Dumnezeul Sfinţilor Părinţi este, în fine, izvorul însuşi al frumosului. Dacă Dumnezeu ar crea ceva urât, nu ar mai fi Dumnezeu, zice Origen. Dumnezeu este frumuseţe, dar El depăşeşte orice frumuseţe, zice marele teolog din Nazianz. Toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu, ca imaterialitatea, transcendenţa, absoluitatea şi perfecţiunea, sunt prezentate şi dezbătute de gândirea patristică cu un lux de cunoştinţe, cu o siguranţă, cu o precizie şi cu o eleganţă logică şi metodologică, cum rar se întâlnesc în filosofia profană. Grigorie de Nazianz în Discursuri teologice, Grigorie de Nyssa în Marele cuvânt catehetic, Dionisie Pseudo-Areopagitul în Numele divine şi Ioan Damaschin în Dogmatică şi Dialectică au scris pagini model de clasicism filosofic. Argumentele ontologic, cosmologic şi istoric pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu sunt şi astăzi valabile în forma în care le-a creat şi le-a prezentat gândirea patristică. Teoria patristică a cunoaşterii lui Dumnezeu e un superb salt epistemologic şi metafizic nedepăşit până astăzi de nici o altă teorie a cunoaşterii.
Piscul frumuseţii gândirii patristice este învăţătura despre Logos şi înţelepciunea divină. Existent în filosofia lui Heraclit şi mai ales în cea stoică, Logosul capătă, la Sfinţii Părinţi, o semnificaţie şi o importanţă noi, devenind pilonul central al gândirii creştine. Corporal, deşi de o materialitate subtilă, circulând ca un fluid în toate elementele lumii vizibile, la stoici, Logosul, nepăs-trând din filosofia păgână decât numele, este, în filosofia creştină, principiul generator şi mântuitor al universului. Afirmaţia prologului Evangheliei Sf. Ioan că : «Fără El (Logos) nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut», a indicat gânditorilor creştini să vadă în Logos izvorul general al fiinţelor şi principiul creaţiei. Expresia din acelaşi prolog că : «în El era viaţa», înseamnă o viaţă spirituală, raţională. Aici doctrina despre Dumnezeu-Logos are atingere cu teoria platonică despre idei, dar această atingere e trecătoare, pentru că, deşi Ideile lui Platon sunt prezente încă în doctrina şcolii alexandrine sub numele de vomata şi, imperiul acestor Idei se destramă : Logosul în care ancorează Ideile era la Dumnezeu şi era Dumnezeu însuşi. Atotputernicia şi atotştiinţa Logosului au făcut inutilă prezenţa Ideilor. După acest prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul e lumina lumii (In. 1, 9). Această lumină este, în gândirea patristică, izvorul cunoaşterii. Ştiinţă înseamnă lumină prin împărtăşirea minţii noastre din lumina nepieritoare a cunoaşterii desăvârşite care e în Dumnezeu-Logos. Dogmatiştii şi mai ales misticii patristici văd în cunoaşterea şi în apropierea de această lumină a Logosului ultimul grad al desăvârşirii gnostice, al contemplaţiei. Inundarea cu lumina divină echivalează cu intrarea în paradis. O altă consecinţă de valoare excepţională a acestei teorii este că Logosul fiind temeiul primitiv al lumii şi în acelaşi timp lumină, urmează că lumina este fundamentul lumii.
Lumina ca bază a creaţiei şi a cosmosului este o concepţie unică în istoria filosofiei şi în istoria religiilor. Lumina lui Ahura-Mazda nu e creatoare, ci numai luptătoare. Patronând creaţia şi conducând cosmosul, lumina Logosului s-a proiectat parţial asupra lumii şi a oamenilor dinainte de venirea Mântuitorului. Exista în lumea precreştină o cunoaştere naturală a Logosului, care a precedat cunoaşterea Logosului întrupat. Această cunoaştere a fost fragmentară, parţială, căci Logosul precreştin era numai spermatikos, din pricina întunecării sufletului omenesc prin păcat. La această cunoaştere au participat mai mult sau mai puţin oamenii tuturor timpurilor (E. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., pp. 11—12). Deşi fragmentară şi incompletă, această cunoaştere era de origine divină, lucru pentru care demonii au luptat cu îndârjire împotriva înţelepţilor ca Heraclit, Socrate şi Musonius. Prin opera genială a minţii lor cu care au văzut o parte a adevărului, aceşti filosofi pot avea titlul de creştini (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, cap. 46; Apologia II, cap. 7 şi 10). Filosofând după Logos, sau în Logos, înţelepţii şi profeţii antichităţii au participat la Hristos. Socrate a fost unul din aceste exemplare de elită care a suferit şi a murit aproape ca un martir creştin (E. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., p. 20). Între participarea la Logos înainte de Hristos şi revelaţia lui Hristos, este aceeaşi deosebire ca între sămânţă şi fruct sau ca între tabloul unui obiect şi obiectul Logosul nu este numai creator, El este şi ordonator. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Logosul este legea naturală care pătrunde totul, care conduce lucrurile şi care ne călăuzeşte de la lucruri la Dumnezeu. El menţine cosmosul în armonia proprie şi nu lasă nimic la întâmplare. Când Taţian Asirianul spunea grecilor să nu-şi facă un titlu de orgoliu din ştiinţa lor, pentru că această ştiinţă e luată din înţelepciunea barbarilor, el înţelegea prin aceasta că atât înţelepciunea barbarilor şi Legea evreilor, cât şi ştiinţa elenă sunt opera Logosului ordonator. E o idee împărtăşită de întreaga gândire patristică.
Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,
Parohia Ocnele Mari, Vâlcea