Arhiva pentru categoria ‘Documentare’

În istoria Ţării Românești, primele trei sferturi ale secolului al XVII-lea sunt considerate ca o perioadă de reală înflorire cultural-artistică, atingând apogeul în timpul lungii domnii, de peste două decenii, a domnitorului Matei Basarab. Datorită iniţiativei domnitorului, acum s-au realizat cele mai multe monumente bisericești și laice, cu trăsături stilistice și particularităţi distincte, bine definite. Beneficiare ale unui câmp larg de manifestare, activitatea culturală și creaţia artistică au cunoscut în această epocă o integrare totală și profundă în viaţa spirituală a poporului român. În acest cadru, creaţia arhitecturală a epocii lui Matei Basarab dezvăluie febrile căutări inovatoare, când se face simţită apariţia unor forme, trăsături stilistice și experienţe constructive noi, înrudite cu cele ale Moldovei și Transilvaniei, care se regăsesc acum în arhitectura Ţării Românești. Și mai tîrziu, în timpul lui Şerban Cantacuzino, şi mai ales al lui Constantin Brâncoveanu, se înregistrează realizări ahitectonice și picturale deopsebite.
Numărul bisericilor din această perioadă, mai ales sub Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, este impresionant. În general, sunt construite după vechile forme, consacrate în secolul anterior, cuprinzând aceleaşi încăperi, adică pronaos, naos, absida alta¬rului; se mai adaugă, uneori, un pridvor cu arcade şi stâlpi.
În ce priveşte arhitectura, bisericile din Ţara Românească urmează, în general, formele consacrate în secolul anterior. O primă categorie de biserici sunt în plan dreptunghiular alungit, având spre răsărit absida altarului, iar deasupra pronaosului un turn clopotniţă. Acestui tip îi aparţin: biserica domnească din Gherghiţa, biserica mănăstirii Strehaia (cu o clopotniţă care are aspectul unui puternic turn de apărare), bisericile din Go¬leşti, Doiceşti, „Sfinţii Împăraţi” din Tîrgovişte, iar mai târziu „Sfântul Nicolae” din Făgăraş, ctitoria lui Brâncoveanu, etc.
O altă grupă sunt cele în plan triconc, fie cu o turlă pe naos (Arnota, Plumbuita, Dintr-un lemn, Polovragi, Crasna, Comana), fie cu două – pe naos şi pe pronaos – (Stelea din Târgovesti, Hurezi). Sunt însă şi biserici de plan triconc cu trei turle (Gura Motrului) şi chiar cu patru (catedrala patriarhală din Bucureşti).
Una din bisericile de plan triconc cu pronaos, naos și altar, este și paraclisul mănăstirii Tismana, „construit din piatră de tuf calcaros, cărămidă subţire asezată în alternanţă de straturi cu piatra fasonată, atât în poziţie orizontală cât și verticală”. Învelitoarea a fost realizată din plumb, recuperat de la biserica mare, căreia i s-a refăcut una nouă, în aceeași perioadă. Prezintă o singură turlă hexagonală pe naos și are o lungime de 10 m, o lăţime de 4, 70 m și o înălţime de peste 12 m. Decoraţia faţadelor este realizată în tehnica compositum mixtum, printr-o alternanţă de blocuri fasonate de calcar și cărămizi înguste, este divizată în două registre, inegale, despărţite de un brâu orizontal, plasat la partea superioară. Acesta din urmă este delimitat de două șiruri de cărămizi în zimţi. Registrul inferior prezintă o succesiune de panouri dreptunghiulare, foarte înguste și înalte, adâncite în zidărie. În locul pronaosului actual se pare că ar fi existat un pridvor de lemn (asa cum arată o stampă de la începutul secolului al XVIII-lea). Ancadramentele ferestrelor sunt sculptate în piatră cu motive vegetale și antropomorfe (serafimi). Paraclisul de la Tismana a fost restaurant parţial de arhimandritul Mihail Tetoianu, care reface pronaosul din zid, înzestrandu-l cu o „ușă de stejar, sculptată cu motive florale și vrejuri”.
O altă biserică de plan triconc este cea a mănăstirii Arnota, cea mai mică din vremea lui Matei Basarab (11,7m x 7,20m); ea reprezintă totodata o interpretare simplificată a trinconcului Coziei. Naosul supraînălțat de turlă pe pandantivi, octogonală la exterior și la interior, este despărțit de pronaos printr-un zid, străbătut de o ușă în axul bisericii. Pronaosul, în formă de dreptunghi cu laturile lungi perpendiculare pe ax, este acoperit cu două calote pe pandantivi, despărțite printr-un arc. În tabloul votiv, biserica prezintă fațade tencuite în întregime, despărțite în două registre inegale printr-un brâu. Registrul inferior are săpate nișe dreptunghiulare cu colțurile rotunjite. Se pare că registrul superior a fost și el împodobit cu nișe scurte cu marginea superioară în arc de cerc, despărțite unele de altele prin pilaștri. Ele au fost umplute și netezite ulterior, când fațadele bisericii au fost tencuite și date cu var. Altarul, naosul și pronaosul au avut și ele se pare un parament de cărămidă aparentă alternând cu benzi tencuite, spre deosebire de pridvorul, construit mai târziu, din zidărie obișnuită. Turla, după cum este reprezentată în tabloul votiv, așa cum este și astăzi, are un parament format din cărămizi aparent orizontale, alternând cu benzi tencuite, despărțite în dreptunghiuri prin grupuri de trei cărămizi puse pe lat.
Un alt valoros monument din epoca lui Matei Basarab este și schitul Crasna, situat la 12 km vest de Novaci (Gorj). Din punct de vederea arhitectural, biserica este de plan triconc, cu o singură turlă, peste naos. Este compusă dintr-un exonartex pe faţada vestică deschis și susţinut pe stâlpi de cărămidă, pronaosul este amplu, boltit cu semicilindru longitudinal, iar intrarea este încadrată între doi stâlpi din piatră sculptată cu ornamente simple (linii verticale), având deasupra pisania din 1636, sculptată în piatră. Naosul este restrâns și supraînălţat de o turlă octogonală, cu baza pătrată. Elementul de noutate care intervine la boltirea naosului monumentului analizat este reprezentat de două traverse înguste acoperite cu semicilindru, plasate de o parte și de alta a absidelor laterale. Altarul are numai proscomidie în partea de nord, fiind despărţit de naos printr-o tâmplă sculptată în lemn și aurită, de o frumuseţe deosebită.
În ceea ce privește plastica decorativă a zidului exterior, faţada este divizată în două registre inegale, separate de un brâu din cărămidă rotunjit încadrat de două șiruri de cărămizi în zimţi, asezate în partea superioară a monumentului. Feţele celor două registre sunt ritmate cu ajutorul unei continue succesiuni de panouri dreptunghiulare ce au partea superioară arcuită, delimitate de pilaștrii de secţiune dreptunghiulară, puţin ieșiţi din linia zidului. Panourile din registrul superior sunt mai dese, datorită adaptării la spaţiul îngust dintre brâu și cornișă. Cornișa bisericii, ca și cea a turlei, este formată din două rânduri de cărămidă în zimţi.
