Faptul că păcatul a fost grav și că a avut urmări se vede încă din momentul în care a fost încălcată porunca dumnezeiască, încălcare care a însemnat totodată și ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Căderea în păcat a primilor oameni a dus la cunoașterea celor ce țin de partea trupească, materială: „atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunză de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Fac. 3,7)
Schimbarea veșmântului luminos cu hainele sau tunicile din piele constituie o altă consecință directă a păcatului strămoșesc: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și l-a îmbrăcat.” (Fac. 3,21)
Însă cea mai gravă consecință a păcatului este moartea, fiindcă: „plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23), întrucât prin păcat omul a rupt relația cu izvorul vieții – Dumnezeu – și a pierdut harul dătător de viață, primind în schimb stricăciunea care alterează strălucirea chipului.
Consecințele prezentate mai sus constituie aspectul material al păcatului strămoșesc. Păcatul adăugat la firea umană devine pentru om o a doua fire și de aceea este făcut cu multă ușurință, firea fiind aplecată spre păcat, spre cele ce o duc la pieire neexistență. Aspectul formal al păcatului strămoșesc și vina pentru păcat așează responsabilitatea umană în fața dreptății, a justiției divine.
Pr. Paul-Gheorghe Matei