Drd.Pr. Dogaru Corneliu Orlando,

Școala Doctorală ”Sfântul Nicodim de la Tismana”,

Facultate de Teologie Ortodoxă din Craiova, Universitatea Craiova

Filiași, Strada Stadionului nr. 3, județul Dolj

„Mai ales noi, preoții, suntem datori să facem cunoscută credincioșilor jertfa mucenicilor noștri. Propovăduirea muceniciei acestora, ne va întări în credință și ne va ajuta foarte mult la mântuirea sufletelor noastre” (Ieromonah Augustin).

Cuvinte-cheie: sfinții închisorilor, martiri, comunism, jertfă, Înviere

Key words: saint from prisons, martyrs, comunism, sacrifice, Resurrection

Martirii temnițelor comuniste cu precădere din Romania au fost adevărate altare de jertfă pentru toate generațiile care au urmat după ei. Aceștia, ca adevărate modele ale generațiilor de după ei, n-au făcut altceva decât să arate ce înseamnă a fi român și ce înseamnă să-I urmezi lui Hristos, din perspectiva Evangheliei Lui.

Nimic nu-i împiedicau să spună adevărul fie că erau preoți, medici, judecători, oameni politici, țărani simplii. Aveau un singur țel: dragostea de neam și Biserică.

Majoritatea acestora credeau într-o Românie cu principii morale sănătoase, voiau ca aceasta să devină revigorată din punct de vedere moral, iar această revigorare nu era decât întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Această întoarcere la Biserica lui Dumnezeu presupunea o dragoste nemărginită pe care Hristos a însuflat-o, dragoste îndreptată nu numai spre prieteni ci și spre dușmani.

„Prieten și dușman”, două cuvinte paralele care, după rațiunea omenească, nu-și au locul împreună, însă duhovnicește vorbind, dragostea din Sfânta Evanghelie, propovăduită de Hristos, aduce atât prietenul cât și dușmanul la o egalitate, așa încât atât unul cât și celălalt sunt chipuri ale lui Hristos: „Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău si să urăști pe vrașmașul tău. Iar Eu vă zic: iubiți pe vrășmașii voștrii, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Mt. 5, 43-44).

Înainte de a deveni „bandit”

Nu este de mirare faptul că toate elitele neamului românesc, înainte de instalarea regimului comunist, aveau o poziție bine determinată în societate.  Învățătorul,preotul,medicul făceau totul din dragoste pentru cei pe care îi păstoreau. Oamenii politici, adevărate somități ale poporului român, slujeau cu credință pe fiecare român în parte. Legea morală, corectitudinea, credința in Dumnezeu îi făceau pe aceștia adevărate „slugi binecuvântate” ale neamului.

Oaneni devotați ai poporului: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Iuliu Maniu, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Arsenie Boca, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Iustin Pârvu ș. a., monahi și monahii au îndurat caznele închisorilor comuniste din motive absolut neîntemeiate, fără nicio logică, numai pentru faptul că erau oameni de vocație; toți aceștia au mărturisit că singurul suport din închisoare era rugăciunea lui Iisus. Cine oare și-ar fi închipuit că în epoca apropiată nouă, oameni de o asemenea anvergură au devenit adevărați isihaști în cele mai grele condiții? Însă, la Dumnezeu toate sunt cu putință. Ei se bucurau și se lăudau în suferințe: „Ne lăudăm în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare, și încercarea nădejde” (Rom 5, 3).

Pentru acești oameni Cuvântul Evangheliei era lege și înainte, dar mai ales în temniță, chiar în timpul așa-zisei reeducări: „Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10, 32).

De remarcat printre aceștia este Valeriu Gafencu care, acolo, în timpul cumplitei boli de plămâni, își ajuta semenii dându-le acestora porția lui de streptomicină (antibiotic). Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul închisorilor”. El este, după cum spune monahul Moise, „una din cele mai impresionante figuri care s-a înălțat la o admirabilă trăire duhovnicească în condițiile vieții de temniță” (1).

Părintele Calciu Gheorghe spune despre acest „sfânt al închisorilor”: „…nu am nicio îndoială că este sfânt; a trăit Cuvântul Lui Dumnezeu la o înălțime de neînțeles pentru noi” (2).

Acesta este un exemlu al întemnițaților care, acolo unde nu aveau voie să vorbească de Dumnezeu, acolo L-au găsit în mod desăvârșit. Adevărați isihaști contemporani, ei L-au găsit pe Hristos prin rugăciunea inimii.

Această elită a poporului român a cunoscut înainte de toate, umilința, acea umilință provocată de ura unora care nici măcar nu știau să numere sau să citească, și acceptată din smerenie de cei care până atunci erau: „domnul învățător”, „domnul judecător”, „domnul doctor”, „părinte” etc. Pe aceștia, care erau adevărate modele morale, îi făceau să se simtă ca niște parii ale societății.

Aici erau dezumanizați, nici măcar numele și prenumele nu mai existau, erau însemnați cu cifre fiind numiți pe scurt, „bandiți”. Iată, acești oameni colosali care se agățau de orice regulă morală pentru a aduce România pe cele mai înalte culmi ale moralității, erau aici dezumanizați prin cuvântul „bandit”.

Acești „bandiți”, după ce erau bătuți și chinuiți în mod inimaginabil pentru niște lucruri inventate și pentru faptul că nu aduc informații despre alți prieteni ai lor, erau condamnați după bunul plac al unor judecători, și aceștia slugi ale regimului comunist, la 20-25 de ani muncă silnică, erau trimiși în mină iar gardienii erau avertizați că erau expuși pericolului: „Vedeți că aveți de-a face cu cei mai periculoși oameni, să stați bine cu privirea la ei și la distanță, că  sunt cei mai mari criminali !” (3).

Spre surprinderea gardienilor, acești „bandiți” se respectau între ei. Ei, „bandiții”, se adresau cu: „Părinte”, „Domnule profesor” etc., încât gardienii erau puși în fața unor oameni civilizați și care gândeau normal, nepregetând nici o clipă să se facă jertfă pentru altul.

„Hristos în mijlocul nostru”

Cele mai vestite închisori pentru deținuții politici și pentru ceilalți „dușmani ai poporului”  și totodată cele mai aspre, pe lângă cele 160 de închisori mai mici și alte lagăre de muncă, erau la Suceava, Aiud, Gherla, Baia-Sprie și înfricoșătorul Pitești unde reeeducarea era apogeul torturii.

Este greu de spus unde erau torturile mai mari.Cert este faptul că în aceste fabrici de suferință, unde bătaia și umilința făceau parte din viața lor, ei erau cu gândul la Dumnezeu. Erau convinși că, cu cât erau mai încercați, cu atât erau mai iubiți de Dumnezeu. Își repetau, uneori obsesiv, că forța rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte în acel iad care, mai târziu a devenit pentru ei, ÎNVIEREA (transformarea lor în creștini trăitori autentici).

Sigur că în această  „mlaștină a disperării”, cum o numește Dumitru Bordeianu în mărturiile sale, cei care nu-l găseau pe Hristos, erau expuși nu numai morții sufletești, ci și celei trupești, unii ajungând la sinucidere. Noi nu putem să judecăm acest lucru, având în vedere ororile din închisoare (frigul, foamea, bătăile, umilința), care i-au dus pe unii la fapte necugetate (sinucideri, trădări în masă, declarații false pentru a scăpa de anchete, înverșunarea unora față de alții etc.). Ceea ce trebuie văzut este faptul că în acest infern cei mai mulți dintre întemnițați L-au adus pe Hristos în mijlocul lor.