Alt valoros monument din timpul lui Matei Basarab îl formează și ansamblul mănăstiresc de la Polovragi, situat în faţa cheilor Olteţului. Biserica mănăstirii Polovragi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este de plan triconc, cu înfăţișare plăcută și proporţionată armonios. Ea a fost construită de marele logofăt Danciu Pârâianu în 1647-1648, fiind atestată pentru prima dată de către domnitorul Matei Basarab, într-un document din 1648, în care se afirmă că „a fost făcută și zidită din temelia ei de către Danciu Pârâianu… care a închinat-o la Sfântul Mormânt“.
Biserica este alcătuită dintr-un pridvor deschis, așezat pe opt coloane dreptunghiulare, de cărămidă, adăugat în timpul lui Constantin Brâncoveanu, un pronaos de formă dreptunghiulară boltit cu un semicilindru plasat longitudinal și cu naos caracterizat de lipsa pilaștrilor din zidărie. Greutatea turlei înalte, așezată pe bază prismatică, perforată de 12 ferestre înguste, este preluată de două arce transversale, iar în sensul axului longitudinal se sprijină direct pe capetele semicirculare ale absidelor laterale, iar îngustarea diametrului se produce chiar la partea sa inferioară, printr-un inel sferic. Altarul este semicircular în interior și poligonal în exterior.
În exterior, paramentul este din piatră cioplită, iar faţada bisericii prezintă un aspect nemaiîntâlnit la alte monumente ale epocii lui Matei Basarab. Cele două registre sunt despărţite printr-un brâu îngust, registrul interior este executat de asize de cărămidă aparentă în alternanţă cu frize formate din piatră de râu acoperită cu tencuială, încadrată de către o cărămidă îngustă, de asemenea aparentă, așezată vertical. Registrul superior este realizat în aceeași tehnică, însă este integral tencuit.
Domnia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la data de 16 august, marchează un punct important în evoluția culturii și artelor pe teritoriul Țării Românești. Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase, îmbinând armonios în arhitectură, pictura murală și sculptura cu tradiția autohtonă, stilul neobizantin și ideile renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”. Primul „stil românesc“, așa cum este considerat stilul arhitectural brâncovenesc, are drept una dintre trăsăturile sale fundamentale, importanța deosebită pe care o acordă ornamentului. Acesta pare a fi orientat mai ales în zonele de vizibilitate maximă, acolo unde poate fi perceput și decodat, tinzând așadar spre exterior. Opera de arhitectură brâcovenească este decorată și în zonele cu vizibilitate redusă, ba chiar și în zonele practic inaccesibile privirii curente.
Stilul brâncovenesc păstrează totuși un echilibru între simplitate și ornamentare excesivă. O altă caracteristică a arhitecturii brâncovenești este predispoziția pentru logii, foișoare, galerii și pridvoare, idee preluată de la arhitectura Renașterii sau de la reședințele priciare de la Constantinopol. Acestea contribuie la monumentalitatea formelor, sub o înfățișare sofisticată și bine ordonată, care să se impună de la distanță.
Unele dintre ctitoriile sale s-au pastrat, dar sunt și multe care au dispărut. Una dintre ctitoriile sale păstrată până azi este mănăstirea Hurezi, ea însumând cel mai vast ansamblu de arhitectură monastică din Țara Românească. Construită între 1690-1693, pe un plan trilobat, biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” dezvoltă modelul bisericii episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeș, în sensul unor forme mai elansate și prin adăugarea unui pridvor tipic stilului brâncovenesc, cu arcade susținute de zece coloane de piatră, împodobite cu ornamente tipice Renașterii târzii. Fațadele sunt decorate cu panouri dreptunghiulare și firide ornamentale cu cercuri. Ancadramentul ușii de intrare este din marmură sculptată, pisania conține stema Țării Românești și pe cea a familiei Cantacuzino. Lucrările s-au desfăşurat sub îndrumarea meşterului zidar Manea, a cioplitorului în piatră Vukasin Karadja şi a tâmplarului Istrate, ale căror portrete sunt zugrăvite în pictura exterioară a pronaosului.
O serie de alte biserici aparţinătoare planului trilobat au pronaosul supralărgit şi fragmentat, cu stâlpi de sprijin pentru susţinerea bolţilor (Căldărușani, catedrala patriarhală, Hurezi, „Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti), toate urmând – mai mult sau mai puţin fidel – planul, structura şi plastica monumentală şi decorativă a bisericii lui Neagoe Basarab de la Argeş.
Catedrala patriarhală din Bucureşti are planul triconc, patru turle, imitând îndeaproape planul bisericii lui Neagoe de la Argeș, cu deosebirea că e de dimensiuni mai mari şi are pridvorul deschis, cu stâlpi masivi din zid. În exterior, este înconjurată de un brâu de piatră şi două şiruri orizontale de cărămizi aşezate în dinţi de fierăstrău. Fețele turlelor sunt alcătuite din firide retrase din ce în ce mai mult. Cele 12 coloane din pronaos, cu capiteluri şi vaze decorate cu flori de crin, imită coloanele din pronaosul bisericii lui Neagoe de la Argeș. Pridvorul deschis de pe latura de vest e susținut de opt coloane de piatră, decorate cu alveole, caracteristice artei arabe.
Exista însă şi biserici de plan trilobat care au turnul clopotniţă ridicat deasupra pronaosului, aşa sunt cele din Călineşti-Prahova, Băjeşti, schitul Cornet, Colţea, ș.a.
În ce priveşte decoraţia exterioară, toate aceste biserici au fa¬ţadele împărţite în două registre, separate printr-un brâu, procedeu obişnuit încă de la mijlocul secolului al XVI-lea şi care se va extinde şi la monumentele de mai tîrziu, până după mijlocul secolului al XIX-lea. Felul cum sunt tratate feţele celor două registre este diferit. Câteodată sunt netede, alteori sunt decorate cu panouri dreptunghiulare ori cu partea superioară arcuită, mărginite fie de pilaştri de secţiune dreptunghiulară, puţin ieşiţi în afara zidului, fie de ciubuce semi¬circulare.
Bibliografie: Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Ed. Militară, București, 1982; Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Ed. Meridiane, București, 2002; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a III-a, Iași, 2006; Vasile Marinoiu, Monumente din epoca lui Matei Basarab în județul Gorj, în volumul „Epoca lui Matei Basarab – studii și comunicări”, Analele Universității din Craiova, seria Istorie, anul X, 2005, nr.10; D. Cristescu, Sfânta mânǎstire Arnota, Editura „Episcopul Vartolomei”, 1937; Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Ed. Sport-Turism, București, 1982.

