Activitatea multilaterală a patriarhului Justinian Marina este bine cunoscută şi a fost apreciată în chip deosebit atât de către contemporani, cât și de urmași. El a fost omul trimis de Dumnezeu într-un moment de răscruce din trecutul Bisericii Ortodoxe Române. A înţeles că a fi la cârma Bisericii înseamnă a sluji cu toată fiinţa lui Dumnezeu, Bisericii, poporului şi omului, urmând modelul lui Iisus Hristos. Vom încerca să prezentăm câteva date despre un slujitor de frunte al Bisericii, înzestrat cu daruri personale deosebite, un păstor care nu numai că a deschis porţile Bisericii Ortodoxe Române pentru numeroase solii ale unor Biserici creştine din aproape toate continentele lumii, dar a întreprins lungi şi obositoare călătorii, stabilind personal contacte cu reprezentanţi şi conducători ai multor Biserici şi organizaţii creştine. A construit punți de legătură între ortodoxia românească și bisericile creștine de pe toate continentele; a trimis peste hotare zeci de tineri teologi români ca să studieze învățătura altor confesiuni, să găsească acele pârghii care ne pot aduce laolaltă pe toți cei care purtăm numele lui Hristos.

În acest context, cel dintâi gând al patriarhului Justinian s-a îndreptat către românii ortodocşi de peste hotare, stăruind pentru refacerea legăturilor bisericeşti cu „fraţii din împrăştiere” (1).

În Ortodoxie „prin autocefalie se determină juridic-canonic independenţa deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe, autocefalia implicând, pentru Biserica Ortodoxă care o cere, afirmarea şi extinderea drepturilor de autocefalie şi asupra diasporii proprii” (2).

La jumătatea secolului trecut, cea mai mare comunitate românească se găsea stabilită în America. În acest context nici nu este de mirare că printre cele dintâi preocupări ale patriarhului Justinian în problema diasporei a fost situația românilor de pe continentul american. Despre necesitatea unei legături puternice cu acești frați de peste hotare scria, cu jumătate de secol în urmă viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, pe atunci arhimandrit: „Una din trăsăturile fundamentale ale vieţii religioase a românilor americani constă în conştiinţa clară a apartenenţei lor spirituale, prin Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America, la Biserica Ortodoxă Română – mamă. Cetăţeni devotaţi ai statelor în care trăiesc, Statele Unite şi Canada, românii – americani se consideră în acelaşi timp şi devotaţi fii sufleteşti ai sfintei noastre Biserici. Ancoraţi puternic în legea lor românească, adică în creştinismul românesc pe care-l reprezintă cu demnitate în mijlocul celorlalte naţionalităţi din poporul american, românii – americani şi-au organizat viaţa lor religioasă în cadrul Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America ale cărei începuturi pot fi datate la 25 aprilie 1929, dar a cărei recunoaştere de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi organizarea ei canonică oficială a avut loc în anul 1935, când parohiile ortodoxe române de peste ocean au dobândit un episcop canonic în persoana Prea Sfinţitului Policarp Moruşca, urmat apoi în anul 1950, de către Prea Sfinţitul Andrei Moldovanul, mutat la cele veşnice în anul 1963. Pe 20 noiembrie 1950, Prea Sfinţia Sa Episcopul Andrei Moldovan a plecat din ţară îndreptându-se spre locul arhipăstoririi sale, spre America. În timpul cât a stat în ţară, noul episcop al Americii a primit, atât pentru sine cât mai ales pentru necesităţile de cult ale credincioşilor ortodocşi din America, o mulţime de daruri în cărţi liturgice, icoane şi cărţi de literatură teologică. Aceste daruri sunt semănături duhovniceşti făcute în ogorul sufletesc al ortodoxiei româneşti din America, cu scopul ca ele să aducă roduri însutite, atât pentru fericirea pământească, cât şi pentru mântuirea veşnică a acestei comunităţi româneşti” (3).

Patriarhul Justinian „a dat românilor ortodocşi din America pe cel dintâi episcop ales de ei din rândurile lor, le-a dat povăţuitor, mângâietor şi sfinţitor al vieţii pe cel mai blând, pe cel mai bun şi pe cel mai desăvârşit păstor dintre ei” (4).

Episcopul Andrei s-a născut la 3 iulie 1885, în localitatea Trapold (azi Apold), județul Mureş. După terminarea Gimnaziului inferior, a urmat cursurile secţiei pedagogice a Institutului teologic-pedagogic din Sibiu (1903-1906), apoi ale Institutului teologic din Arad (1907-1910). În 1911, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Hendorf (azi Brădeni), județul Sibiu. A participat, ca preot de campanie, și la luptele din Primul Război mondial. După terminarea primei mari conflagrații mondiale a plecat în Statele Unite ale Americii, funcționând ca preot misionar, până în 1950, la mai multe parohii româneşti din America (amintim pe cele din Gary – Indiana şi Akron – Ohio); a fost, de asemenea, și secretar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, între anii 1939-1947. La 17 mai 1950, a fost ales episcop de către un grup de preoţi din America, fiind tuns în monahism la mănăstirea Neamţ și hirotonit arhiereu la Sibiu, la 12 noiembrie 1950. A fost delegat al Bisericii noastre la prima Consfătuire panortodoxă de la Rodos (1961). Păstorește această eparhie până la 14 martie 1963, când se mută la cele veșnice (5).