Virgil Maxim, în cartea lui „Imn pentru crucea purtată”, spune: „Între acceptarea suferinței pentru o cauză de onoare și binele egoist și îngâmfat, noi acceptăm suferința. Aici e deosebirea de ideal și de slujire. Așa rămânem în Adevăr… Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toți pilații puterii pământești pentru a nu-și pierde scaunele” (4).

Un răspuns dat gardienilor și unor anchetatori de catre un deținut politic a fost: „Înțelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea Lui Dumnezeu” (5).

De la „bandit” la chipuri patericale

Se știe că în aceste închisori unde rugăciunea era hrana lor de bază, deținuții, unii dintre ei, se transfigurau, se asemănau nu numai după chip, ci și după asemănare cu Dumnezeu.

Erau unii deținuți (despre unul dintre ei am vorbit-Valeriu Gafencu) care Îl trăiau în mod real pe Hristos. Părintele Gheorghe Calciu spunea: „ Nu am nici o îndoială că este sfănt; a trăit cuvântul Lui Dumnezeu la o înălțime neînțeleasă de noi” (6). Dar,cu siguranță acea fortăreață satanică găzduia o mulțime de astfel de oameni.

Nu putem sa nu ne amintim de Mircea Vulcănescu pe care conducerea penitenciarului din Aiud voia să-l extermine trimițându-l la izolare la Zarcă, o celulă neîncălzită în care deținuții dormeau direct pe beton. A venit în ajutorul unui tânăr, încălzindu-l pe acesta cu trupul lui, ca tânarul să nu moară.Tânărul era foarte bolnav, refuzându-i-se asistența medivală. Bineînțeles că tânărul își revine (7).

Testamentul lui, este simplu: „Să nu ne răzbunați!”

El, Mircea Vulcănescu, era foarte respectat de colegii de suferință. Era omul care avea acea „inconștiență” binecuvântată de a-și sacrifica viața, lăsându-se pe sine.

Un alt om de mare valoare, mai puțin amintit, este doctorul Uță.Toată viața lui a fost o renunțare pentru aproapele. Renunțările lui au dat viață multora.

Mărturisirea unui coleg: „Cel care se îngrijea de aceștia, cel care își dădea hrana lui primită ca oricare deținut de la închisoare,era domnul doctor Uță”.

Dacă cineva chiar din familia gardienilor cădea la pat, singura speranță era doctorul Uță.Tot ce făcea, era din dragoste pentru om.

Oltean din Vela județul Dolj, Gheorghe Jimboiu este reprezentat ca cea mai frumoasă figură de la Târgul-Ocna după Valeriu Gafencu, om care a pășit peste pragul sfințeniei, care radia numai bunătate, trăia numai pe coordonatele dragostei față de celălalt, lipsit de ură, și nesuportând pic de răzbunare.

„Personalitatea lui Jimboiu se impunea de la sine în fiecare loc pe unde trecea. Era de o inteligență rară și bogat în multe calități, dar foarte modest. Deși tăcut și așezat la locul lui, totuși optica sa avea întotdeauna greutate. Se distingea față de ceilalți prin trăsăturile sale duhovnicești” (8). Iată cum îl evocă Dumitru Bordeianu în memoriile sale: „Din momentul în care l-am cunoscut pe Gh. Jimboiu, n-am mai citit Viețile Sfinților ca pe o lectură oarecare și orice îndoială că mai există sfinți pe pământ a fost spulberată. Acest martir, cu fizicul său de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul neegalat a ceea ce trebuie să fie și să facă omul pentru mântuirea lui și a neamului care l-a conceput. (…) Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu. Un tânăr curat trupește și sufletește, înzestrat cu o mare blândețe și bunătate. (…) Am cunoscut în viața mea fel de fel de oameni, dar n-am întâlnit un altul care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos ca Jimboiu. (…) A fost desăvârșit din toate punctele de vedere. Era un înger în chip de om. (…) Am această credință intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri, în rândurile sfinților” (9).

Printre chipurile luminoase evocate de ianolide nu putea să lipsească tânărul Jimboiu , care „înseta după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice. Când a aflat de Rugăciunea minții, a început să o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede și intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simțea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi descoperea adânca orânduire a lumii și a omului. Se bucura că trăiește, că e om și creștin. Era feciorelnic și hotărât să rămână toată viața al lui Hristos, căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieții veșnice” (10).

Deși adâncit în sine prin rugăciune, totuși Gheorghe Jimboiu era conștient că trăiește în comunitate alături de ceilalți, fiind „sociabil, amabil, preocupat de problemele actualității și de perspectivele de viitor. Țintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii (11).

De nenumărate ori a fost torturat pentru a deveni un delator sau pentru a-și renega propriile principii și idealuri, dar a rămas mereu ferm în răspusul său. Pe călăii săi i-a dominat întotdeauna „cu bunul lui simț, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de a iubi” (12).

Mutat de la Târgu Ocna la Aiud, Gheorghe Jimboiu mai avea câteva zile până la eliberare după 15 ani de temniță, dar din cauza bolilor nu a mai rezistat și „s-a stins conștient, împăcat, fără oscilări și încredințat că în lume va birui Hristos” (13).

La Aiud, pe Gh. Jimboiu l-a cunoscut și părintele Liviu Brânzaș, care are convingerea că prezența acestui tânăr demn a fost rânduită de pronia divină pentru ca și el să vadă „cum se apropie de moarte un om care a pășit peste pragul sfințeniei. Privindu-l, mărturisește părintele, simt că el este omul de care m-aș rușina cel mai mult dacă mi-ar cunoaște păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece l-am simțit trăind dragostea frățească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară printre sfere celeste, eu zac neputincios și ticălos în genună. (…) Peste ani, după ce am devenit preot, în Jurnalul meu pastoral am notat: „Gh. Jimboiu a murit în stare de sfințenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Pentru ca, privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieții benchetuind sau lenevind, când știam că acest tânăr cu suflet de crin și alții ca el au murit pentru Hristos în catacombele temniței” (14).

O altă figură necontestabilă de martir din închisori este Constantin Oprișan.

Părintele Calciu spunea că securitatea îi împărțea în așa fel încât în fiecare celulă să fie câte un om destructiv, fie moral, fie fizic. În celula de lângă ei, erau deja doi nebuni care apoi au murit. Însă la ei în celulă aduseseră, prin pronia lui Dumnezeu, pe Constantin Oprișan care era foarte bolnav, scuipându-și plămânii la propriu. Dar  în Constantin Oprișan părintele vedea un sfânt.

Dumitru Bordeianu spune de asemenea că în închisoare a văzut mulți îngeri, unul dintre ei fiind Constantin Oprișan, care era de o bunătate nemărginită, dar care, din pricina bătăilor, avea întreg trupul lui ca o rană (15).

Este numit pe bună dreptate „Stâlpul de rezistență împotriva reeducării” (16).