Pr. Moga Ionel Dorin

„El trăiește pentru noi, mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru noi și obține ceea ce este bine pentru noi”. Sunt cuvintele pe care Arhiepiscopul Ioan al Tesalonicului le scria despre Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, arătând rolul pe care îl avea în secolul al VII-lea cultul Sfântului Dimitrie printre locuitorii cetății Tesalonic.

Cât de iubit de greci este Sfântul Mare Mucenic Dimitrie se poate observa și din literatura patristică în care găsim o serie de omilii encomiastice la prăznuirea acestui sfânt al Bisericii Ortodoxe. Astfel, Fotie, Sfântul Nicolae Cabasila, Simeon Metafrastul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Simeon al Tesalonicului, Constantin Harmenopoulos, Nichifor Gregoras și alți scriitori bisericești s-au aplecat îndelung asupra vieții și lucrării minunate ale acestui sfânt. Niciun alt sfânt al Bisericii Răsăritene nu mai are atâtea predici encomiastice, care-l zugrăvesc ca pe o icoană vie pentru credincioși. Asupra chipului istoric al Sfântului Dimitrie, părerile cercetătorilor încă sunt împărțite, având în vedere că nu se păstrează un „act martiric” din vremea lui, care să-i descrie pătimirile, chiar mai mult, primele liste cu martiri, care au ajuns până la noi, nu îl dau pe Sfântul Dimitrie în lista de mărturisitori.

Locul de origine al Sfântului Dimitrie

„Martirologiul Siriac” (cca. 362) și „Martirologiul Ierusalimitean” (cca. 431-451) nu pomenesc nimic de pătimirea sfântului ocrotitor al Tesalonicului, chiar dacă acestea dau o listă cu martiri din regiunea Balcanilor. Bollandistul Hippolyte Delehaye avansează ideea că locul martiriului Sfântului Dimitrie nu a fost cetatea Tesalonicului, ci Sirmium, argumentând absența lui din listele celor două martirologii amintite. Acesta susține că Sfântul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium, după care moaștele sale au fost mutate în Tesalonic. Mai mult decât atât, H. Delehaye aduce în sprijinul ipotezei sale faptul că „Martirologiul Ieronimian”, amintește de un Sfânt Dimitrie, diacon, martirizat la 9 aprilie la Sirmium. Câteva variante ale textului „Vieții Sfântului Mare Mucenic Dimitrie” îl menționează pe Sfântul Mucenic Lup, slujitorul Sfântului Dimitrie, care, după moartea stăpânului lui, săvârșea vindecări minunate cu inelul și mantia (sau orarul) acestuia, înainte de a fi martirizat el însuși. În iconografie, uneori Sfinții Mucenici Nestor și Lup apar împreună. Astfel unii cercetători, susțin că Sfântul  Dimitrie a fost diaconul episcopului Irineu de Sirmium, martirizat la 6 aprilie 304, din ordinul guvernatorului Probus al Iliricului. După uciderea lui Dimitrie, petrecută la 9 aprilie 304, slujitorul său, Lup, a reușit să ia orarul și inelul său, muiate în sangele mucenicului, vindecând cu ele mai multe persoane. Din acest motiv, împăratul Maximian a poruncit să i se taie capul și acestuia. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește Sf. Mc. Lup la 23 august.

Același cercetător susține că orarul și inelul Sf. M. Mc. Dimitrie, iar mai târziu și moaştele sale, au fost mutate de la Sirmium, in anul 379, odată cu venirea împăratul Teodosie, general pe atunci. Ele au fost așezate în biserica din Tesalonic, devenit capitală a Imperiului în timpul Împăratului Teodosie cel Mare.. După plecarea acestuia la Constantinopol, sfintele moaște au fost uitate, până când guvernatorul Leontie s-a vindecat aici în mod minunat, în anul 413. Drept mulțumire, a restaurat biserica.

„Pătimirile” şi „„Minunile Sfântului Dimitrie”

Din analiza unui alt text important pentru stabilirea cronologiei vieții Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, cel al „Pătimirilor”, ni se relevă apropierea evidentă a Sfântului Dimitrie atât de  Sirmium, cât și Tesalonic, dar și zidirea în ambele cetăți ale unei biserici închinate Sfântului Dimitrie de prefectul Ilyricului, Leontie. Autorul „Pătimirilor” spune că Leontie „hotărând să plece spre Ilyricum” din Tesalonic, ia cu el „câteva părticele din moaștele mucenicului, spre a le așeza într-o biserică închinată Sfântului Mucenic Dimitrie, pe care urma să o înalțe acolo”.

Totuși, cei mai mulți specialiști îl prezintă pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ca fiind martirizat în cetatea Tesalonicului, în timpul împăratului roman Maximian. Dar chiar și acest fapt este încă controversat: au existat doi împărați romani cu acest nume la sfârșitul secolului III și începutul celui de-a IV-lea. Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250-310), cunoscut îndeosebi ca Maximian, co-imperator cu Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (284-305). Celălalt Maximian, Gaius Galerius Valerius Maximianus (cca. 250-311) a fost cezar în timpul lui  Constantius Chlorus (cca. 250-306), în timpul celor doi co-imperatori amintiți. Se pare că cel de-al doilea Maximian, cunoscut mai mult cu numele de Galerius, a fost persecutorul Sfântului Dimitrie. Însă oricare dintrei cei doi Maximian ar fi persecutorul Sfântului Dimitrie este clar că el a fost martirizat spre sfârșitul secolului III al erei creștine. Cultul său se bazează pe istorisiri care datează de mai târziu, începând cu sfârșitul secolului al VI-lea, toate avându-și obârșia în Tesalonic: martirii, vieți, minuni, panegirice, care toate narează despre acest sfânt. Dintre acestea, cel care a influențat cel mai mult textul de astăzi al vieții Sfântului Dimitrie pare a fi textul „Minunilor Sfântului Dimitrie”, care a fost alcătuit în secolul al VII-lea de către Ioan, Arhiepiscopul Tesalonicului.

