În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14), iar cea fără urmasi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic 20,21). Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29, 31).
Educaţia profund religioasă a copiilor constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a părinţilor, mai ales atatălui: „Cuvintele acestea să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când eşti pe cale, când te culci, şi când te scoli, să le legi ca semn la mână şi să le ai ca o tăbliţă pe fruntea ta” (Deuteronom 6, 6-7). Educaţia şi instrucţia religioasă trebuia săvârşită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”(Pilde 22.6).
Familia era pentru evreii celula de bază a societatii, „membrii unei familii se simţeau întradevăr acelaşi <<os>> şi aceeaşi <<carne>>, iar a avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi suflet”. Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci şi unul religios. Astfel, unele sărbători se celebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toţi membrii familiei iar capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare (Iesire 12, 3; 13, 8).
Prima poruncǎ datǎ de Dumnezeu protopǎrinților a fost „Creșteți și vǎ ȋnmulțiți” (Facerea 1, 28). De aceea, cǎsǎtoria era ȋn mare cinste la evrei. Dupǎ o zicere rabinicǎ, ,,un celibatar nu este cu adevǎrat om”. Celibatul era considerat o anomalie, ba chiar o rușine. Existau totuși, ȋn epoca Mântuitorului, oameni care alegeau celibatul din motive religioase. Este vorba, mai ales, de esenieni, aceasta comunitate cvasimonasticǎ stabilitǎ pe țǎrmul apusean al Mǎrii Moarte. De asemenea, nazireii practicau abstinența, cel puțin pentru o anumitǎ perioadǎ de timp.
De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea şi monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduinţa sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea Moise nu a putut împiedica nici divorţul nici repudierea, încercând totuşi să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial – naşterea de copii. În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 16.9; Deuteronom 7.14), iar cea fără urmaşi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic 20. 21). Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29.31).
Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu