Din momentul Înălţării Salela cer Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat) le-a promis Apostolilor Săi, şi prin ei întregii Biserici dreptmăritoare că: va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. Prezenţa Logosului Înomenit se face simţită, aşadar, în Biserică prin toate Sfintele Slujbe şi rugăciuni pe care acesta le săvârşeşte, având conştiinţa prezenţei Sale în mod real în mijlocul ei. Întreaga istorie poartă pecetea Logosului Inomenit şi această prezenţă a Sa în viaţa lor; acest lucru săvărşindu-se cu regularitate din generaţie în generaţie. Secole de-a rândul creştinii au trăit această prezenţă continuă a Logosului mântuitor, cu gândul la Împărăţia Sa cea veşnică, locul deplinei lor comuniuni cu El. Şi pentru că mai sus am amintit de celebrarea Logosului, mai ales prin cult, trebuie să menţionăm că această celebrare a fost gradată: de la ritualuri simple (frângere pâinii), până la solemnele Liturghii Bizantine. Dar, ceea ce este cel mai important de reţinut este faptul că: toate aceste slujbe de celebrare a cuvântului au avut un singur nucleu: Sf. Euharistie, săvârşită în chip real de însuşi Hristos: Logosul Înomenit.

Primele secole creştine poartă vizibil amprenta Logosului. Sfinţii Apostoli, urmând pilda Mântuitorului mergeau să se închine la templul: „în care se aflau pururea, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.”(Lc 24,53; F.A. 31,1) după Înălţarea Sa la ceruri, iar după plecarea lor din Ierusalim şi risipirea lor în lume pentru predicarea Evangheliei Cuvântului, ei se rugau, atât în sinagogile iudeice, cât şi în casele particulare unde se adunau pentru frângerea pâinii.(F.A.7-8).  Un rol important l-a jucat în istoria cultului creştin din Ierusalim, în epoca din Ierusalim, aşa-numita cameră sau foişorul de sus în care avusese loc Cina cea de Taină; devenind după aceea locul întâlnirii Apostolilor după Înviere şi Înălţare, locul în care Sfinţii Apostoli au fost adunaţi când Duhul s-a pogoorât peste dânşii la Cincizecime, întemeindu-şi în chip văzut Biserica lui Hristos, cuvântul lui Dumnezeu (Preot Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, vol II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2002, p. 10).

Până la sfârşitul secolului II, nu avem nici o mărturie despre existenţa unor construcţii speciale în care să se desfăşoare cultul creştin. Totuşi, datorită numărului în creştere al creştinilor, se construiesc în casele particulare încăperi speciale pentru cult şi catehizare, folosite numai în acest scop. Cu timpul adunările creştine din case în vederea cultului, capătă numele de eclesiae, biserici. Termenul de eclesiae fiind dat şi locului unde se ţinea adunarea. Pentru denumirea locaşului de cult se mai întrebuinţa şi termenul de: casă a Domnului (ibidem).

În timpul persecuţiilor, creştinii săvârşeau frângerea pâinii în locuri ascunse, numite catacombe. Din secolul II încep să se construiască cele dintâi biserici creştine cu destinaţie fixă: de săvârşire a cultului. Mărturiile sunt grăitoare în acest sens, aşa că: existenţa primelor locaşuri de cult este atestată în: „Testamentum Domini ”(cart. I, cap.19); „Constituţiile Apostolice” (cart.II, cap. 57), „Didascalia celor 12 Apostoli” , precum şi izvoare literare care mărturisesc despre existenţa bisericilor creştine în secolul III: „Actele martirice ale Sf. Marin din Cezarea Palestinei”, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa (care aminteşte de o Biserică mare zidită de Sf. Grigorie Taumaturgul la Neocezarea) (Viaţa Sf. Grigorie Taumaturgul, P.E., col 1654, apud Ene Branişte, op.cit., p.13).