„Minunea cea mare a pământului grec, înfrumusețată podoabă a Bisericii”

După toate aceste scrieri, Sfântul Dimitrie a fost un soldat din armata romană, care, creștin fiind, a început să-L mărturisească pe Hristos cu mult curaj. Sfântul Grigorie Palama arăta într-o omilie a sa faptul neîndoielnic că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie era din cetatea Tesalonicului: „Și, mai presus decât toată mulțimea acestora (mucenicilor), este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl cântăm și cinstim, cel care este de același neam cu noi și născut din același pământ cu noi, patronul orașului nostru, minunea cea mare a pământului grec, înfrumusețată podoabă a Bisericii, cel bogat în toate virtuțile și de minuni făcătorul și de mir Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie”.

O serie de aghiografi amintesc că Sfântul Dimitrie a fost fiul dregătorului cetății Tesalonic, botezat în taină de părinții săi, de frica cruntelor prigoane împotriva creștinilor. Aghiograful mărturisește în Sinaxarul zilei de 26 octombrie și în Proloage că Sfântul Dimitrie a învățat de la părinții săi, în cămara cea ascunsă a palatului lor, toate tainele sfintei credinţe, luminându-i cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi milostenia cea către săraci. Şi, aşa, Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales a început a lucra într-însul harul lui Dumnezeu. Şi tânărul creştea cu anii şi cu înţelepciunea, urcând, ca pe o scară, din putere în putere. Şi, ajungând la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vre­melnica viață, lăsând pe tânărul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci şi al bunului lor nume.

Sfântul Grigorie Palamas despre „Pătimirile” Sfântului Dimitrie

Sfântul Grigorie Palama descrie astfel creșterea duhovnicească a tânărului Dimitrie: „Unora (dintre sfinți) urmându-le, pe alții egalându-i, iar altora încă stându-le înainte, pe unii i-a întrecut, și nu cu puțin, singur sau cu foarte puțini desăvârșindu-se întru toate și singur reunind în sine însuși virtuțile tuturor, astfel încât Cuvântul care era la început cu Dumnezeu să-l inspire și singur să aducă roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor și totodată să-i îndrepteze pe toți”.

Deci, împăratul Maximian, auzind de moartea dregătorului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia şi, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut dregător în locul tatălui său. Şi a fost primit sfântul cu mare cinste de cetăţeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe față dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos. „Și întru toate era astfel, încă din copilărie, precum un stâlp de susținere neclătit a toată bunătatea, columnă însuflețită și de la sine tinzând spre toată virtutea, altar și colonade al harurilor dumnezeiești și omenești, carte însuflețită și grăitoare a celor spre slava și călăuzirea către Cel Preabun, veselitoare și străină unire a tuturor bunătăților, iubire comună și de comun folos a tot binele, și ca să vorbesc prin cuvintele Scripturii, precum finicul acela care înflorește (Psalmul XCI, 12)”. Același dumnezeiesc părinte ne arată: „Așadar era un tânăr blând, plăcut la chip, nu numai la omul cel din afară ce se prezintă simțurilor, dar mai ales la omul cel dinlăuntru, cel nevăzut, pe care îl vede numai Hristos, Cel ce caută la inima omului, Care într-atât a prețuit cugetul lui și tăinuita frumusețe, încât a binevoit să se sălășluiască în el și să îl desăvârșească în duhul și de la acela pe toate să le aducă la desăvârșire în chip dumnezeiesc”.

Dar, nu după multă vreme, a cunoscut împăratul că dregătorul Dimitrie este creştin şi s-a mâniat foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznic în fiecare cetate în cinstea zeilor, şi a venit împăratul şi în Tesalonic. Şi Dimitrie, fiind întrebat de sunt adevărate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrăzneală, mărturisind că este creştin, şi a defăimat închinarea cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă până la încheierea jocurilor în cinstea venirii sale. Iată cum descrie Sfântul Grigorie Palama acest episod din viața Sfântului Mare Mucenic Dimitrie: „Aceasta aflând-o cei pe care Maximian îi rânduise spre vânarea celor adunaţi întru evlavie, ştiind ca acolo mucenicul învăţa poporul şi mâniindu-se şi mai mult încă, văzând că mulţimea adunată as­culta cuvintele lui Dimitrie ca fiind însăși cuvintele lui Dumnezeu, îl prind ca pe un hulitor, împrăştie mulţimea şi cu puterea stăpânirii o duc în stradă si l-au adus înaintea lui Maximian care stătea pe locul acesta unde suntem noi acum şi aştepta cu mare bucurie uci­derea de oameni a lui Lie. Iar acesta fiind cu nerăbda­re a plini bucuria împăratului, a poruncit ca aici să fie închis sfântul, adică pe locul unde a şi fost săvârşit martiriul”.

„Şi la luptă îndrăzneţ l-a făcut pe Nestor”

Şi se bucura împăratul, văzând mai ales pe un luptător vestit, Lie, vandal de neam, înalt, puternic şi înfricoşător la chip, că se lupta cu cei viteji şi-i ucidea, aruncându-i în sulițe. Deci era acolo un tânăr creştin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acesta, văzând pe Lie ucigând fără cruţare pe oameni, mai cu seamă pe creştini, s-a aprins de râvnă. Şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat mai întâi la Sfântul Dimitrie în temniţă, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântare ca să-l poată birui pe acel ucigaş de oameni. Şi, însemnându-1 cu semnul Crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: „Du-te! Şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!”. Nestor este numit deseori în textele liturgice, „al doilea David”, făcându-se aluzia la lupta acestuia din urmă cu Goliat. Deci, intrând în luptă cu Lie, Nestor a strigat: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Şi îndată, trântindu-l jos pe Lie, acela şi-a dat sufletul. Şi s-a întristat împăratul de moartea lui Lie. Aflând însă că Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostaşii, poruncindu-le să-l străpungă cu suliţele pe Sfântul Dimitrie în temniţă, pentru că a fost pricina morţii lui Lie. Şi aceasta făcându-se îndată, marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lup, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci.

Şi s-au făcut la moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie multe minuni şi preaslăvite tămăduiri. Tot atunci, din porunca împăratului, s-a tăiat capul şi Sfântului Nestor. Cultul Sfântului Dimitrie era concentrat în secolul al V-lea în biserica construită pe locul martiriului său. Din mormântul său se revarsă de atunci mir de bună mireasmă cu puteri vindecătoare. Uleiul din candela care ardea la mormântul Sfântului se pare că avea puteri tămăduitoare, înainte ca moaștele sfinte să izvorască mir.