Nu trebuie să uităm, de asemenea, femeile care L-au mărturisit pe Hristos în închisorile comuniste, femei care, după spusele lui Dumitru Bordeianu, erau mult mai aspru pedepsite, erau adevărate eroine ale poporului nostru. Printre multele martire ale neamului român amintim pe: Iustina Constantinescu, maica Mihaela Iordache, Elisabeta Rizea, maica Teodora Lațcu, Laurenția Arnăuțoiu, Aspazia Oțel Petrescu ș.a., care se dedicau rugăciunii lui Iisus (17).

Duhovnici mari din „chiliile” închisorilor

Marea problemă a regimului comunist, a fost Biserica. Se încerca prin orice mijloace ca toată spuma societății să fie înlăturată de singura autoritate duhovnicească, preotul.

Spuneau ei că știința nu se împacă cu mistica, drept pentru care preoții erau arestați, anchetați, obligați să divulge secrete ale spovedaniei, unii fiind considerați nebuni și închiși în spitale de psihiatrie.

Sunt mulți care au trecut prin ororile comuniste și care au primit condamnări mari și nejustificate însă nu și-au pierdut nădejdea în Dumnezeu, fiind pentru aceștia oaza lor de liniște.

Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ioan Iovan, Sofian Boghiu, Nicodim Mandiță, Constantin Sârbu, Ilie Lăcătușu, Iustin Pârvu, monahul Athanasie ș.a., sunt câțiva din șirul marilor duhovnici de care s-au învrednicit închisorile comuniste.

Sigur, fiecare dintre aceștia a avut un rol important în acel infern al comuniștilor,ei erau cei care țineau permanent aprinsă „LUMINA ÎNVIERII” în sufletele celorlalți și tot ei sunt cei care se smereau ascultând de ceilalți camarazi văzând în ei pe Hristos.

Câtă smerenie trebuie să ai, încât un om ca marele teolog Pr. Dumitru Stăniloae să devină ucenic a lui Nichifor Crainic, și acesta un mare om de cultură, care voia sa vadă România pe marile culmi ale moralității? Da, Părintele Dumitru Stăniloae, în marea lui smerenie, devenise ucenic a lui Nichifor Crainic.

Clopotele ÎNVIERII din adâncuri

Îmi permit și eu, neputinciosul (iertați-mi falsa smerenie), să mulțumesc bunului Dumnezeu că am întâlnit în viață doi mari mărturisitori din aceste școli ale învățării de a trăi autentic pe Dumnezeu: Părintele Iustin Pârvu și doctorul Sandu Ștefănescu, viitorul monah Athanasie.

Nu pot să vorbesc cât de harismatici, cât de limpezi la minte, cât discernământ aveau acești doi mari mărturisitori.

Referitor la Parintele Athanasie, în afară de povestioara amuzantă cu gardianul umilit (18) consemnată de Virgil Maxim,  nu putem spune decât faptul că atunci când ne dădea un cuvânt de invățătură  vorbea mereu despre chilia lui unde se nevoia din mănăstirea Petru-Vodă ca de o bucățică de Rai, numindu-o nu „chilie”, ci „celulă”.

„Mă retrag în celula mea!”; o spunea cu atâta dragoste, cu atâta entuziasm, încât nu puteai să nu te gândești că acest om cu viață sfântă vedea orice încăpere din jurul lui ca o Taină între el și Dumnezeu. Pentru el, chilia era celulă și, invers, pentru el răul se transformase în bine, ajunsese să-L atingă pe Dumnezeu în orice conjunctură a vieții lui. ÎNVIEREA  era în el, o simțea, o permanentiza.

Despre Părintele Iustin Pârvu (19) pot să spun multe însă sunt prea mic să vorbesc despre viața lui și despre experiențele avute lângă el. Este prea mult.

Citind o întâmplare pe care o știm cu toții și auzind că trăiește, am vrut să-l cunosc, lucru care s-a și întâmplat datorită unui coleg drag mie, și el mai târziu preot.

Episodul tăiatului de stuf este binecunoscut. Părintele Iustin împreună cu alți camarazi și cu Părintele Ilie Lăcătușu, la 30 ianuarie în mijlocul iernii, au fost obligați să intre în apă pentru a scoate stuf. În momentul acela, a răsărit soarele, s-a încălzit, ei au tăiat porția de stuf și au plecat împreună cu gardienii la închisoare. Se gândeau oare acei gardieni că în mijlocul iernii, niște oameni cu sufletele curate în acel moment L-au adus pe Dumnezeu ca să-i salveze de la moarte prin îngheț? Părintele Iustin mărturisea că toți gardienii au rămas înmărmuriți și de atunci deținuții s-au bucurat de respect din partea acestora.

Iată, astfel de oameni, prin rugăciunile lor, au trăit cu adevărat în Hristos, prin suferință și mărturisire, căci aurul cu cât arde mai mult în foc, cu atât strălucește mai tare.

Titlul acestei lucrări a venit din dorința de a relata faptele minunate ale mărturisitorilor din „mănastirile” Învierii lor, locul unde toți L-au cunoscut pe Hristos.

Învierea era permanent în inima lor. Nu le mai păsa dacă trupul lor era schingiuit, dacă erau umiliți, dacă erau trădați. Prin viața lor dăruită Lui Hristos, prin isihasmul lor, așteptau permanent ÎNVIEREA pe care o permanentizau în sufletul lor.

Aceste temnițe comuniste erau de fapt pentru ei adevărate academii ale rugăciunii, aici, fiecare învăța de la cineva, altceva, cursuri de limbi străine, matematică, logică, Sfânta Scriptură; erau adevărate izvoare pentru suflet.

Oare cum erau aceste închisori fără un Nichifor Crainic, Radu Gyr, Traian Dorz, Părintele Dumitru Stăniloae și alți mari rugători? Totul este rânduit de Sus pentru ca poporul nostru, Biserica lui, să fie cât mai bine prin sângele martirilor lor. Cu cât un neam este mai oropsit și mai curat, cu atât diavolul, vrăjmașul din veci al omului, atacă mai tare, însă Biserica Lui Hristos se întărește distrugând toate stihiile iadului, devenind biruitoare tocmai datorită marturisitorilor ei pe care i-a avut și pe care cu siguranță îi va mai avea.

„ÎNVIEREA DIN ADÂNCURI”este reală. Ne putem imagina oare  acel moment divin trăit în sânurile pământului când câțiva deținuți au fost duși la muncă în noaptea de înviere fiind băgați la cca 160 m în adâncurile minei din Baia-Sprie cu scopul de a fi exterminați, iar deținuții au început să cânte „Hristos a înviat”, încât gardienii de emoție s-au alăturat și ei acestora cântând împreună cu ei? (20) Numai niște oameni care sunt purtători de Hristos pot să miște niște inimi de piatră ca ale acelora cărora singura preocupare era decât să-i umilească chiar în noaptea scumpă a ÎNVIERII.

Spunea Părintele Iustin că niciodată n-a mai trăit o asemenea ÎNVIERE.

De fapt, cum am mai spus, ei aveau actualizată permanent această Înviere, Înviere pe care și-au exteriorizat-o la momentul perfect pentru a aduce la Hristos și pe prigonitorii lor.