Pr. Cristian Nistorescu

În opera sa „Viaţa lui Moise”, Sf. Grigorie dezvoltă simbolismele vieţii marelui profet, ancorându-le analogic în realităţile Logosului Înomenit. Astfel, Sf. Grigorie arată cum: filosofia păgână va adopta învăţătura creştină: „Iar dacă fiica faraonului, cea stearpă (pe care eu o înţeleg ca fiind filosofia cea din afară) va lua ca un copil al ei pe tânăr, ca să fie numită mama lui, acesta să nu respingă mincinoasa înfiere, până când va îngădui Cuvântul, adică până când va vedea în tine nedeplinătatea vârstei. Dar odată ajuns la înălţime, după cum aflăm despre Moise, să socotească lucru de ruşine a se mai numi copilul celei din fire stearpă. Căci e stearpă cu adevărat din afară, fiind mereu în durerile naşterii, dar nedând niciodată viaţă pruncului” (Sfântul Grigorie de Nyssa, P.S.B. 89, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1982, 220). Aşadar cultura păgână se împlineşte prin înfierea celei creştine.

În răspunsul pe care Domnul i-l dă lui Moise pe munţi, atunci când El îşi descoperă indentitatea spunând: „Eu sunt Cel Ce sunt…” (Ieşire 3,14), Sf. Grigorie identifică pe Cel ce este cu adevărul. Contrart adevărului este minciuna, care îşi ia drept existenţă ceea ce nu există de fapt. Arată că: „numai Dumnezeu există exclusiv prin Sine. El singur se poate numi Cel ce este, pentru că numele cuiva redă fiinţa lui, fiinţa Lui fiind una cu existenţa, El poate fi numit Cel ce este. Dar e de menţionat că Dumnezeu, nu-şi zice ceea ce este, ci Cel ce este, adică este Persoană” (ibidem) – Persoană putând defini esenţa, fără ca esenţa să poată defini persoana, deoarece nu o poate cuprinde.

Prefacerea toiagului în şarpe; şarpele înălţat de Moise pe lemn în pustie, preînchipuie pe Hristos, „Care S-a făcut în chipul şarpelui pentru noi, sau păcat pentru noi…deoarece a luat firea nostră devenită păcătoasă. Dar a luat-o fără de păcat, deci fără veninul şarpelui”.182 Deci aşa cum şarpele neveninos ridicat pe lemn astins puterea veninului răspândită de şerpii veninoşi în poporul iudeu în pustie, şi cum şarpele în care s-a trasnformat toiagul lui Moise a mâncat pe şerpii mincinoşi ai egiptenilor, tot aşa şi Hristos (şarpele cel neveninos) a surpat puterea (veninul) tiranului diavol prin Întruparea Sa.

Felul în care Domnul se descoperă lui Moise are simbolisme diverse: „La început i s-a arătat Domnul lui Moise prin lumina din rug. De aceea se naşte întrebarea: cum, acum când a înaintat atât de mult în virtute, Dumnezeu i se arată în întuneric? Sf. Grigorie face deosebire între întunericul dinainte de cunoaşterea cea dintâi a lui Dumnezeu, şi întunericul în care intră după înaintarea în lumina cunoaşterii Lui arătată în rug şi în stâlpul de foc, ca în ceva superior ei. De aceea el se foloseşte pentru întunericul de la început de termenul σκοιος, iar pentru cel superior oricărei cunoaşteri, de termenul phisis. Primul întuneric era o credinţă greşită despre Dumnezeu sau necredinţa…iar întunericul de deasupra lumii este o ridicare în lumină până dincolo de ea, o intensitate supremă a cedinţei celei drepte şi a conştiinţei despre Dumnezeu şi a cunoştiinţei Lui” (ibidem). Aşadar, cunoaşterea lui Dumnezeu în sens de lumină sau întuneric, depăşeşte cu mult toate aceste naţiuni iar „a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte”