Cinstitele lui moaşte „au arătat orașul cetate a lui Dumnezeu”

Despre mirul ce izvorăște din sfintele sale moaște dă mărturie și Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului: „Se revarsă dragostea lui nu numai peste inimile noastre, ci și peste tot trupul prin mirurile a căror putere iradiază din trupul său. Și oare buna mireasmă a mirurilor, răspândită pretutindeni în oraș, risipind necredința, a arătat orașul cetate a lui Dumnezeu, sau mai curând un  alt paradis, fiind udată și adăpată, nu de ape, ci de râuri de miruri. Și aceste miruri întru care și de la care se află pururi harul Duhului Sfânt al tămăduirilor, energiile puterilor. Astfel încât putem spune despre Sfântul Dimitrie ceea ce s-a scris în Cântarea Cântărilor despre sufletul cel nuntit cu Dumnezeu întru nestricăciune «mirosul îmbrăcămintei tale este mir mai presus de toate mirurile» (Cântarea Cântărilor IV, 10)”. Mărturii documentare despre faptul că sfintele sale moaște sunt izvorâtoare de mir nu avem, se pare, până în secolul al XI-lea, când Ioan Skylitzes mărturisește în scris acest fapt. Apariția mirului în cultul Sfântului Dimitrie nu este un fenomen izolat în perioada post-iconoclastă. Cunoaștem în aceeași perioadă și alți sfinți ale căror sfinte moaște erau izvorâtoare de mir, astfel amintim pe Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Sfânta Teodora din Tesalonic, Sfântul Cuvios Nicon din Peloponez etc.

Astfel, ascultându-l pe Sfântul Grigorie Palama „să ne apropiem așadar frumos și drept de izvorul mirurilor pe care Dumnezeu ni l-a dăruit nouă prin racla care ne izvorăște, precum vedeți, de la sicriul Marelui Mucenic și mărturisitor al lui Hristos”.

Pr. Ștefan Zară

Printre școlile și vetrele de cultură muzicală bisericească din țara noastră, cea de la Curtea de Argeș ocupă un loc important. În cadrul ei s-au format și afirmat un număr mare de cântăreți, interpreți, compozitori și copiști de muzică psaltică (1).

Începuturile ei sunt atestate încă din secolul al XIV-lea, când mitropolitul Țării Românești, Iachint, după transferarea la Vicina la Curtea de Argeș sau la Câmpulung Muscel – unde a fost sediul mitropoliei la începuturile ei (2) – preocupat de pregătirea clerului cu învățătură de carte și cântare bisericească, avea misiunea de a „întări” pe citeți, diaconi și preoți în slujba lor (3). În același scop, Vladislav Vlaicu, domnul Țării Românești, a trimis tineri la Athos „spre desăvârșire” (4).

După mutarea mitropoliei la Târgoviște, în anul 1517, activitatea muzicală și de pregătire a clerului a intrat într-un con de umbră. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când școlile de muzică bisericească au cunoscut o revigorare datorită grijii domniei și conducerii bisericești, între Mitropolia de la București și diferiți dascăli s-au făcut contracte pentru predarea învățăturii de carte și a „meșteșugului cântării”. Un astfel de contract s-a încheiat între mitropolitul Filaret și dascălul Pantelimon pentru Școala de la Argeș. La 23 februarie 1793, data semnării lui, erau menționați 20-30 de copii la învățătură și cântare (5).

Printre școlile extracarpatice frecventate de tineri din Transilvania este amintită și cea de la Curtea de Argeș. Astfel, relatările transilvăneanului Ioan Puiaru Molnar din această perioadă arată că din cei 292 de tineri români veniți din Transilvania, 121 erau la București, 93 la Iași, 42 la Mânăstirea Dintr-un Lemn și 36 la Curtea de Argeș (6). La sosirea lor la Argeș, aceștia erau încredințați unui „dascăl psaltu, ca să învețe cântare cu meșteșugul psaltichiei” (7 martie). La 28 martie 1796, unul dintre școlari scria lui Hagi Constantin Pop la Sibiu: „Eu, Gheorghe, fiul sufletesc… am ajuns la sfânta episcopie și m-am pus la grecie după cum ai scris dumneata și am învățat filandra și la Octoih 4 glasuri și am învățat semnele psaltichiei și slovele cu glasurile lor, heruvicul pe glasul al 7-lea, priceasna de la marți, pe glasul același, rânduiala Vecerniei și a Liturghiei, axioanele de peste an și acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, învăț Anastasimatorul și la Octoih… și cânt la biserică de răsună mănăstirea și m-am făcut ipodiacon, adecă ceteț… și Prea Sfinția Sa părintele episcop este la București cu dascălul meu…” (8).

Despre acest „Gheorghe” s-a păstrat un schimb de scrisori între Hagi Constantin Pop de la Sibiu și episcopul Argeșului (9) în legătură cu pregătirea lui școlară. Scrisorile conțin informații despre programul și programa de pregătire a elevilor, precum și despre grija pentru studiul cântării după „semnele psaltichiei”.

Activitatea muzicală a școlii de cântare bisericească de la Curtea de Argeș s-a intensificat și consolidat în secolul al XIX-lea, după introducerea și generalizarea notației hrysantice, datorită lui Ghelasie Basarabeanul. Astfel, într-o însemnare din anul 1930, preotul Nicolae M. Popescu, profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie din București, sublinia interesul față de opera muzicală a lui Ghelasie și rolul lui în istoria muzicii: „Manuscrisele de psaltichie din biblioteca preotului Rizea Dobrescu din Pitești – cumpărate de Domnul G. T. Kirileanu… sunt interesante pentru studierea psaltichiei din Seminarul de la Argeș… și pentru rostul ieromonahului Ghelasie Basarabeanul în istoria psaltichiei noastre” (10).

Activitatea lui Ghelasie Basarabeanul a contribuit la traducerea și la românirea cântărilor bisericești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, la întocmirea unor lucrări muzicale – pe care nu le-a putut tipări – la circa 50 manuscrise psaltice, autografe și copii, realizate cu elevii din seminar, precum și la formarea unui mare număr de ucenici. Dintre aceștia amintim pe Mihai Vasilescu din satul Valea Mare, comuna Turia, județul Olt (11), mai târziu, profesor de muzică la școala de cântăreți bisericești din Slatina (12), Dimitrie Protopopescu-Matache, urmașul lui Ghelasie Basarabeanul la catedra de muzică bisericească de la Seminarul din Curtea de Argeș (13) ș.a.

Un alt reprezentant de seamă al Școlii de muzică psaltică de la Curtea de Argeș din secolul al XIX-lea a fost profesorul și compozitorul Ioan Zmeu, fost protopsalt al episcopiei și profesor de muzică bisericească la Școala de cântăreți din oraș, unul dintre compozitorii de seamă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din primele decenii ale secolului al XX-lea, care prin lucrările de muzică psaltică întocmite și tipărite a contribuit la ridicarea prestigiului Școlii de muzică argeșene (14).