Acest „HRISTOS A ÎNVIAT” din adâncuri, a pornit din adâncul sufletului lor, mărturisindu-L pe Hristos fără nicio frică.

Concluzii

Iată deci, câtă jertfă, câtă dăruire de sine, câtă dragoste au căpătat acești oameni în temnițele comuniste!

Am încercat pe cât s-a putut să scot în evidență în această lucrare nu neapărat ororile, crimele și tot felul de lucruri oribile. Am trecut peste faptul că mulți deținuți făceau parte din nu știu ce legiune, peste acele procese fictive, adevărate mascarade, rușini ale justiției comuniste, peste acele anchete, reeducări etc. Ceea ce am vrut să arăt aici este faptul că cei mai  mulți dintre cei întemnițați L-au găsit pe Hristos înviat, gata oricând să ia asupra Sa toate suferințele celor ce urmau să pătimească pentru El, Acel Hristos pe care ei L-au trăit cu intensitate prin rugăciunea inimii, cum Îl vedeau pe Hristos în camarazii lor, făcându-se jertfă pentru aceștia.

De asemenea, nu era cazul să vorbim de marii torționari și adevărații dușmani ai neamului românesc (Eugen Țurcanu, Alexandru Nicolski, Ana Pauker), care aveau îndrăzneala să spună că cei din închisori sunt ținuți acolo din cauza furiei oamenilor. Oare cum puteau astfel de oameni cu viață sfântă să fie un pericol pentru semenii lor pe care îi iubeau atât de mult?

Chiar dacă forțele răului dezlănțuite erau pornite împotriva lor, ei au trăit pe Hristos, nu numai în adâncul sufletului,dar iată că L-au adus și în adâncurile pământului desăvârșind parcă lucrarea lor printr-un „HRISTOS A ÎNVIAT”, ieșind acolo, în adâncurile pământului, din ființa lor dornică de a-L mărturisi permanent.

Ioan Ionalide, în cartea sa „Întoarcerea la Hristos”, își descrie starea sufletească după spovedania din închisoare: „Am început să descopăr comorile duhovnicești ale ortodoxiei și m-am însuflețit. Se făcea lumină în lăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine. Eul meu murea sieși și învia pentru Hristos. Atmosfera religioasă, tainică, duhovnicească era acum în mine. Am eliminat păcatele cu ușurință, deoarece năvălea în mine lumina.Virtutea nu era un principiu, ci lumină și viață, era conturarea tot mai dificilă a Lui Hristos in mine” (21).

În ceea ce privește atitudinea martirilor față de torționarii lor, aceasta a fost curat evanghelică. „Sfinții martiri ai închisorilor comuniste i-au iertat pe torționarii lor și ne îndeamnă să-i iertăm la rândul nostru pe toți care vor urma. Nu vă lăsați sclavi și încătușați în propria țară fără luptă și mărturie. Lupta împotriva răului de orice fel vă va da demnitatea de martir și vă va asemăna cu sfinții”.

NOTE:

1. MONAHUL MOISE, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 8
2. IBIDEM, pp. 8-9
3. MONAHUL MOISE, op. cit., p. 91
4. IBIDEM, pp. 8-9
5. IOAN IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006, p. 306

1. Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, vol. I, 2011, p. 40
2. VIRGIL MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 72

1. PETRE ȘTEFAN, Gheorghe Jimboiu, <<tânărul cu suflet de crin>>, în „Ziarul Lumina”, Ediția regională de Oltenia, 25 februarie 2017, p. 8
2. DUMITRU BORDEIANU, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001, p. 346

10.  IOAN IANOLIDE, op. cit., p. 153

11.  IBIDEM, p. 153

12.  IBIDEM, p. 153

13.  IBIDEM, p. 154

14.  LIVIU BRÂNZAȘ, Raza din catacombă, Ed. Scara, 2001, p. 85

15.  DUMITRU BORDEIANU, op. cit.,  p. 129

16.  VIRGIL MAXIM, op. cit., pp. 272-273

17.  Vezi mărturisiri ale câtorva dintre aceste eroine ale neamului și Bisericii noastre în lucrarea Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ed. Areopag, 2011, pp. 146-177

18.  Vezi VIRGIL MAXIM, op. cit., p. 136

19.  Părintele Iustin este amintit cu admirație și în memoriile  părintelui NICOLAE GREBENEA, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2005, p. 199

20.  Despre acest episod găsim și în cartea Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, 2011, pp. 53-59

21.  IOAN IANOLIDE, op. cit., p. 40

BIBLIOGRAFIE

*** Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ed. Areopag, 2011

*** Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, vol. I, 2011 și vol. III, 2015

BORDEIANU, DUMITRU, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001

BRÂNZAȘ, LIVIU, Raza din catacombă, Ed. Scara, 2001

GREBENEA, NICOLAE, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, București, 2005

IANOLIDE, IOAN, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006

MAXIM, VIRGIL, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002

MONAHUL MOISE, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

ȘTEFAN, PETRE, Gheorghe Jimboiu, <<tânărul cu suflet de crin>>, în „Ziarul Lumina”,  Ediția regională de Oltenia, 25 februarie 2017

Marile instituții ale țării noastre se străduiesc să reamintească poporului și lumii întregi că în anul acesta se împlinește un veac de la cele mai profunde evenimente istorice ale neamului nostru românesc, și anume: unirea tuturor celor nouă provincii locuite de români într-un singur stat suveran, România. Această sfântă împlinire aduce aminte astăzi că noi, cei ce vieţuim pe aceste meleaguri, împărtăşim dintotdeauna un crez şi o singură simţire românească.

Societatea concretă ne ține legați de prezent și de viitorul imediat. Amintirea unui eveniment istoric important ne plasează pe o axă a timpului, solidari cu istoria, cu neamul nostru și cu urmașii noștri. Rectorul și acad. Ioan Aurel Pop afirma într-o conferință că istoria nu studiază trecutul, ci prezentul oamenilor din trecut. Mai mult, dorința de a fi cu toții împreună a fost susținută și alimentată continuu de către preoții Bisericii noastre, numită de marele poet Mihai Eminescu maica neamului românesc. Credința noastră ortodoxă a mărturisit dintotdeauna că Dumnezeu, Care a creat lumea și pe om, lucrează continuu în istorie. Chiar dacă unii istorici au vorbit de noroc în realizarea de la 1918 iar alții de o conjuctură internațională favorabilă, noi creștinii mărturisim iconomia dumnezeiască și lucrarea în lume a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Dar, deși pedagogia divină este în toate, ea se prezintă omului ca imprevizibilă, rolul nostru fiind acela de a o înțelege și de a o mărturisi.

Reafirmarea identităţii naţionale

În al doilea rând, momentul 1 decembrie 1918 are rolul de a ne descoperi/întări identitatea noastră națională. Andrei Pleșu sublinia un fapt deosebit de important pentru contextul actual: „Când nu ai o identitate proprie bine definită, profesional, moral, familial, îți trebuie o identitate”. Cea mai la îndemână este o identitate de asta vagă: dom le, sunt român! Români au fost însă cei care s-au străduit să trăiască toți cei de o limbă și o credință împreună într-un singur stat. De aceea, anamneza evenimentului 1918 ne ajută să formulăm morala istorică și să spunem copiilor: Iată prioritățile strămoșilor noștri! De aceea, criticul și istoricul literar George Călinescu îi numea pe făuritorii Marii Uniri mesianici pozitivi, ca unii care au știut să dea lucrării lor politice o traiectorie pozitivă pentru țară.