În legătură cu actul întrupării Logosului, piduitor pentru Sf. Grigorie este: „Marele Cuvânt Catehetic”. Această cuvântare este strict întemeiată pe Sf. Scriptură nelăsând nelămurită nici pe elini, nici pe iudei, dacă aceştia se întemeiază pe Sf. Scriptură. Sf. Grigorie spune în acest sens: „Trebuia ca Acela care S-a unit cu firea noastră omenească să primească amestecul cu noi în toate însuşirile acestei firi. Într-adevăr – aşa cum cei care spală murdăria de pe haine, nu spală doar unele pete, iar pe altele le lasă, ci spală ţesătura de la un capăt la altul, pentru ca haina să fie strălucind peste tot la fel – tot aşa cu viaţa omenească cea molipsită de păcat de la început şi până la sfârşit: trebuia ca putere curăţătoare să treacă prin toate vârstele vieţii, pentru a nu fi curăţită doar o parte, iar alta nu” (ibidem, p. 45, nota 16).

În alt loc al cuvântului său Sf. Grigorie spune: „pentru aceasta ajunge să se nască omul: anume pentru a fi părtaş al bunurilor dumnezeieşti, atunci urmează ca el astfel alcătuit încât, în chip potrivit să se bucure de aceste bunuri…era nevoie pentru aceasta să se amestece ăn fire noastră omenească o părticică de la umnezeu, pentru ca, datorită asemănării cu Dumnezeu, să se ducă dorul Aceluia cu care se înrudeşte” (ibidem).

Aşadar Sf. Grigorie accentuează felul în care Logosul prin Întruparea sa rudenia omului cu Dumnezeu, alterată prin păcat, dându-i totodată acestuia posibilitatea de a creşte în filiaţia cu Tatăl: „fiinţa care se aseamănă cu Dumnezeu trebuia neapărat să aibă în firea sa voinţa neatârnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea de cele dumnezeieşti, după întruparea Cuvântului, să fie răsplata faptei sale bune” (ibidem, p. 220).

Părinţii Capadocieni, au avut o deosebit de iportantă participare în fixarea, clarificare şi desăvârşirea teologiei logocentrice. Iubitori de Logos, ei nu au avut nevoie de a-l apăra înaintea ereticilor din acele vremuri, ci a trebuit doar să-L mărturisească cu dragoste, iar El le-a rânduit  prin mărturisirea făcută de ei drumul spre triuful vieţii veşnice.

Pr. Cristian Nistorescu

Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele mai tânăr al Sf. Vasile, s-a născut în jurul anului 336 în Cezarea Capadociei, într-o familie de creştini. Pregătirea intelectuală şi duhovnicească o începe sub aripa fratelui său mai mare Vasile, pe care-l numeşte: părinte şi învăţător (Sfântul Grigorie de Nyssa, P.S.B. 89, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1982, p. 6). Este atras în tinereţe de filosofia păgână şi vroia să se facă mai de grabă retor decât creştin; dar la stăruinţele fratelui său mai mare, se întoarce în sânul Bisericii, de unde nu va mai pleca niciodată. În tinereţe îmbrăţişează viaţa de familie, iar după moartea timpurie a soţiei sale, va intra definitiv în monahism. În anul 371, fratele su Vasile îl va aşeza în demnitatea de episcop de Nyssa, un oraş nu departe de Cezarea, aflat în grija arhipăstoriei marele Vasile.

În viaţa sa tumultoasă şi plină de încercări, Sf. Grigorie a slujit totdeauna credinţa dreptmăritoare, participând prolific la tezaurul ortodoxiei prin vasta sa operă. Bogata lui activitate de scriitor cuprinde scrieri exegetice şi omilii, scrieri dogmatice, ascetico-duhovniceşti, cuvântări şi epistole.

Prin participarea sa în susţinerea învăţăturii hristologice, dezvoltă o teologie centrată pe Logosul înomenit. Acesta este chipul Tatălui şi „strălucirea slavei lui Dumnezeu şi pecetea Persoanei Sale (Evr 1,3). Căci: „Aşa cum chipul este inseparabil de trup, cu toate că este distinct de acesta, tot aşa Fiul nu trebuie despărţit de Tatăl, a Cărui strălucire este. Aşadar, dacă privim cu ochii sufletului chipul Fiului, ajungem la înţelegerea ipostasului Tatălui” (ibidem).