Cel mai de seamă dintre ucenicii lui Ioan Zmeu a fost Chiril Popescu, urmașul său la strana bisericii Sfintei episcopii Curtea de Argeș, cât și la școala de cântăreți din aceeași localitate (15).

„Unica figură a iluștrilor dascăli de tip clasic” (16) din epoca secolului al XX-lea, personalitatea muzicianului Chiril Popescu merită să devină cunoscută, anul acesta împlinindu-se 26 de ani de când a trecut la cele veșnice și 120 de la nașterea sa.

Note:

* Prezentul studiu reprezintă un extras, revizuit și adăugit, din teza de licență semnată de către Cocîr I. Alexandru, Muzicianul Chiril Popescu. Viața și activitatea, coordonată de Pr. Conf. Buzera Alexie, susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova, 1996.

1. Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Ghelasie Basarabeanul și școala de psaltichie de la Curtea de Argeș din secolul al XIX-lea”, studiu dactilografiat.
2. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 259.
3. Documente privind Istoria României. B. Țara Românească, I, p. 13.
4. Idem, p. 17.
5. Gheorghe Parnuta, „Din istoria învățământului muzical românesc”, în Studii de muzicologie, vol. XIX, Ed. Muzicală, București, 1985, p. 79.
6. Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, op. cit.
7. Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Ed. Casa Școalelor, București, 1928, p. 114.
8. Idem, „Contribuții la Istoria literaturii române”, în Analele Academiei, seria a II-a, tom. 28, p. 210.
9. Ibidem, p. 219.

10.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, op. cit.

11.  Arhiereul Nestor, „Trei manuscrise psaltice vechi”, în Mitropolia Olteniei, an XXIV, nr. 11-12 (1972), p. 943.

12.  Mihail Gr. Poslusnicu, Istoria muzicii la români, București, 1928, p. 66.

13.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Un ucenic al lui Ghelasie Basarabeanul – Dimitrie Protopopescu-Matache”, studiu dactilografiat.

14.  Ion N. Bostenaru, „Contribuția lui Ioan Zmeu la păstrarea și dezvoltarea cântării psaltice tradiționale”, în Studii Teologice, an XXV, nr, 5-6 (1973), p. 412-419; Nicu Moldoveanu, „Muzica bisericească la români în secolul al XIX-lea (I)”, în Glasul Bisericii, an XLI, nr. 11-12 (1982), p. 907-908; Gheorghe C. Ionescu, Lexicon, Ed. Diogene, București, 1994, p. 375.

15.  Pr. Conf. Alexie Al. Buzera, „Profesorul Chiril Popescu, nonagenar”, în Mitropolia Olteniei, an XXXIX, nr. 6 (1987), p. 119.

Pr. Alexandru Cocîr,

Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj

Bunavestire este sărbătoarea bucuriei prin excelență, o bucurie nevremelnică, adusă Bisericii celei iubitoare de Hristos. Ea nu îşi pierde degrabă forţa, precum florile primăverii, căci nu izvorăşte din lume. Este o bucurie veşnică şi mereu înfloritoare, iar  tăria ei este mai presus de lume.

Cuvântului lui Dumnezeu, potrivit cu voința Tatălui și prin împreuna-lucrare a Duhului Sfânt, se uneşte cu firea noastră omenească, cea care odinioară a fost scoasă din rai și o readuce la frumusețea ei primordială. Să ne gândim cât de mare era prăpastia între firea dumnezeiască și firea cea omenească, muritoare! Nu era doar cât prăpastia care despărțea pe bogatul nemilostiv de Lazăr, cel aflat în sânurile lui Avraam. Era prăpastia care desparte firea necreată și veșnică a lui Dumnezeu de firea omenească stricăcioasă. Să ne gândim şi la unirea inseparabilă a unor firi așa de diferite, cea a omului cu cea a lui Dumneazeu. “A lui Dumnezeu Cel Bun, Creatorul, Stăpânul, Cel care a făcut toate doar cu Cuvântul. Cel care a adus de la ne-existență la existență, doar prin voința Sa, lumea cea văzută și cea nevăzută. Și a omului, a robului celui muritor, a celui nerecunoscător și nemulțumit, a celui care, prin neascultare, a ales viața cea trecătoare” (Sfântul Petru al Argosului).

Stăpânul tuturor coboară de dragul nostru din înălțimea Sa cea de negrăit, “ca să plătească pentru lenea și somnul adânc al indiferenței” neamului omenesc. Să înţelegem pogorământul Său. Căci Dumnezeu nu ne mai vorbește prin Lege și prin profeții Săi, ci Cuvântul ia firea noastră ca să o curăţească de păcat. Acum este vestită lumii cea mai mare noutate (cum spunea Sfântul Ioan Damaschinul): că Fiului lui Dumnezeu se va naşte din Preacurata și Pururea Fecioara Maria.

“Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”

Dumnezeu Cel Atotputernic trimite pe îngerul Său în Nazaret, către Fecioara Maria, ca să aducă vestea cea plină de bucurie a zămislirii. Gavriil, împlinind voia Tatălui, iese degrabă din bolta cea cerească, brăzdează văzduhul cu trupul său cel iute și ușor și, “venind de sus cu aripi”, ajunge la Fecioara Maria. Iar îngerul, uimit de curăţia şi nevinovăţia ei, se întreabă în sinea lui ce cuvinte să găsească pentru a-i vesti copilei celei prea-fericite măreţia tainei ce avea să se petreacă într-însa? Desigur, nu aşa cum grăise mai înainte lui Zaharia – robul, ci cum se cuvenea celei înlăuntrul căreia Însuşi Stăpânul se sălăşluise. Şi îi spune: “Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!” Odinioară, Domnul grăise Evei: „Întru dureri vei naște fii”. Şi lui Adam: „În sudoarea feţei tale te vei hrăni cu pâinea ta”. Acum blestemul Evei se ridică şi se preschimbă în binecuvântare. Însuşi Adam, cel dintâi blestemat, se binecuvântează prin Fecioara. Întreg neamul omenesc primeşte binecuvântarea Tatălui (Sfântul Sofronie al Ierusalimului).

Faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu se afla în planul providenței divine cu mult timp înainte. „Fecioara cea de Dumnezeu mărită și aleasă a fost organ al lui Dumnezeu”, „instrument” în lucrarea mântuitoare a neamului omenesc, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu și primirea Lui în ființa ei. Cei din Legea Veche cunoşteau şi aşteptau împlinirea acestui fapt. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul, citând din psalmul lui David, zice: „Astăzi toate popoarele să strige Împărătesei care s-a născut din David, zicând împreună cu el: Lucruri minunate s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu, a Împăratului (Psalm 86, 2). Să se deschidă cartea profeților cea scrisă de Dumnezeu și să vorbească despre pururea copila și Fecioara Maria, să se bucure prin mijlocirea cetății celei insuflate (Nazaretul) toate cetățile Iudeei…”.