Dorința de a părăsi temporar sau definitiv România de către contemporani este un fenomen care tulbură sau frământă inima și conștiința națională a oricărui român – deopotrivă a celui care pleacă și a celui care rămâne. Sărbătorirea împreună a acestui eveniment îl întărește pe românul care trăiește în România, ca unul care nu este singur și părăsit de frații săi; de asemenea, românul care trăiește în Europa sau oriunde în lume se simte parte a României, nu un străin/emigrant.

Cum bine știm, cuvântul Europa înseamnă „cea cu ochii larg deschiși”. Considerăm că tocmai această deschidere a ochilor spre alteritatea celuilalt este o prioritate și azi pe continent. Deci, sărbătorirea Marii Uniri ne descoperă lumii ca români europeni. Este firesc, este nevoie și de diferențe etnice, lingvistice, culturale, religioase ș.a.m.d. pentru a ajunge să ne apreciem, să ne respectăm. Nu în ultimul rând, românii sunt un popor latin și ortodox, un fapt unic în Europa.

În țara mea, Dumnezeu există! Este un mesaj de care Europa are nevoie. Ultimele atentate și exodul celor care războiul le-a distrus țara i-au determinat pe unii europeni să-L așeze pe Dumnezeu la obârșia răutăților. Românii pot da mărturie astăzi europenilor că Dumnezeu este iubire și pace și bunătate și bucurie împreună cu celălalt și viață veșnică.

Nu în ultimul rând, prezența tuturor românilor la acest eveniment național redescoperă guvernanților actuali și celor ce vor urma după dânșii că puterea de a cârmui țara nu le vine din sine, ci de la poporul pe care-l conduc, prin votul democratic și personal.

Cum poate românul de azi să sărbătorească un veac de la unirea tuturor românilor?

Auzim aproape peste tot că suntem la coada clasamentului țărilor civilizate, că suntem un popor complexat, ce mizează pe o istorie mitologizată, că ne autodisprețuim sau exagerăm meritele unor români/a națiunii noastre etc. Bucuria întâlnirii la sărbătorirea unui veac de unire într-un singur stat alungă din mintea noastră orice derapaj, orice neadevăr; văzându-ne împreună adunați spre un singur scop – cu virtuți și neputințe –, ne smerim. Biserica noastră ne învață de două milenii că numai cel smerit are mintea sănătoasă, căci numai acela desființează gravitația egocentrică pentru că se raportează la Dumnezeu și la sfinții Lui.

Apoi, românul care trăiește în România, din prea multa obișnuință cu o administrație coruptă și neputincioasă, reacționează foarte greu la răutățile societății în general, spunându-și că nu-l afectează concret și imediat. În schimb, românul care trăiește în lumea civilizată se bucură aproape tot timpul de o relație corectă și coerentă cu realitatea socială. Pe de altă parte, ispita instituționalizării excesive – observa părintele profesor Constantin Coman – asfixiază mișcarea liberă a persoanei. Mai mult, starea de confort material și social poate o fi una periculoasă, deoarece ea nu trimite și nici nu ajută relația cu celălalt ori cu Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Marele nostru istoric Nicolae Iorga atrăgea atenția contemporanilor săi că este o mare primejdie să ajungi să fii mulțumit de tine însuți. Deci, doar împreună – cei din România și cei care trăiesc în afara granițelor ei – putem construi o generație de români europeni mai bună ca a noastră.

În fine, sărbătorirea Marii Uniri actualizează patriotismul meu, îl revigorează și astfel găsesc cu ușurință răspuns bun la întrebarea Dreptului Judecător, Atotputernic și Nemitarnic: Ce ai făcut pentru slava/mântuirea neamului tău?

Prof. dr. Marian Păun

Activitatea multilaterală a patriarhului Justinian Marina este bine cunoscută şi a fost apreciată în chip deosebit atât de către contemporani, cât și de urmași. El a fost omul trimis de Dumnezeu într-un moment de răscruce din trecutul Bisericii Ortodoxe Române. A înţeles că a fi la cârma Bisericii înseamnă a sluji cu toată fiinţa lui Dumnezeu, Bisericii, poporului şi omului, urmând modelul lui Iisus Hristos. Vom încerca să prezentăm câteva date despre un slujitor de frunte al Bisericii, înzestrat cu daruri personale deosebite, un păstor care nu numai că a deschis porţile Bisericii Ortodoxe Române pentru numeroase solii ale unor Biserici creştine din aproape toate continentele lumii, dar a întreprins lungi şi obositoare călătorii, stabilind personal contacte cu reprezentanţi şi conducători ai multor Biserici şi organizaţii creştine. A construit punți de legătură între ortodoxia românească și bisericile creștine de pe toate continentele; a trimis peste hotare zeci de tineri teologi români ca să studieze învățătura altor confesiuni, să găsească acele pârghii care ne pot aduce laolaltă pe toți cei care purtăm numele lui Hristos.

În acest context, cel dintâi gând al patriarhului Justinian s-a îndreptat către românii ortodocşi de peste hotare, stăruind pentru refacerea legăturilor bisericeşti cu „fraţii din împrăştiere” (1).

În Ortodoxie „prin autocefalie se determină juridic-canonic independenţa deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe, autocefalia implicând, pentru Biserica Ortodoxă care o cere, afirmarea şi extinderea drepturilor de autocefalie şi asupra diasporii proprii” (2).

La jumătatea secolului trecut, cea mai mare comunitate românească se găsea stabilită în America. În acest context nici nu este de mirare că printre cele dintâi preocupări ale patriarhului Justinian în problema diasporei a fost situația românilor de pe continentul american. Despre necesitatea unei legături puternice cu acești frați de peste hotare scria, cu jumătate de secol în urmă viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, pe atunci arhimandrit: „Una din trăsăturile fundamentale ale vieţii religioase a românilor americani constă în conştiinţa clară a apartenenţei lor spirituale, prin Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America, la Biserica Ortodoxă Română – mamă. Cetăţeni devotaţi ai statelor în care trăiesc, Statele Unite şi Canada, românii – americani se consideră în acelaşi timp şi devotaţi fii sufleteşti ai sfintei noastre Biserici. Ancoraţi puternic în legea lor românească, adică în creştinismul românesc pe care-l reprezintă cu demnitate în mijlocul celorlalte naţionalităţi din poporul american, românii – americani şi-au organizat viaţa lor religioasă în cadrul Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America ale cărei începuturi pot fi datate la 25 aprilie 1929, dar a cărei recunoaştere de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi organizarea ei canonică oficială a avut loc în anul 1935, când parohiile ortodoxe române de peste ocean au dobândit un episcop canonic în persoana Prea Sfinţitului Policarp Moruşca, urmat apoi în anul 1950, de către Prea Sfinţitul Andrei Moldovanul, mutat la cele veşnice în anul 1963. Pe 20 noiembrie 1950, Prea Sfinţia Sa Episcopul Andrei Moldovan a plecat din ţară îndreptându-se spre locul arhipăstoririi sale, spre America. În timpul cât a stat în ţară, noul episcop al Americii a primit, atât pentru sine cât mai ales pentru necesităţile de cult ale credincioşilor ortodocşi din America, o mulţime de daruri în cărţi liturgice, icoane şi cărţi de literatură teologică. Aceste daruri sunt semănături duhovniceşti făcute în ogorul sufletesc al ortodoxiei româneşti din America, cu scopul ca ele să aducă roduri însutite, atât pentru fericirea pământească, cât şi pentru mântuirea veşnică a acestei comunităţi româneşti” (3).