De asemenea Sf. Grigorie accentuează unitatea desăvârşită a Tatălui cu Fiul „fiindcă cel care L-a văzut pe Fiul L-a văzut şi pe Tatăl, după cuvintele Domnului din Evanghelie, iar Apostolul adaugă că Fiul este strălucirea ipostasului Tatălui”. El apără aşadar învăţătura despre Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întrit în Persoane. În tratatele „Contra lui Eunomiu, Sf. Grigorie explică ascultarea Fiului faţă de Tatăl. Tatăl nu poate fi înţeles fără Fiul sau Sfântul Duh, între ei se contemplă o comuniune şi o distincţie negrăită şi de neînţeles. Comuniunea Persoanele Treimice „se fundamentează pe faptul că participarea fiecărei Persoane este actualizată exact în referirea Sa la celelalte persoane. Ceea ce are ea disctinct este tocmai ceea ce o uneşte cu celelalte” (ibidem).

Sf. Grigorie este moştenitorul învăţăturii sf. Atanasie, cel care a gândit teologia logocentrică, în forma Logos-sarx(trup), nepreocupându-se de speculaţia lui Apolinarie asupra sufletului lui Hristos. Dar, având aceea bază puternică obţinută prin centrarea ideilor sale în jurul teologiei lui Atanasie, Grigorie de Nyssa, face un pas mare reuşind să depăşească formula, moştenită de la înaintaşul său (de Logos-sarx) şi se ancorează într-o formulă adoptată şi de ceilalţi părinţi: „Logos-antropos”. În legătură cu realitatea concretă a sufletului omenesc din persoana divino-umană a lui Hristos (aspect omis în teologia Logos-sarx), Sf. Grigorie spune: „Precum jeraticul sub cenuşă astfel a lucrat în moarte Cel Care, din proprie iniţiativă şi-a despărţit sufletul de trup. El care a zis Tatălui „În mâinile Tale încredinţez duhul Meu”(Lc. 23,46), vorbeşte astfel pentru că avea putere sa-L dea şi putere avea sa-L ia” (ibidem).

Pr. Cristian Nistorescu

Apariţia binecuvântată a Părinţilor Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi Grigorie de Nyssa, într-o epocă cu profunde tulburări terminologice în materie de Logos, oferă limpezime şi echilibru învăţăturii de credinţă Logocentrice.

Într-o perioadă ăn care eretici precum Apolinarie, de pildă, introduc în hristologie concepte precum: fisis; hispostasis şi prosopon, dar cu înţeles greşit; Sf. Părinţi Capodocieni oferă Bisericii claritate; şi ajutându-se de aceşti termeni, însă cu sensul corect, fac trecerea de la teologia lui Atanasie,o teologie gândită în termenii Logos-sarx, la o teologie hristologică de tipul Logos-Antropos, apărată deja de Eustatie al Antiohiei, pe vremea lui Arie şi menţionată de sinodul din Sardica (343). (PS Părinte Irineu Stătineanul, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, p. 79).

