se îngrămădește acolo? Răspunsul este cât se poate de simplu: credința. Credința îl făcea să aștepte cu răbdare și să stăruie în cererea lui. Rugăciunea lui spre vindecare a devenit o constantă a vieții lui; toată nădejdea sa era la Dumnezeu, dar încă nu venise timpul ca el să primească ceea ce ceruse.
Minunea aceasta este plină de înțelepciune pentru noi, însă ne-am putea întreba de ce ne este ea pusă înainte tocmai în acest moment. Răspunsul l-am dedus deja în predicile dinainte, în care am subliniat că după Înviere am pornit împreună spre un alt urcuș, spre Cincizecime. Astfel că fiecare duminică nu mai este un popas duhovnicesc spre întărire, cum se întâmpla în post, ci spre cunoaștere, spre inițiere în taină. Dacă în duminica trecută am văzut exemplul mironosițelor, al spiritului feminin care închipuie biserica, acum ni se pune în față simbolistica apei și a regenerării prin ea. Slăbănogul așteaptă tulburarea apei, întrucât nu apa tămăduiește, ci puterea de sus. Domnul Hristos spune: De nu se va naște cineva de sus iar apoi de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea intra în Împărăția cerurilor (In. 3, 3, 5). Slăbănogul primește această putere de sus, de la Mântuitorul lumii, dar apare astfel prefigurarea botezului; înaintăm, așteptând puterea Duhului Sfânt.
Slăbănogul întruchipează condiția morții, stricăciunea. Pe acestea avea Hristos să le vindece, să le schimbe. O cântare din canonul de slujbă zice: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine a strigat: Miluiește-mă, Doamne! Că patul meu mormânt s-a făcut mie. Care-mi este folosul vieții? Scăldătoarea oilor nu-mi este de ajutor, căci nu am pe nimeni care să mă arunce, când se tulbură apele. Ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor ca și eu împreună cu toți să strig: Atotputernice, Doamne, slavă Ție!” Slăbănogul închipuie pe omul căzut în păcat, ce zăcea ca un mort neîngropat. În textul evanghelic nu se face nici o referire la strigătul bolnavului, dar este o mențiune foarte importantă: acesta era bolnav de 38 de ani. Deci, în toți acești ani, el se ruga și aștepta să vină Dumnezeu și să-l miluiască. Apa tulburată este în acest caz prefigurare a Botezului. Slăbănogul spune că nu are om, pentru că nu îl cunoscuse pe Hristos. Apa care vindeca de orice neputință amintește de botezul cu Duhul Sfânt, din ziua Cincizecimii.
Iubiți credincioși, cuvintele Mântuitorului spuse către slăbănog – De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău – ne îndeamnă să credem că multe din suferințele noastre sunt consecința păcatului. Acest cuvânt capătă o putere deosebită pentru noi care, în zilele acestea, trăim vremuri de încercare. Dacă încă nu înțelegeam de ce Dumnezeu a îngăduit această pandemie, astăzi primim răspunsul potrivit: păcatele s-au înmulțit atât de mult iar credința a scăzut, răbdare nu avem, de rugăciune nu ne mai îngrijim. Dacă ar fi să ne comparăm cu acest slăbănog, am vedea cât de puțin-credincioși suntem. Pentru acest slăbănog, neputința trupească a fost pricină de sporire în credință, de înmulțire a rugăciunii, de răbdare și așteptare. Și pentru noi această epidemie trebuie să fie pricină de sporire a credinței. Noi, creștinii, nu mai putem zice: Nu am om care să mă ajute, căci îl avem pe Iisus Hristos, doctorul sufletelor și trupurilor noastre. Am fost cu Hristos și am văzut cum a primit moartea de bunăvoie; am mers cu mironosițele și am văzut mormântul gol, căci Hristos a biruit moartea. Care mai este teama noastră? De ce să fugim noi? De boli? De sărăcie? De moarte? Pe toate acestea le-a biruit Hristos. Noi trebuie să fugim de păcat, căci păcatul ne depărtează de la Dumnezeu. Păcatul este pricină a răului din lume, iar păcatul a devenit, din nefericire, o constantă a vieții omului de azi. Păcătuim neîncetat și justificăm păcatul nostru pentru a ne opri mustrarea conștiinței. Când Dumnezeu ne trimite încercări, în loc să ne apropiem de El, să ne pocăim, ne revoltăm și mai mult, găsim vinovați în stânga și în dreapta. Mai mult, zilele acestea am asistat și la o înmulțire a prigonirilor la adresa credinței și a Bisericii. Toate acestea ne fac să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: În lume necazuri veți avea, dar nădejdea noastră este la Hristos, căci El ne spune: Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Purtând nădejdea în Hristos, să ne îmbrăcăm în hainele purtării cuviincioase, să ne întărim în milostenie, să săvârșim dreptatea și să avem răbdare, să așteptăm căci Dumnezeu va avea grijă de fiecare dintre noi. Amin.
Pr. Singureanu Adrian Constantin
Ahp @ mai 10, 2020