Patriarhul Justinian „a dat românilor ortodocşi din America pe cel dintâi episcop ales de ei din rândurile lor, le-a dat povăţuitor, mângâietor şi sfinţitor al vieţii pe cel mai blând, pe cel mai bun şi pe cel mai desăvârşit păstor dintre ei” (4).

Episcopul Andrei s-a născut la 3 iulie 1885, în localitatea Trapold (azi Apold), județul Mureş. După terminarea Gimnaziului inferior, a urmat cursurile secţiei pedagogice a Institutului teologic-pedagogic din Sibiu (1903-1906), apoi ale Institutului teologic din Arad (1907-1910). În 1911, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Hendorf (azi Brădeni), județul Sibiu. A participat, ca preot de campanie, și la luptele din Primul Război mondial. După terminarea primei mari conflagrații mondiale a plecat în Statele Unite ale Americii, funcționând ca preot misionar, până în 1950, la mai multe parohii româneşti din America (amintim pe cele din Gary – Indiana şi Akron – Ohio); a fost, de asemenea, și secretar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, între anii 1939-1947. La 17 mai 1950, a fost ales episcop de către un grup de preoţi din America, fiind tuns în monahism la mănăstirea Neamţ și hirotonit arhiereu la Sibiu, la 12 noiembrie 1950. A fost delegat al Bisericii noastre la prima Consfătuire panortodoxă de la Rodos (1961). Păstorește această eparhie până la 14 martie 1963, când se mută la cele veșnice (5).

După moartea episcopului Andrei, a trebuit ales un alt ierarh vrednic care să ducă mai departe strădaniile înaintașilor. Astfel, la 21 august 1966, Congresul bisericesc alegea ca episcop al românilor americani pe Victorin Ursache. Acesta s-a născut la 24 iulie 1912, în localitatea Mănăstioara, în părțile Siretului. A urmat studii de filosofie, teologie și pedagogie la Universitatea din Cernăuți, unde a obținut și licența în teologie. Și-a desăvârșit pregătirea teologică la Institutul Biblic și de Arheologie din Ierusalim. În 1937, a devenit călugăr la mănăstirea Neamț, fiind hirotonit ierodiacon și ieromonah. A fost o vreme profesor și subdirector al Seminarului din mănăstirea Neamț. În 1940, a fost hirotesit protosinghel și numit director al Seminarului de la Neamț. De asemenea, a fost numit stareț al mănăstirilor Neamț și Secu. În 1942, a fost ridicat la rangul de arhimandrit. După terminarea celui de-Al Doilea Război mondial, a fost numit superior al Așezămintelor românești de la Locurile Sfinte și reprezentant al Misiunii ortodoxe române pe lângă Patriarhia Ierusalimului (1947). În 1956, a fost chemat de episcopul Andrei Moldovan în America, fiind numit profesor de Teologie dogmatică, Morală și Pastorală la Seminarul Teologic din South Canaan, Pennsylvania. Strădaniile sale și bunul renume au făcut ca după moartea episcopului Andrei Moldovan să fie ales de către Congresul bisericesc al Episcopiei Ortodoxe Române din America și Canada, la 23 aprilie 1966, în fruntea acestei episcopii, alegere recunoscută și de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 6 iunie 1966 (6). A fost hirotonit arhiereu la 7 august 1966, și instalat pe 21 august, același an, în catedrala „Sfânta Treime” din Detroit, Michigan (7). S-a bucurat și el de prețuirea și ajutorul patriarhului Justinian, care i-a remarcat activitatea depusă în slujba Bisericii și a păstoriților săi, bunele relații cu celelalte Biserici ortodoxe și confesiuni creștine de pe continentul american, dar și adâncirea vieţii duhovniceşti şi cultivarea tradiţiilor şi datinilor religioase specifice Ortodoxiei româneşti, astfel că la propunerea sa, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa sa din 11 iunie 1973, a hotărât ridicarea episcopului Victorin  la rangul de arhiepiscop (8).

Toate aceste frumoase inițiative și mai ales purtarea permanentă de grijă a patriarhului Justinian pentru credincioșii ortodocși români din America au făcut ca la sfârșitul arhipăstoriei sale, Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America să aibă următoarea structură organizatorică: un arhiepiscop ajutat de un vicar, de un director şi de un preot misionar eparhial. Existau 6 protopopiate și 32 de parohii, la care slujeau 29 de preoţi şi 6 diaconi. Dintre cele 32 de parohii, cele mai multe se găseau în Canada (19), și în Statele Unite ala Americii (12). Mai exista o parohie și în America de Sud, mai exact în Caracas, capitala statului Venezuela.

Mai toate aceste parohii dispuneau de lăcaşuri proprii de cult, astfel că toate slujbele religioase se puteau desfășura fără niciun fel de impediment. Pe lângă biserică, fiecare parohie mai deținea și câte o sală special amenajată pentru întruniri, vizionări de filme, spectacole, etc. Din tot felul de donații au fost organizate chiar și biblioteci parohiale, cu câteva sute de volume. Și aici mai trebuie făcută o mențiune. Mulți preoți, ori chiar credincioși din America au trimis în țară cereri de ajutor, căutând să-și împodobească cât mai frumos lăcașurile de cult. Multe din aceste cereri au fost adresate Patriarhiei Române și întâistătătorului ei, patriarhul Justinian. Răspunsul a fost prompt și imediat. De la atelierele bisericești din cuprinsul Patriarhiei Române au fost donate frumoase iconostase și icoane care să ofere și celor de peste mări căldura și lumina arhitecturii ori picturii tradiționale românești (9). Presupunem că și toate cărțile de cult au venit, de asemenea, tot din țară, de la Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, prin aceste acte deosebit de importante pentru viaţa şi dreapta credinţă a românilor din America, „Patriarhul Justinian nu a făcut să dispară numai prăpăstiile despărţitoare dintre fraţi, prăpăstii săpate de război şi de alte rele şi fărădelegi ale veacului nostru, şi nu a restabilit numai în chip simplu legăturile bisericeşti, care au existat şi înainte de război între Biserica Ortodoxă Română din România şi Biserica Ortodoxă Română din America, ci a făcut această legătură mult mai vie, mult mai caldă şi mult mai trainică decât a fost ea vreodată. De aceea, Patriarhul Justinian este, pe drept cuvânt, deschizător de drumuri noi în această direcţie, este ctitor al unor zidiri şi legături sufleteşti necunoscute până astăzi, între fiii săi duhovniceşti de acasă şi între cei răslețiţi pe meleagurile îndepărtatului continent american. În lumina acestor adevăruri trebuiesc privite şi interpretate strădaniile şi realizările Patriarhului Justinian al României” (10).