După moartea episcopului Andrei, a trebuit ales un alt ierarh vrednic care să ducă mai departe strădaniile înaintașilor. Astfel, la 21 august 1966, Congresul bisericesc alegea ca episcop al românilor americani pe Victorin Ursache. Acesta s-a născut la 24 iulie 1912, în localitatea Mănăstioara, în părțile Siretului. A urmat studii de filosofie, teologie și pedagogie la Universitatea din Cernăuți, unde a obținut și licența în teologie. Și-a desăvârșit pregătirea teologică la Institutul Biblic și de Arheologie din Ierusalim. În 1937, a devenit călugăr la mănăstirea Neamț, fiind hirotonit ierodiacon și ieromonah. A fost o vreme profesor și subdirector al Seminarului din mănăstirea Neamț. În 1940, a fost hirotesit protosinghel și numit director al Seminarului de la Neamț. De asemenea, a fost numit stareț al mănăstirilor Neamț și Secu. În 1942, a fost ridicat la rangul de arhimandrit. După terminarea celui de-Al Doilea Război mondial, a fost numit superior al Așezămintelor românești de la Locurile Sfinte și reprezentant al Misiunii ortodoxe române pe lângă Patriarhia Ierusalimului (1947). În 1956, a fost chemat de episcopul Andrei Moldovan în America, fiind numit profesor de Teologie dogmatică, Morală și Pastorală la Seminarul Teologic din South Canaan, Pennsylvania. Strădaniile sale și bunul renume au făcut ca după moartea episcopului Andrei Moldovan să fie ales de către Congresul bisericesc al Episcopiei Ortodoxe Române din America și Canada, la 23 aprilie 1966, în fruntea acestei episcopii, alegere recunoscută și de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 6 iunie 1966 (6). A fost hirotonit arhiereu la 7 august 1966, și instalat pe 21 august, același an, în catedrala „Sfânta Treime” din Detroit, Michigan (7). S-a bucurat și el de prețuirea și ajutorul patriarhului Justinian, care i-a remarcat activitatea depusă în slujba Bisericii și a păstoriților săi, bunele relații cu celelalte Biserici ortodoxe și confesiuni creștine de pe continentul american, dar și adâncirea vieţii duhovniceşti şi cultivarea tradiţiilor şi datinilor religioase specifice Ortodoxiei româneşti, astfel că la propunerea sa, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa sa din 11 iunie 1973, a hotărât ridicarea episcopului Victorin  la rangul de arhiepiscop (8).

Toate aceste frumoase inițiative și mai ales purtarea permanentă de grijă a patriarhului Justinian pentru credincioșii ortodocși români din America au făcut ca la sfârșitul arhipăstoriei sale, Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America să aibă următoarea structură organizatorică: un arhiepiscop ajutat de un vicar, de un director şi de un preot misionar eparhial. Existau 6 protopopiate și 32 de parohii, la care slujeau 29 de preoţi şi 6 diaconi. Dintre cele 32 de parohii, cele mai multe se găseau în Canada (19), și în Statele Unite ala Americii (12). Mai exista o parohie și în America de Sud, mai exact în Caracas, capitala statului Venezuela.

Mai toate aceste parohii dispuneau de lăcaşuri proprii de cult, astfel că toate slujbele religioase se puteau desfășura fără niciun fel de impediment. Pe lângă biserică, fiecare parohie mai deținea și câte o sală special amenajată pentru întruniri, vizionări de filme, spectacole, etc. Din tot felul de donații au fost organizate chiar și biblioteci parohiale, cu câteva sute de volume. Și aici mai trebuie făcută o mențiune. Mulți preoți, ori chiar credincioși din America au trimis în țară cereri de ajutor, căutând să-și împodobească cât mai frumos lăcașurile de cult. Multe din aceste cereri au fost adresate Patriarhiei Române și întâistătătorului ei, patriarhul Justinian. Răspunsul a fost prompt și imediat. De la atelierele bisericești din cuprinsul Patriarhiei Române au fost donate frumoase iconostase și icoane care să ofere și celor de peste mări căldura și lumina arhitecturii ori picturii tradiționale românești (9). Presupunem că și toate cărțile de cult au venit, de asemenea, tot din țară, de la Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, prin aceste acte deosebit de importante pentru viaţa şi dreapta credinţă a românilor din America, „Patriarhul Justinian nu a făcut să dispară numai prăpăstiile despărţitoare dintre fraţi, prăpăstii săpate de război şi de alte rele şi fărădelegi ale veacului nostru, şi nu a restabilit numai în chip simplu legăturile bisericeşti, care au existat şi înainte de război între Biserica Ortodoxă Română din România şi Biserica Ortodoxă Română din America, ci a făcut această legătură mult mai vie, mult mai caldă şi mult mai trainică decât a fost ea vreodată. De aceea, Patriarhul Justinian este, pe drept cuvânt, deschizător de drumuri noi în această direcţie, este ctitor al unor zidiri şi legături sufleteşti necunoscute până astăzi, între fiii săi duhovniceşti de acasă şi între cei răslețiţi pe meleagurile îndepărtatului continent american. În lumina acestor adevăruri trebuiesc privite şi interpretate strădaniile şi realizările Patriarhului Justinian al României” (10).

Note:

1. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor bisericeşti cu românii de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXIX, 1951, nr. 3-6, p. 236.
2. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile Ortodoxe Române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIII, 1975, nr. 11-12, p. 1461.
3. Bartolomeu Anania, Viaţa religioasă în comunităţile ortodoxe române de peste hotare, în revista „Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 774-775.
4. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 239.
5. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, București, 2002, p. 307.
6. Ibidem, p. 506-507.
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Victorin_Ursache (la 12 iulie 2017).
8. Dumitru Gh. Radu, Grija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile ortodoxe române de peste hotare, p. 1462
9. Spiridon Cândea, Reluarea legăturilor Bisericeşti cu românii de peste hotare, p. 240.
10. 10.  Ibidem.

Pr. Neacșu Daniel

Justinian Patriarhul

Acest articol a fost publicat în data de luni, 30 octombrie 2017, la 14:31 în categoriile Anul Omagial. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.