Sfântul Vasile cel Mare – primul dintre aceşti carifei, susţinător devotat al adevărului, combate învăţătura lui Apolinarie, care susţinea că trupul lui Hristos este un trup ceresc. Marele Vasile afirmă că Hristos are un suflet real, vorbeşte despre trupul însufleţit al domnului şi nu despre „un suflet care dispune şi de trup” (ibidem). Sfântul Vasile accentuează caracteristicile divine şi umane ale Persoanei lui Hristos, unde subliniază că: „Mai credem că Cel Unul-Născut este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu chipul unei făpturi trupeşti, ci imaginea Dumnezeirii înşişi şi a însuşirilor neschimbate, care se pot concept ca aparţinând numai Fiinţei Dumnezeieşti” (ibidem). Iar în alt loc, Sfântul Vasile expune în câteva rânduri doctrina despre venirea Mântuitorului Hristos: „veacurile trecute nu ne-au spus multe despre acest lucru, dar El a fost descoperit la vremea Sa, atunci când, trecând prin toate treptele dragostei pe care o nutrea faţă de neamul omenesc, Domnul Iisus ne-a învrednicit până la urmă de însăşi venirea Lui printre noi; şi în altă parte el spune: „Dacă venirea Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup, atunci El n-ar fi plătit morţii preţul răscumpărării noastre şi n-ar fi nimicit puterea morţii. Într-adevăr, dacă ceea ce fusese supus puterii morţii ar fi fost altceva decât ceea ce a luat asupra-şi Mântuitorul, atunci moartea n-ar fi încetat a-şi arăta mai departe lucrarea şi n-am fi avut nici un folos din suferinţele îndurate prin Trupul purtător de Dumnezeire. Dacă Mântuitorul n-ar fi omorât păcatul în trup, noi n-am fi fost înviaţi în Hristos, ci am fi rămas morţi în Adam; ceea ce căzuse n-ar fi reînnoit; ceea ce fusese zdrobit şi omorât n-ar fi fost ridicat din nou; ceea ce devenise străin de Dumnezeu, prin înşelăciunea diavolului, n-ar fi fost din nou înrudit şi înfiat de Dumnezeu. Toate aceste daruri sunt nimicite de acei care spun că Mântuitorul a venit cu trup ceresc” (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoare 261, apud P.S. Irineu Slătineanu, Iisus Hristos…, p. 23).

Sfântul Vasile cel Mare atacă şi desfiinţează învăţătura despre Apolinarie, care promova greşit învăţătura conform căreia Trupul lui Hristos este trup ceresc.

Tot cu privire la această învăţătură ţinem să precizăm că Sf. Vasile a adus şi alte argumente, tot atât de întemeiate. De pildă, făcând referire la cuvintele Mântuitorului: „dă-Mi să beau”(In 4,6) din convorbirea cu samarineanca, Sf. Vasile spune că: „se referă şa potolirea cerinţelor trupeşti, deşi Cel Care a cerut acest lucru nu era doar trup neînsufleţit, ci Dumnezeu îmbrăcat în trup viu” (Sf. Vasile cel Mare, Ep. 236, 1-2).

Acest lucru arată cât se poate de logic faptul că Logosul înomenit are trup viu, iar necesităţile lui corespund cu ale noastre.

Făcând un comentariu omiletic al prologului Evangheliei a IV-a, Sfântul Vasile spune: „Începutul Evangheliei după Ioan…nu este legat de nimic, nu are nici un raport cu nimeni, este liber, independent, lipsit de orice legătuă cu cineva, este neajuns de minte, nu poate fi depăşit de gândire, nu se poate găsi ceva anterior lui. Dacă te-ai ambiţiona, prin inteligenţa minţii tale, să treci dincolo de acest început, vei vedea că El ţi-o ia înainte şi stă înaintea gândurilor tale. Lasă să alerge mintea ta cât o vrea, las-o să se înalţe spre cele de sus, şi vei vedea că după ce a rătăcit de nenumarate ori, după ce a făcut zadarnice încercări, se întoarce din nou în ea însăşi, pentru că n-a putut să lase în urma sa acest cuvânt. Aceasta pentru că „Începutul” acesta este în afară şi mai presus de orice concept intelectual” (dem, Omilii şi Cuvântări, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 2004, p.277)

În aceste cuvinte minunate, marele compozitor de arii teologice, de simfonii închinate Logosului, Marele Vasile îi combate pe eretici într-o manieră plastică, arătând celor care credeau că pot cuprinde necuprinsul cu mintea că: Începutul este fără de început şi că „dacă era la început, atunci când nu era?; şi continuă Marle Vasile: „Dar mintea noastră întreabă:

– Cine era la început?

– „Cuvântul”, răspunde Evanghelistul Ioan.

