Despre căderea omului în păcat
Dumnezeu a dăruit omului libertate și, astfel, omul a avut de la începutul începuturilor starea, puterea, de a se supune sau de a nu se supune voinței lui Dumnezeu. Dumnezeu a dăruit ființelor ascultătoare posibilitatea de a se mișca liber pentru a putea să-și dobândească un bun propriu pe care să-l păstreze prin liberă voință, însă nelucrarea și nepăsarea pentru păstrarea binelui a dus la căderea lui în rău, înțeles ca lipsirea de bine sau absența binelui. Păcatul este conceput ca neascultare de Dumnezeu (Fac. 2,16; 3,11) și se pedepsește în chip diferit (Fac. 4,9-16; 6,5-7; 11-13). „A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri.” (Fac. 2,16-17)
Primul om a primit ca răsplată moartea sufletească și trupească, deși putea să nu moară: „Nu zicem că Adam a pierdut totul, că a murit și a dispărut. El a murit față de Dumnezeu, dar trăiește după firea sa.”[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul a considerat că primul efect al păcatului a fost despărțirea dintre voia noastră gnomică (arbitrară) și voia lui Dumnezeu, ca urmare a ispitei diavolului, „pe care șarpele cel gândit l-a introdus, înduplecând pe om prin înșelăciune să calce porunca dumnezeiască și să prețuiască cele vremelnice decât cele veșnice.”[2]
Ispitirea și căderea omului în păcat este prezentată în Sfânta Scriptură (Fac. 3, 1-24): femeia Eva, este cea care a gustat prima din pomul oprit, interzis, și apoi bărbatul, Adam. Este prima și singura poruncă pe care Dumnezeu a dat-o primilor oameni. Apoi este prezentată și izgonirea din Rai. Diavolul le-a promis primilor oameni că dacă vor mânca din pomul oprit vor fi asemenea lui Dumnezeu și vor cunoaște atât binele cât și răul. (Fac. 3,5). Consecința a fost că prin păcat centrul stabilit în cele inteligibile a fost mutat în cele sensibile, pentru că gustarea din fructul oprit a trezit în trupul omului simțurile și plăcerea (Fac. 3,6), iar prin deschiderea ochilor s-a arătat goliciunea primilor oameni. Gustatul din pom, din fructul oprit nu le-a deschis de fapt ochii, întrucât omul vedea și înainte de căderea sa pomul și fructele lui, dar înainte omului nu îi trecea încă prin minte să încalce sau să înșele porunca și voința Creatorului său.
Sfinții Părinți au considerat mereu că procesul psihologic prin care s-a zămislit păcatul este același și s-a realizat în mai multe momente sau etape.[3] Dintre Sfinții Părinți, Isihie Monahul enumeră patru momente, și anume: atacul, însoțirea, consimțirea și fapta sensibilă, iar Sfântul Ioan Damaschin numește următoarele șapte momente: atacul, însoțirea, patima, lupta, robia, consimțirea și făptuirea.
[1] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia a XII-a, în „Scrieri (Omilii duhovnicești)”, trad. De Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în P.S.B., vol. 34, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1992, p. 142.
[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos și despre viața duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., vol. 82, E.I.B.M., București, 1990, p. 146.
[3] Pr. D. Stăniloae, Ascetica și mistica, I, 5, I.B.M., București, 2002, p.114.
Pr. Paul-Gheorghe Matei