Arhiva pentru categoria ‘Poezie Religioasa’

Sursa foto: Internet

Autor: Lhana Roma-Nova

(20.05.2015)

Tu, împărat, cel Mare Constantin

al cărui vis a fost de vis,

tu, ascultat-ai sfat divin,

primit-ai semn în somn şi în scris.

.

Pe cer o luminoasă cruce(s)

ţi-a dat mesaj în a ta limbă:

adică „in hoc signo vinces”…

Printre duşmani Domnul te plimbă!

.

Prin cruce tu aflat-ai biruinţa

în lupta cu Maxentiu, împărat roman,

precum de la Hristos a fost cerinţa…

Credinţa ta n-a fost în van!

.

Tu triumfat-ai către cer,

pe Arcul de Triumph din Roma,

cuvinte pică din eter:

„instinctu divinitatis” e… aroma!

.

Prin inspiraţie divină

pe steag de luptă ai pus crucea

prea sfântă, plină de lumină…

Hristos – printre soldaţi, răscrucea!

.

Şi toate căile greşite

ajuns-au drepte pân’ la tine

în timpul somnului, mărite,

când Domnul Însuşi te susţine!

.

Dar cea mai mare bătălie

nu fost-a cu imperii,

ci păgânismul ai învins – se ştie,

ci creştinismul scos-ai din mizerii!

.

Edictul din Milano a fost şi va rămâne

minunea ce-a adus dreptate…

Creştinilor  şi tuturor, stăpâne,

tu… dat-ai drept, legalitate!

.

Căci arderea cu fierul roşu

şi răstignirea grea, pe cruce,

sunt amintiri în infraroşu

când Crezul spre botez te duce!

.

Iar tu, Elena împărăteasă,

fostă soţie de general,

lui Constantiu Chlorus nu ai rămas credincioasă,

ci căutat-ai pre Domnul… în astral!

.

Tot căutând, tot căutându-L

pe cel mai mare General,

pe dealul Golgotei – aflându-L,

trei cruci adus-ai din astral!

.

Când mort atins-a câte una,

în rugăciune tu ai stat

şi, tot rugându-te întruna,

dintr-un sărut de Cruce… a înviat!

.

Episcop de Ierusalim, întâiul Macari-e,

în mână ţine Crucea Sfântă,

prea fericiţilor creştini, pe 14 Septembri-e,

Crucea Înălţată… în noi se-mplântă!

.

Tu… o Biserică zidit-ai

să fie leagăn Sfintei Cruci,

pentru Mormântul Sfânt din Rai

şi pentru a’ noastre prea mici rugi!…

Tăceri împietrite sunt rostogolite

de mosoare care, ca niște motoare,

tot împletesc timpul ca să umple nimbul

luminii din care răsar în uitare

pufoase fuioare de lână bătrână

care se țesală în poartă pe seară,

când bătrâne mume împletesc cunune

pentru cei ce pleacă ca s-adune apă

lumii care moare într-o zi cu soare,

lumii care piere sub cerul cu stele.

Privind, căutând

ritm lumesc de gând

ele împletesc

cămăși albe vii ca niște copii

care se prefac lemn pentru altar de mărgăritar,

timp care devine și umple cu sine

nesfârșirea nopții și lumina sorții,

orizonturi largi pline cu cei dragi,

neatinse încă de tării de stâncă

pe care din pântec pământul ca suflet

le naște și-l doare și devine mare,

mare nesfârșită care să cuprindă

toată lumea noastră de viță cerească. 

Pr. Mircea Nincu