– Care cuvânt? Cuvântul omenesc sau cuvântul îngerilor? Că  apostolul ne-a dat să înţelegem că şi îngerii au propria lor limbă, când spun: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor.”

– Termanul cuvânt are două sensuri. Unul este cuvântul rostit cu ajutorul vocii; acesta, după ce a fost pronunţat, se pierde în aer; altul este cuvântul interior, care există în inimile noastre, cuvântul conceptual; mai este şi un alt fel de cuvânt: cuvânt artificial.

Bagă de seamă să nu fii cumva înşelat de multele sensuri ale termenului cuvânt… Înţelege deci termenul „Cuvânt” într-un chip vrednic de Dumnezeu.

Când Ioan ţi-a vorbit de Unul-Născut, L-a numit Cuvânt, aşa precum mai jos puţin Îl va numi „limbă”, „viaţă”, „înviere” (ibidem).

Într-o formă retorică, Sf. Vasile reuşeşte să expună întreaga teologie a Logosului, arătând felul, autentic în care Logosul trebuia perceput de oameni; arătând de asemenea modul în care El se menţine în legătură cu creatura Sa. Sf. Ioan Evanghelistul spune Sfântul Vasile, îl numeşte pe Hristos, Cuvânt: „ca să-ţi arate naşterea impasibilă din Tatăl, să teologhisească existestenţa desăvârşită a Fiului şi să arate prin aceasta legătura în afară de timp a Fiului cu Tatăl” (ibidem).

Printr-o combinaţie desăvârşită avem înainte o teologie completă a Cuvântului Întrupat: pe de o parte avem în faţă teologia autentică a Sf. Ioan Teologul, iar pe de altă parte avem teologia Sf. Vasile care vine în completarea celei ioanice; pulsând cu putere înţelesuri care vin în sprijinul izvorului: „şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu…” Iarăşi este recapitulată în câteva rânduri toată teologia pe care ne-a predat-o evanghelistul despre Unul-Născut… „Acesta” este Cuvântul, Dumnezeu…” (ibidem, p. 280).

Sf. Vasile cel Mare este unul dintre apărătorii devotaţi ai teologiei Logocentrice, El nu numai că susţine în modul cel mai curat şi autentic dumnezeirea Loosului, punând-o în lumină şi scoţând-o din ambiguitatea termenilor filosofiei dar marele său merit este acela că: a reuşit să o sădească în inima creştinilor, în inima Bisericii primare dragostea pentru Logos.

Pr. Cristian Nistorescu

Imboldul, dar şi baza pe care o pune Sf. Evanghelist Ioan în doctrina Logocentrică, este sintetizată de către tradinţia patristică; extul ioanic, apărut pe fondul disputelor dintre creştinism şi gnosticismul antic, capătă o valoare apologetică-doctrinară – luând atitudine în faţa celor ce susţineau că: Dumnezeu nu poate fi într-un contact direct cu materia, negând astfel posibilitatea întrupării divino-umane a Logosului.

Această sintetizare a docrinei ioanice despre Logos se realizează într-un interval de timp destul de extins, de ordinul secolelor, interval impregnat cu convulsii de natură dogmatică, care au necesitat o atitudine corectă şi clară de precizare a dogmei Întrupării Cuvântului.

