Steaua înflăcărată ardea pe cerul nopții.
Noi pășeam în urma ei apăsat.
Se deschiseră porțile cetății.
Un pâlc de flăcări ne aștepta așezat.
Am fost duși, de cum pășiserăm pe piatră,
la împărat să i ne închinăm.
Tămâia, aurul, smirna am ascuns-o,
fiindcă știam că nu trebuia să i-o dăm.
Cu fața la pământ am căzut și acesta fierbea.
Nimeni nimic nu asculta.
Ni s-a cerut să spunem de ce am venit,
ce căutăm ce am putea da în schimbul vieții
de ni s-ar cere cumva și cu toții am spus:
”Am venit de la Apus unde lumina aleargă să piară,
am venit să vedem de unde va avea să răsară!”
A trântit pocalul cu vin negru-sângeriu de pământ
și a poruncit vinețiu împăratul să vină
tot sfatul să înțeleagă cuvântul adus
de noi, magii de la Apus.
Și am plecat cu fruntea plecată, lipită de pietre.
În răceala lor coborând trepte.
Simțeam lumea cum fierbe și undeva
într-un adânc de pământ cum
o fecioară naște un prunc și
rămâne fecioară.
Ardea opaiț mic
cu miros de greu de seu
în staul și-n frig.
Am intrat cu daruri.
În paie un prunc se strângea într-un cocon de flutur.
Steaua strălucea ca un far în capăt de mare.
Afară miei plângeau ca niște îngeri în zare.
Pământul rece, diform, nemișcat sta.
Maica pruncului încet suspina.
Bătrânul trist privea pruncul plăpând
și aduna paie să îl înfeșe…
Lumea din pântec zidise nou trup pentru
un altcândva loc de mormânt.
Noi ne apropiarăm tăcuți și uimiți.
Cerul nopții stinse steaua.
Aici lăsarăm prinosul.
Începuse a se tângui cetatea.
Cu cap plecat ieșirăm.
Steaua înflăcărată pe cerul nopții
încet se stingea și treceau turmele mieilor
și ciobanii în valuri spre altundeva.
În cer și pre pământ Hristos se năștea!
Pr. Nincu Mircea
Category: Poezie Religioasa