„Mijlocitoarea neamului celui muritor al oamenilor”

Fecioara Maria este „antitipul vasului însuflețit al lui Noe”. Căci corabia lui Noe, salvatoarea omenirii din dezastrul potopului, preînchipuie pe Maica Domnului, care prin sălășluirea în ființa ei a Fiului lui Dumnezeu, s-a făcut sălaș al întregii omeniri și salvarea ei de la pieirea trupească și sufletească. Este „Mijlocitoarea neamului celui muritor al oamenilor”, căci de la pământ la ceruri a făcut “pod” celor muritori! Ea aduce liniștirea furtunii tristeților și împleteşte harul veseliei, îmbrăcându-i cu hainele strălucitoare ale nestricăciunii. Fecioara Maria este „palat mai mare decât întreaga zidire”.

Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre Bunavestire, reaminteşte că taina aceasta este neînțeleasă nu numai de oameni, ci și de îngeri și arhangheli. Gavriil, fiind întrebat de Fecioara Maria cum va fi aceasta, de vreme ce ea nu știe de bărbat (Luca 1, 34), neputând să-i răspundă și să-i tălmăcească, a găsit scăpare la Dumnezeu, zicând: “Duhul Sfânt se va pogorî…” (Luca 1, 35), adică „Duhul Sfânt și puterea Celui Preînalt vor zămisli pruncul cel fără sămânță, dar cum și în ce fel, nu a spus”. Acest cuvânt cuprindea o taină și mai mare, pentru că Cel ce (din ea) se naște se va numi Fiul Celui Preaînalt.

„Astăzi Adam cel alungat se întoarce”

Fecioara a fost înzestrată, în afară de curățenie, și cu mai multă înțelepciune decât orice altă fiinţă omenească. Ea cunoştea tainele Scripturilor de Dumnezeu insuflate și ale Sfinților Profeți. De aceea, s-a supus întru totul voinței lui Dumnezeu, zicând îngerului: Iată roaba Domnului, fie mie precum spui! Şi de îndată ce îngerul a plecat de lângă ea, a intrat înlăuntrul ei Stăpânul îngerilor și al întregii zidiri, “fără a părăsi tronul Tatălui Său, dar sălășluindu-se cu totul în pântecele Fecioarei” (Sfântul Petru al Argosului).

Sfântul Simeon Noul Teolog, tâlcuind evenimentul Buneivestiri, spune că Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos a trimis pe Arhanghelul Gavriil „din înălțimea cea sfântă a Lui” (Psalm 101, 20). Acesta înfățișează Fecioarei Taina. Împreună cu cuvântul, a intrat “întreg Cuvântul ipostatic și deoființă al lui Dumnezeu și Tatăl în pântecele Fecioarei și prin venirea și împreună lucrarea Sfântului Duh, Cel deoființă a luat trup, înzestrat cu minte și suflet din sângele curat al ei și s-a făcut om” (Filocalia). O, ce taină mare! Dumnezeu, Cel care ține universul în palmă, „se mărginește în tihnă în pântecele Fecioarei”! Cel de care se înfricoşează puterile cerești, se întrupează acum din pântece femeiesc. Creatorul întregii oștiri cerești a îngerilor și făcătorul oamenilor, cheamă acum la Sine pe (Adam) cel exilat, fiindcă se  face om. Zidul despărţitor se surpă și se împlinesc vechile profeții despre întoarcerea noastră. “Astăzi toată firea simte bucuria, căci vede că s-a împlinit taina cea de dinainte de veacuri hotărâtă. Astăzi Adam cel alungat se întoarce și se realizează împăcarea noastră, a celor care am fost îndepărtați. Astăzi se rupe zapisul blestemului și începe să se scrie eliberarea pentru noi, cei aflați în robie. De acum nu mai auzim: Pământ ești și în pământ te vei întoarce! Ci auzim lămurit că Dumnezeu este cu noi!”.

Lauda Preasfintei Fecioare prin slava Fiului ei

Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară este expresia dreptății lui Dumnezeu. „Căci dacă atotnepătata a păzit tot ceea ce trebuia să păzească și n-a lăsat deoparte niciun lucru din cele datorate, cum putea Dumnezeu să nu facă și El ceea ce se cuvenea?”. Și „de aceea, atunci când îngerul i-a spus limpede că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, ea a primit cuvântul cu bucurie, ca și cum ar fi aflat ceva obișnuit și nimic străin sau în dezacord cu puritatea ei” (Sfântul Nicolae Cabasila). Așadar, ce cuvinte de laudă și preamărire s-ar cădea să-i aducem Precuratei, dacă asemenea cuvinte ar „trebui să fie rostite de îngeri, să fie rodul unei minți de heruvimi și a unei limbi de foc?”. Şi ce vom da noi în schimb Celui care ne-a pricinuit atâtea bucurii? Cum vom mulțumi noi Fiului lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ, ca să-l readucă pe om din întunericul păcatului? Cine eram noi mai înainte, în comparaţie cu cine suntem acum? Cine este atât de împietrit la inimă, precum faraon, încât să nu i se înmoaie inima lui de toate acestea?

„Cetatea de dinaintea portului”

Zilele postului ne-au fost rânduite pentru bucuria noastră, ca să dobândim “starea sufletului liniștit, toți câți ne-am ostenit peste an prin zbuciumul vieții, mărturisind lui Dumnezeu păcatele noastre”. Să venim la sărbătoarea Buneivestiri precum corabia vine la liman (port), chiar dacă ajungem aici obosiți. Să postim, să ne schimbăm, “ca să nu aducem relele mării înlăuntrul portului” (sufletului nostru), nici să nu naufragiem tocmai în acest port. Aceasta este cetatea de dinaintea portului, adică de dinaintea Învierii Domnului. Cetate înconjurată nu cu ziduri de piatră și cu strălucirea vieții celei prezente, ci cu învierea neamului nostru omenesc. Să ne pregătim, ca să intrăm veseli în cetatea aceea fericită a Învierii. Dar cum vom putea face aceasta? „Dacă vom ierta păcatele celor care ne-au rănit. Dacă rupem legăturile aducătoare de ceartă cu alții. Dacă împărțim pâinea noastră cu cei flămânzi. Dacă îi îmbrăcăm pe cei goi, cu gândul că Îl îmbrăcăm pe Hristos prin ei. Dacă ne întristăm împreună cu semenii noștri și ne bucurăm și noi pentru bucuriile lor”. Numai aşa vom fi vrednici să intrăm în cetatea Sfântului Paște. Și prin ea, în Ierusalimul de sus.