De această sfântă datorie, de mărturisire a adevărului Întrupării, înaintea celor rătăciţi în ereziile de multe feluri, s-au achitat onorabil Sfinţii Părinţi lăsând Bisericii (prin scrierile lor) adevărate comori de mărgăritare în care străluceşte permanent adevărul neacoperit şi luminos al Sfintelor Învăţături. Despre frumuseţea gândirii patristice şi despre remarcabila ei contribuţie în doctrina Întrupării Cuvântului, a vorbit foarte frumos părintele profesor Ioan G. Coman, într-unul din studiile sale :„Piscul frumuseţii gândirii patristice este învăţătura despre Logos şi Înţelepciunea divină. Existent în filosofia lui Herclit şi mai ales în cea stoică, Logosul capătă la Sfinţii Părinţi, o semnificaţie şi o importanţă nouă, devenind pilonul central al gândirii creştine. Corporal, deşi de o materialitate subtilă, circulând ca un fluid în toate elementele lumii vizibile, la stoice, Logosul nepăstrând din filosofia păgână decât numele, este în filosofia creştină principiul generator şi mântuitor al universului. Afimaţia Evanghelistului Ioan „Fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, a indicat gânditorilor creştini să vadă în Logos izvorul general al fiiţelor şi principiul creaţiei. Expresia din acelaşi prolog „Că El era viaţă”, înseamnă o viaţă spirituală, raţională. Aici doctrina creştină despre Dumnezeu Logosul are atingere cu teoria platonică despre „Idei”, dar această atingere este trecătoare, pentru că, deşi „Ideile” lui Platon prezente încă în doctrina şcolii alexandrine, totuşi, imperiul lor se destramă: Logosul în care ancoraseră ideile era Dumnezeu însuşi” (Pr. Prof. Ioan G.Coman,Logosul la Sfintii Parinti, în Glasul Bisericii, nr. 1-4, 1997, p. 63).

Tot părintele profesor I.G. Coman arată felul în care Logosul ipostatic a depăşit toate conceptele filosofiei antice, filosofie din care El şi-a păstrat doar numele,părintele Coman facând o descriere a elementelor de doctrină ioanică caracteristice Logosului, care au fost dezvoltate de către Sfinţii Părinţi în operele lor: „După acelaşi prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul este „Lumina lumii”. Această lumină este în gândirea patristică, izvorul cunoaşterii. Ştiinţa înseamnă lumina prin împărtăşirea minţii noastre din Lumina nepieritoare a cunoaşterii desăvârşite care e în Dumnezeu-Logos. Dogmatiştii şi mai ales misticii patristici văd în cunoaşterea şi apropierea de această Lumină a Logosului, ultimul grad al desăvârşirii gnostice, al contemplaţiei. Inundarea cu lumina divină, echivalează cu „intrarea în paradis”. O altă consecinţă de valoare excepţională a acestei teorii este că Logosul, fiind temeiul primar al lumii şi în acelaşi timp lumina, urmează că lumina este fundamentul lumii. Lumina ca baza a creaţiei şi a cosmosului este o concepţie unică în istoria filosofiei şi istoria religiilor” (ibidem).

Tradiţia patristică are reprezentanţi de seamă care au dezbătut problema Logosului ca Persoană, şi care au dus o întreagă polemică combatantă cu ereziile. Cei mai importanţi: Ignatie Teoforul, Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie cel Mare, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi mulţi alţii.

Toţi Sfinţii Părinţi au cuvinte extraordinare, despre Întruparea Cuvântului, iar adunate toate la un loc „alcătuiesc un tezaur inestimabil al Sfintei Biserici, pe care aceasta îl păstrează de veacuri în vistieria ei bogată”.

Şi nu numai despre Întrupare au vorbit Părinţii, ci şi despre toată existenţa nemăginită a Logosului (atât cât le-a fost descoperit de sus) pornind din sânurile Părintelui de sus şi până la viaţa Sa în lume, dar totdeauna cu nădejdea că „va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Din această perspectivă, putem afirma că întreaga tradiţie patristică dezvoltă o filosofie în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod plenar în trupul istoriei, trup care este de fapt un nou Trup pregătit să sălăşluească „pe un pământ nou şi sub un cer nou întru Duh şi Adevăr”.

Aproape toţi Sfinţii Părinţi au cinstit şi au scris pagini de aur despre Logosul înomenit. Dacă ar fi ă discutam despre toate sacrierile Parinţilor referitoare la Logosul Înomenit ar trebui sa scriemn mii de pagini. În continuarea studiului nostru vom vorbi despre contribiţia Părinţilor Capadocieni în evolutia teologiei logocentrice.

Pr. Cristian Nistorescu