Comentariu la Psalmul 103 (versetele 4-6)
4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;
Prin faptul că Dumnezeu umblă „peste aripile vântului”, Cuviosul Eftimie Zigabenul consideră că David arată că Dumnezeu este pretutindeni și folosește norii cape o trăsură, arătându-se oriunde, precum S-a arătat și în muntele Sinai, și umblă peste aripile vânturilor. Dumnezeu este pretutindeni asemenea vântului care este ceva pornit din fire, care străbate foarte iute întreaga lume de la o margine la alta. Teodorit afirmă că „prin aceasta a arătat Pronia lui Dumnezeu ceea ce pretutindeni ocârmuiește și că stăpânește și vânturile, și nourii, și că Însuși le îndreptează și le învistierește pe acestea (cf. și Ps.134,7) și dă la vreme trebuința ceea ce din acestea se înființează.” „Nourul însă, spune Hrisostom, este simbol al cerului; pentru aceasta și Hristos S-a înălțat pe nouri, ca simbol al dumnezeieștii puteri, că nicăieri nu se vede pe nouri vreo altă oarecare dumnezeiască putere” și „Vântul decât nourii este mai subțire și mai ușorȘ drept care nu s-a îndestulat cu zicerea despre vânturi și a căutat iarăși altceva mai iute și mai grabnic, adică numirea aripilor; și prin obiceiurile limbii, și pe cât era cu putință, să arate ușurința, subțirimea și iuțimea voinței lui Dumnezeu cea de pretutindeni ori că vântul este o pornire a aerului.”[1]
5. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc;
Prin aceste cuvinte, David propovăduiește pe Dumnezeu ca „Făcător al firii celei gânditoare și nevăzute. Iar pe îngeri i-a numit David și duhuri, și foc, arătând cu aceste numiri mișcarea lor cea iute și grabnică, ori însemnând și firea și ființa lor. Sunt însă duhuri, adică înțelegătoare, și foc nematerialnic”.[2] O interpretare asemănătoare aparține și Sfântului Vasile cel Mare.
Interpretarea Sfântului Grigorie Teologul vine în completare: „Vezi dar că nu putem nici pe firea cea gândită și cerească să o vedem fără trup, deși ea este netrupească, foc și duh numindu-se; că numai Cel ce-i face îi poate zice cu adevărat duhuri și pe slujitorii Săi, pară de foc; că a face înseamnă a-i păstra prin cuvântul prin care ele au fost făcute. Iar când auzi că sunt duh și foc, prima numire înseamnă firea inteligibilă, iar a doua înseamnă că este curățitoare; căci știm că și prima ființă (adică a lui Dumnezeu) are aceleași numiri. Dar aceasta este pentru noi netrupească sau e foarte neapropiată”.[3] In interpretarea Sfinților Părinți focul are menirea de curățitor sau lucrarea cea pedepsitoare.
6. Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea Lui și nu se va clătina în veacul veacului.
Dumnezeu a întemeiat pământul și întărit temelii asupra hotarului, adică a poruncii Sale, fiindcă „aceasta se face pământului în loc de reazem și de temelie” pe care îl întărește. Pământul este întemeiat pe porunca lui Dumnezeu și nu se va abate niciodată și nici nu se va strămuta din locul său.
Sfântul Vasile cel Mare se întreba: „Cum stă pământul întărit și neclintit? Pe ce se poartă? Și ce este ceea ce-l sprijinește? Și iarăși aceea, pe ce? Că nici cuvântul nostru nu are pe ce să se reazeme, decât pe dumnezeiasca voie”[4], pe când Hrisostom întreba retoric pe profetul David: „Care întărire, o, Proorocule? Unde este atâta apă cât stă sub dânsul? Aceasta nu este întărire, ci temelie putredă. Care dar este întărirea? Puterea Celui ce l-a lucrat, hotărârea Făcătorului, voia lui Dumnezeu, care este mai tare decât toate”.[5]
Sfântul Grogorie Teologul faci deosebirea între sintagmele „Cel ce l-ai întemeiat” și „Cel ce întemeiezi”, ca și când nu ar fi vorba de o lucrare încheiată, trecută, ci de un prezent continuu prin pronia cerească. Se pare că Biblia sinodală ar fi tradus incorect. „Pentru aceasta n-a zis „Cel ce l-ai întemeiat”, ci „Cel ce întemeiezi”, precum nici la înger, „Cel ce ai făcut”, ci „Cel ce faci pe îngeri” care însemnează iconomia și împreună-ținerea celor făcute; odată întemeiate și făcute; astfel îi este și tunetului întărirea și zidirea de către Duhul pe care le-a arătat odată cuvântul, drept care acum lucrarea este necurmată”.[6]
Isidor lămurește despre cutremurarea și clătinarea în veac: „Nu este împotrivire între zidirea Cel ce-l faci pe el de se cutremură și nu se va clătina în veac, că nu se va clătina adică, dar se va clătina.. Căci cutremurul, mărturisindu-și robia, nu iese din rânduiala sa, ci dumnezeiasca hotărâre o vestește”[7], iar Teodorit considera că „Pe însuși pământul pe dânsul întărindu-l, i-a dat lui nemișcare, și în acest chip va rămâne până când va voi Dumnezeu. Așa zice și în altă parte: Cel ce spânzuri pământul pe nimic (Iov 26,6)”.[8] De aici rezultă că pământul nu se ține singur pe sine în virtutea nemișcării, ci nemișcarea este dependentă de voința lui Dumnezeu și nu se abate de la porunca Lui.
[1] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, 1862, pp. 369-370
[2] Ibidem, p. 370
[3] Ibidem, p, 370
[4] Ibidem, p. 370
[5] Ibidem, p. 371
[6] Ibidem, p. 371
[7] Ibidem, p. 371
[8] Ibidem, p. 371
Pr. Paul-Gheorghe Matei