Note:

1. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor bisericeşti cu românii de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXIX, 1951, nr. 3-6, p. 236.
2. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile Ortodoxe Române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII, 1975, nr. 11-12, p. 1461.
3. Bartolomeu Anania, Viaţa religioasă în comunităţile ortodoxe române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 774-775.
4. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 239.
5. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, București, 2002, p. 307.
6. Ibidem, p. 506-507.
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Victorin_Ursache (la 12 iulie 2017).
8. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile ortodoxe române de peste hotare, p. 1462
9. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 240.
10. 10.  Ibidem.

Pr. Neacșu Daniel

Sunt rostirile unui grup de închinători ai bisericii din Parohia Bucovăț, cu prilejul tristelor evenimente petrecute în acea localitate, după cutremurul din 4 martie 1977. Se hotărâse atunci, „la nivel județean”, ca biserica din centrul localității, grav avariată de seism, să fie demolată, pe motiv că muncitorii de la fabrica de alături ar putea fi accidentați de cărămizile care, eventual, ar fi putut cădea din turla bisericii.

În realitate, conducerea fabricii dorea să scape de biserică (aceasta fiind în aceeași incintă cu fabrica). Într-o zi de vineri, la orele 9.00, au venit acolo „delegați de la județ”, au fost aduse utilaje de demolare, s-a demontat gardul despărțitor dintre biserică și fabrică, și, pentru că preotul paroh Stoica Haralambie nu s-a prezentat să deschidă biserica, au fost chemați elevii de la seminar, s-au forțat ușile de la intrarea în sfântul locaș, au fost „ridicate” toate obiectele de cult din biserică, inclusiv Sf. Evanghelie și Sf. Antimis și au fost aruncate de-a valma într-o casă, vis-à-vis de biserică. În timpul acesta, preotul paroh era prin preajmă, pe ulițe și prin casele enoriașilor, încercând să creeze o atmosferă care să împiedice cumva actul barbar al demolării. Știind că am fost și eu, cu ani în urmă, slujitor la această biserică, m-a contactat la Centrul Eparhial și printre lacrimi și suspine mi-a relatat ce se întâmplă cu biserica lui.

Cu lanţurile legate de stâlpii pridvorului

Am redactat imediat un raport către mitropolitul Teoctist, relatând detaliat cele ce se petreceau la Bucovăț. Cred că raportul acela se află încă în arhiva Centrului Eparhial.S-a format o comisie din care am făcut și eu parte și ne-am deplasat la Bucovăț. Erau acolo patru utilaje mari, se legaseră deja cablurile de stâlpii pe care se sprijinea tinda bisericii. Muncitorii din fabrică, în majoritate localnici, se uitau și ei speriați de pe la colțurile clădirilor. Motoarele utilajelor erau pornite și făceau un zgomot asurzitor. Tractoarele cu șenile dădeau senzația că ne aflam în război.  Am strigat la cei ce conduceau utilajele, s-au oprit un timp, s-au strâns toți cei veniți pentru demolare și au început discuții în contradictoriu, cu amenințări, cu intimidări, cu ridicări de ton. După circa două ore de „dezbateri”, cel care părea că are totul sub comandă poruncește celor cu utilajele să se pregătească de acțiune.

„Să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”

Am urcat într-unul din buldozere, încercând să mă opun. În clipa aceea s-a petrecut un fapt care ne-a marcat profund pe toți: un grup de circa 50 de enoriași, bărbați și femei, cu lacrimi în ochi, cu fețele cernite, au venit dinspre stradă, și, în pas domol, fără să privească în vreo parte, s-au strecurat printre utilaje și au intrat în biserică. S-a strigat la ei, s-a țipat cu disperare, li s-au cerut actele pentru legitimare, dar nimeni n-a scos un grai, nimeni n-a răspuns.

Toți stăteau cu privirile ațintite spre catapeteasmă. Cineva a poruncit din prag: „să pornească utilajele și să surpe biserica pe ei”. Nu s-au clintit! Au rămas acolo, îngenuncheați, cu lumânări aprinse în mâini. A fost momentul de culme care a provocat degringolada. „Demolatorii” se priveau descumpăniți, s-au dat telefoane, s-a discutat pe grupuri, s-au retras mai apoi într-un birou al fabricii, și după circa o jumătate de oră au ieșit cerându-ne să întocmim „o minută”. Am întocmit acel act care prevedea surparea clopotniței și consolidarea bisericii în doar 15 zile. Termenul era o absurditate. După îndelungi discuții, s-a acceptat un termen de 30 de zile, cu precizarea că dacă nu va fi totul gata, vor veni din nou cu buldozerele. Am fost detașat aici pentru 30 de zile și împreună cu preotul Stoica Haralambie am căutat să găsim soluții. Biserica era monumentală și lucrările au fost costisitoare. A trebuit să demolăm jumătate din turla centrală și să așezăm acoperișul la acea înălțime. Astfel se explică disproporția existentă și astăzi între corpul mare al bisericii și înălțimea scurtată a turlei. Apoi lucrurile au reintrat în normal, biserica a fost consolidată, pictură restaurată.

„Dumnezeu n-a mai răbdat”

Motivul pentru care, iată acum, ca octogenar, simt nevoia să consemnez – in memoriam – toate cele petrecute atunci este prezența aceea tăcută, mută, a grupului de enoriași, pe care Dumnezeu i-a trimis acolo în momentul acela, și care, în realitate, au salvat biserica. Ei au salvat-o! N-am știut niciodată dacă i-a mobilizat cineva. Nici unul dintre ei n-a acceptat vreo explicație vreodată. La toți cred că le-a fost teribil de frică pentru urmări, dar atunci n-au arătat-o! Mă înclin respectuos în fața lor! Şi când mă gândesc că dintre aceia, doar 7-8 veneau la slujbă în mod frecvent.

După 1989, m-am întâlnit cu unii și cu alții și am încercat să le mulțumesc. „Pentru ce părinte? Ce mare lucru am făcut? Ne-am salvat biserica noastră! Dar, vedeți? Dumnezeu n-a mai răbdat”. Şi așa, cu turla ei micșorată, cu clopotnița surpată, biserica Parohiei Bucovăț continuă să troneze în vatra acelei așezări.

Părintele Haralambie Stoica, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci

Acum, după patru decenii, incinta de alături, unde funcționase pe vremuri închisoarea și mai apoi Tăbăcăria Bucovăț este acum părăsită. Biserica, singură, stă de veghe în vatra ei seculară și localnicii se mândresc cu prezența ei aci. Nu știu câți vor mai fi trăind din grupul acela, dar cu siguranță, toți cei cu vârsta de peste 75 de ani își mai aduc aminte. Bătrâna, în casa căreia au fost depozitate cele sfinte, în acele zile de pomină, era atunci femeie tânără și mărturisește că n-a putut intra multă vreme în acea încăpere. Părintele Stoica Haralambie, vrednicul paroh al Bucovățului de atunci, a dat dovadă de mult curaj și duh pastoral. L-am văzut plângând pentru biserica lui, l-am văzut pe schelă cu muncitorii, sus pe turlă, l-am văzut lucrând alături de pictori. A rămas aici încă 10 ani și a pus totul în bună rânduială. Să te răsplătească Bunul Dumnezeu din darurile Sale cele mai bogate, pentru slujirea-ți jertfelnică, părinte Haralambie! Sunt încredințat că atunci când îți va fi trecerea în Țara de dincolo de veac, silueta impunătoare a Bucovățului, ca primă biserică încredințată spre slujire, te va urma, ca zestre de suflet, la ceasul cuvenitelor răspunsuri.