Pr. conf. dr. Constantin Băjău

Apropierea praznicului Adormirii Maicii Domnului este în fiecare an prilej de bucurie duhovnicească pentru mai multe mănăstiri şi biserici din Mitropolia Olteniei. Între acestea, la loc de seamă stă Mănăstirea Tismana, locaş de închinare temeluit de Sfântul Nicodim cu mai bine de şase secole în urmă în străvechea vatră a Gorjului.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului aprinde din nou făclia credinţei în inimile sutelor de pelerini care poposesc la Tismana spre a înălţa rugăciune într-unul dintre cele mai vechi locaşuri de închinare din ţară. Aici, acum mai bine de şase sute de ani, Cuviosul Părinte Nicodim, călugăr încercat din părţile de sud ale Dunării, a aşezat sămânţa monahismului oltenesc. Şi aceasta nu s-a plinit oricum, căci Sfântul Nicodim şi-a închinat ctitoria Maicii Domnului, întru a cărei cinstită Adormire l-a slăvit totdeauna pe Mântuitorul Hristos. Sub protia sa, Preacuviosul Părinte a îndreptat paşii celor rătăciţi, i-a ajutat pe cei sărmani, i-a vindecat pe cei bolnavi, a izgonit duhurile cele necurate. Aşa se face că, în fiecare an, ziua de 15 august redevine anamneza vie a unei întâlniri de taină, retrăită „iară şi iară” la Tismana.

Frumuseţea răpitoare a locului, cu brazi înalţi, stejari seculari, arbori de tisă şi castan, conturează tainicul întrepătrunderii dintre real şi sacru, dintre istoric şi liturgic, mistic şi euharistic. Aici tronează frumosul testament lăsat de Sfinţii Părinţi în numele Preacuratei Fecioare, Maica Dumnezeului nostru, către noi toţi, fiii săi cei de peste veacuri: „Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit de Dumnezeu Născătoare…” (Troparul Sfintei Adormiri).

Amintiri din vistieria istoriei

Dar binecuvântarea şi frumuseţea praznicului înconjoară amintirea faptelor trecute, rânduite cu taină în vistieria istoriei Bisericii noastre Ortodoxe. De aceea, „Mănăstirea Tismana se poate făli pe drept cuvânt de tot trecutul ei istoric. Se ştie că a fost înzestrată în decurs de aproape şase veacuri cu nenumărate odoare de tot felul. Cele mai multe s-au irosit. Dar unele dintre ele, mai de seamă, au ajuns până la noi… De aceea, lavra ctitorită de Sfântul Nicodim nu mai păstrează aproape nimic din bogata zestre de odinioară. Însă acest aproape nimic este covârşitor de însemnat, fiind vorba mai ales de un patrafir şi de o nebederniţă de la sfârşitul secolului al XIV-lea” (cf. Petre Ş. Năsturel, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit şi odăjdiile Mitropolitului Antim Critopol de la Tismana, în Revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1959, p. 419). Despre acest patrafir (sau epitrahil) şi nebederniţă (sau bederniţă) vom vorbi în cele ce urmează.

Două odăjdii bisericeşti păstrate peste veacuri în lavra Tismanei

Aflate de ani buni în patrimoniul mănăstirii, cele două odăjdii sfinte s-au aşezat pe seama Sfântului Nicodim, lucru binecunoscut de istorici, care i-au atribuit majoritatea bunurilor moştenite din acea perioadă. În cazul bederniţei, Petre Ş. Năsturel se pronunţă diferit, urmărind înscrisurile brodate pe colţuri, arătând că ea a aparţinut de fapt lui „Antim mitropolitul, robul lui Dumnezeu”, nimeni altul decât Antim Critopol, primul mitropolit al Ţării Româneşti (1370-1392), contemporan al Sfântului Nicodim de la Tismana. Dincolo de faptul că Sfântul Nicodim avea dreptul de a purta acest sfânt odor bisericesc, primind această vrednicie de la Patriarhul de Constantinopol, bederniţa de la Tismana ar aparţine totuşi Mitropolitului Antim, care ar fi lăsat-o aici înainte de moarte. „Când însă mitropolitul, crezându-se aproape de moarte, a hotărât la 15 februarie 1389 să îmbrace schima cea mare, el a trecut de drept în cinul uneia din mănăstirile ţării. Pentru săvârşirea dorinţei sale de a fi schimonah, el avu de ales între Vodiţa, Tismana, Cotmeana, Cozia, Coşuştea şi desigur alte câteva sfinte locaşuri ale Munteniei. Strălucirea încă de pe atunci a ctitoriilor lui Nicodim l-a îmboldit să aleagă una dintre ele. Şi, dezbrăcând arhieria, şi-a dăruit averea – deci şi odăjdiile sale arhiereşti – Vodiţei sau Tismanei” (ibidem, p. 425).

Patrafirul Sfântului Nicodim de la Tismana

Epitrahilul Sfântului Nicodim are însă o cu totul altă poveste. Broderia sa, unicat în ceea ce priveşte arta bisericească, a generat mai multe ipoteze cu privire la originea sa. Unii istorici l-au plasat în secolul al XVI-lea, deci ulterior Sfântului Nicodim, ceea ce nu poate fi în mod cert socotit a fi de crezare. Tot în acest context, Petre Năsturel leagă provenienţa sa de cea a bederniţei, despre care am vorbit mai sus, afirmând că ar fi aparţinut tot Mitropolitului Antim Critopol. „Pentru motivele sale fitomorfe şi zoomorfe, acest patrafir este cu totul neobişnuit şi nu am reuşit să-i regăsim asemănări vreundeva. Dacă acerele care-l împodobesc ar purta cruce în plisc, s-ar crede că este o lucrare românească. Despre patrafirul acesta, tradiţia Mănăstirii Tismana este mută: nici o hârtiuţă nu este prinsă de el, care să ne şoptească măcar o frântură de legendă. Este de mirare că această odajdie nu a fost ridicată şi ea în veacul trecut, pentru a fi dusă la Muzeul din Bucureşti, ci a rămas pe loc împreună cu odoarele legate de amintirea mai mult sau mai puţin stâlcită în decursul vremurilor a lui Nicodim cel Sfinţit de la Tismana” (ibidem, p. 429).

În ceea ce ne priveşte, dovada faptului că acest sfânt odor se află în lavra Tismanei, nefiind înstrăinat în timpul regimului comunist, arată cu adevărat puterea şi rânduiala Maicii Domnului, întru a cărei slujire Sfântul Nicodim a ostenit şi osteneşte neîncetat şi astăzi.

Ioniţă Apostolache,

în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina,

11 august 2015