Omagiul meu smerit se îndreaptă, acum, la plinirea a 40 de ani de la acel eveniment, spre grupul acela de enoriași, care, asemenea celor din vremea catacombelor, au știut să fie curajoși, fără a scoate un grai. Cine ar fi putut bănui că 50 de olteni – altfel oameni iuți la fire și pripiți la replici – au putut birui prin calm și tăcere?! Dumnezeu le-a închis atunci gura, le-a încălzit inima, le-a luminat mintea și a lucrat prin ei…

Ei și toți cei asemenea lor sunt Biserica cea adevărată, despre care Mântuitorul zicea că „nici porțile iadului nu o vor sfărma…”.

Pr. Ioan Ioanicescu

Unul dintre cei mai mari predicatori ai Bisericii creştine, Sfântul Ioan Hrisostom sau Gură de Aur, se remarcă în tradiţia eclesială şi prin calitatea asumată de „apologet al Logosului înomenit”. În această calitate, el se prezintă înaintea poporului dreptcredincios, dar şi a celor rătăciţi, în primul rând ca „avocat” al credinţei celei adevărate pe care a propovăduit‑o în cel mai înalt grad de trăire duhovnicească.

Cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom, puternic ancorate în litera Scripturii, au pătruns inimile credincioşilor, lucrând neîncetat pentru chemarea tuturor la mântuire. Dacă filosofii de odinioară căutau să descopere forma nedefinită a Cuvântului, definindu‑l în principal ca: raţiune, înţelepciune, inteligenţă, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre Logos la modul personal şi lămurit. În lumina Sfintelor Scripturi, el, mărturisitorul, oferă cea mai autentică latură a cunoaşterii Sale, care este negreşit experienţa duhovnicească a Cuvântului înomenit. În gândirea sa teologică, Evanghelia Întrupării „biruieşte minţile şi inimile oamenilor nu prin abilitatea unei filosofii sau retorici, ci prin puterea delicată a Duhului” (Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011, p. 43).

Format în spiritul teologiei siriene, dar nicidecum străin de moştenirea greco‑romană, Sfântul Ioan Hrisostom intră „în vârtejul aprigelor antiteze ermeneutico‑teologice şi socio‑rasiale, izbutind să treacă de excesele tuturor, pentru a‑şi manifesta ortodoxia şi pentru a deveni învăţătorul prin excelenţă al lumii întregi, a cărui faimă nimeni n‑a umbrit‑o vreodată”. De aceea nu ar putea fi nicidecum încadrat sau aservit la modul propriu specificului vreunei şcoli teologice. Ideile sale sunt sistematice, adunând ceea ce este mai bun din toate, trăind şi adoptând „la maximă intensitate absolut întreaga Tradiţie a Bisericii, ori de câte ori prin rugăciune şi cercetare primeşte harul unei bogate experienţe dumnezeieşti, pentru a teologhisi şi pentru a interpreta corect Scripturile” (Stylianos Papadopoulos, Viaţa, activitatea şi opera Sfântului Ioan Hrisostom, Bucureşti, 2010, p. 14).

Lucrarea apologetică, consemnată în scris

Latura apologetică a gândirii sale reiese aşadar din sintetizarea scripturistică a realităţilor sociale, pe care le interpretează şi le traduce dogmatic. Preocupările ce au generat această direcţie au fost apărarea credinţei creştine în faţa asaltului ideologiilor păgâne şi iudaice deopotrivă. Sfântul Părinte a luat totodată atitudine împotriva tendinţelor greşite din filosofia elenistă, concentrându‑și ideile în câteva lucrări de referinţă, cum ar fi: „Că Hristos este Dumnezeu”, „Despre Sfântul Vavila, împotriva lui Iulian şi a neamurilor”, „Cuvântări împotriva iudeilor”, „Omilii la Epistola către Romani”. „În primele două opere el îşi tratează subiectul oarecum diferit decât în eseurile despre monahism. Aici prezintă lupta dintre creştinism şi elenism, ca o încleştare pentru puterea divină în istorie. A cui putere este mai mare – a zeilor cinstiţi de greci şi de romani, reflectată în comorile imperiului, sau cea a lui Hristos, reflectată în comoara Bisericii? În vremea Sfântului Ioan, creştinii erau prigoniţi de împăratul roman, şi totuşi Biserica nu înceta să înflorească. Aceasta a fost socotită drept dovadă a dumnezeirii lui Hristos, căci, spune Sfântul Ioan, «nu stă în puterea nici unui om să facă atât de multe într‑un timp atât de scurt». Ambele tratate au prin urmare aceeaşi temă: puterea lui Hristos este sursa biruinţelor Bisericii împotriva stăpânirilor potrivnice” (Robert L. Wilken, John Chrisostom and the Jews, London, 1983, pp. 130‑131).

Mărturisitor al Logosului înomenit

Pe de altă parte, trebuie menţionat că afinitatea Sfântului Părinte faţă de subiectul logocentric rezultă în primul rând din preocupările pe care le‑a arătat faţă de cultura profană. Adesea citează din Homer, Sofocle sau Euripide, Socrate, Platon, Aristotel, Krates sau Diogene. Manifestă un interes aparte pentru filosofia platonică, pe care o reevaluează în spirit creştin. În însemnările sale apologetice, Sfântul Ioan Gură de Aur „subliniază importanţa adâncimii filosofice a clasicilor, dar nu le poate ierta discrepanţa enormă dintre principii şi fapte. Pentru el filosofia nu este o simplă gimnastică intelectuală, ci o înţelepciune practică, o comportare aleasă, de la care s‑au abătut prea adesea filosofii antici în viaţa lor de toate zilele. Înțelepciunea – spunea el – nu stă în vorbe, ci în fapte, vizând prin aceasta desigur retorica şi filosofia din vremea sa, care ajunsese goală şi fără conţinut” (Marius‑Ioan Slevaş, Teologia Logosului în abordarea filosofiei antice şi a gândirii patristice a secolului IV, în rev. Teologia, nr. 1/2006, pp. 205‑206.). Pe de altă parte, poziţia sa faţă de iudaism poartă de asemenea o intensă încărcătură apologetică. În a­ceastă direcţie se exprimă foarte radical, evidenţiind faptul că puterea lui Dumnezeu, continuitatea planului Său soteriologic şi plinirea Scripturilor sunt indispensabil legate de evenimentul Întrupării Cuvântului. Reacția sa este justificată: istoric, profetic şi cultural, fiind aşezată în lumina Adevărului Scripturii. Urmărind aceste coordonate, vom încerca să evidenţiem, pornind de la cele patru opere evocate mai sus, gândirea hristologică a Sfântului Ioan Gură de Aur, urmărind totodată şi caracterul ei apologetic. În ambele situaţii, vom urmări demonstraţia apologetică pe care Sfântul Părinte o face pentru susţinerea şi propagarea Logosului creştin, ca Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al nea­mului omenesc.

Arhid. lect. dr. Ioniţă Apostolache