Cuvinte cheie: muzica, vibraţia, Pitagora, muzica sferelor, cosmos, armonie
Keywords: music, vibration, Pitagora, harmony of the spheres, cosmos, harmony
Dintotdeauna muzica a fost considerată arta tuturor artelor şi aceasta pe bună dreptate, întrucât lui Dumnezeu I se cuvine cântare, aşa cum ne spune şi psalmistul: ,,Cânta-voi Dumnezeului meu atât cât voi fi viu” (Ps. 145, 2) sau ,,Începeţi cântare Domnului prin cântare de laudă, în alăută cântaţi-I Dumnezeului nostru” (Ps. 146, 7). Imnografia noastră creştină a pus foarte bine în evidenţă datoria de a aduce laudă lui Dumnezeu prin cântare, conchizând: ,,Ţie se cuvine cântare Dumnezeule” (1). Muzica însă transcede arta, chiar dacă este parte integrantă a ei, pentru că ea numai până la un punct se foloseşte de tiparele şi formele de expresie ale artei. Dincolo de aceasta ea este din materia sufletului şi creează o punte de legătură între oameni, generaţii, cosmos şi între om şi Dumnezeu. Subiectivismul este caracteristica principală ce a îmbracat în forme atât de diferite de-a lungul existenţei omenirii produsul cultural al atâtor veacuri de creaţie artistică. Chiar dacă în societatea contemporană se încearcă obiectivarea tuturor domeniilor de activitate, implicit şi acest tărâm, este totuşi dificil de a rupe din contextul ei de viaţă muzica şi a o transporta către o cuprindere superficială sub stigmatul senzaţiilor, reprezentărilor sau conceptelor. Dacă ar fi să ne luăm după cea mai răspândită explicaţie enciclopedică, ştiinţa este ,,un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natură şi societate) şi despre realitatea subiectivă (psihic, gândire)”(2) şi atunci se naşte fireasca întrebare: Dacă tendinţa tot mai explicită a tuturor domeniilor este formalizarea, matematizarea (într-un cuvânt scientizarea) (3), ar fi bine ca muzica să devină şi ea o ştiinţă (doar un instrument în mâna omului) sau ar trebui să rămână la acel subiectivism ce îi permite să înmănuncheze în sine întreaga creaţie? De aici se nasc o serie de alte întrebări, ce au legătură cu modul de expresie al muzicii şi mai ales cu viaţa însăşi, aceasta în ceea ce priveşte manifestarea artistică a omului în legătură cu Dumnezeu.
Cum este muzica legată de Dumnezeu? Care este legătura dintre muzică şi creaţie sau care este rostul muzicii în creaţie? Dacă vom coborî un palier şi ajungem la nivelul vibraţional al muzicii, cam care ar fi implicaţiile de nivel vibraţional în micro şi macrocosmos? sau Care este rolul actual al muzicii în tot ceea ce ne înconjoară?
Începuturi
Lui Dumnezeu nu I se cuvine pictură, sculptură, gravură (4) sau oricare altă artă (nu că celelalte ar fi de prisos) ci cântare, pentru că prin cântare ne reintegrăm în armonia universală, macrocosmosul. Muzica aparţine ,,prin natura sa, activităţii spirituale a omului. Ei îi revine rolul de a organiza şi prelucra în forme artistice materialul sonor brut din natură, până la acel grad încât să devină limbaj şi mijloc de exprimare ce vizează sferele subtile ale conştiinţei şi spiritului uman” (5).
Despre muzică putem spune că ea există deodată cu omenirea, mai ales după cădere, când potrivit tradiţiei Adam şi Eva au stăruit în rugăminţi la poarta Raiului 100 de ani pentru a fi reprimiţi înăuntru. Neîndoielnic este faptul că vor fi vărsat şi lacrimi care nu se puteau vărsa altfel decât printr-un soi de tânguire, de bocire, de rugăminte cântată. Chiar şi după ce au plecat de la poarta Raiului şi a început dezvoltarea pe pământ a neamului omenesc, cântarea a luat avânt, manifestările religioase primitive neputând avea în centrul lor decât invocaţii, incantaţii şi alte formule religioase, exprimate prin muzică.
În preocupările tuturor popoarelor, muzica a ocupat un loc fruntaş, ea făcând parte din viaţa de zi cu zi, aşa cum şi Cartea Psalmilor abundă în astfel de exemple. Chiar şi Mântuitorul Hristos, ne spune Evanghelistul, că a practicat această artă la Cina cea de Taină când ,,după ce au cântat imnuri, au ieşit la Muntele Măslinilor” (Marcu 14, 26). Sfinţii Părinţi văd şi ei în muzică o mare valoare etică, pentru cei care caută cu adevărat pe Dumnezeu prin ea. Astfel, Clement Alexandrinul vede o problemă în al căuta pe Dumnezeu printre tonalităţile muzicii şi nu în spiritul ei: ,,Gnosticul se consacră ştiinţelor, care îl duc, prin studierea lor, la gnoză. În muzică, gnosticul caută armonia între diferitele tonalităţi” (6). Muzica a fost şi va rămâne un mod de comunicare cu Dumnezeu prin aceea că are şi un pronunţat caracter pedagogic: ,,În psalm (psalmodie), învăţătura face sforţări (conlucrează) alături de har. Îl cântăm pentru plăcere, dar îl învăţăm pentru instruirea noastră” (7).
Pe lângă caracterul pedagogic şi penitenţial, muzica mai are şi un alt aspect, acela al devenirii unui mijloc de exprimare, aşa cum ne arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Dumnezeu vazând că cea mai mare parte din oameni erau nepăsători, puţin dispuşi să citească lucrurile spirituale şi să îndure cu plăcere osteneala, voi să le facă munca mai plăcută; El adăugă la cuvintele profetice melodia, pentru ca, atraşi de ritmul cântării, să-i înalţe toţi cu căldură imnurile sfinte. Căci nimic pe lume nu deşteaptă atât de mult sufletul, dându-i aripi, liberându-l de cele trupeşti, dându-i râvna de a se apleca la cugetările filozofice, făcându-l să nu-i pese de toate lucrurile ce ţin de viaţa pământească, ca o melodie şi o cântare divină adaptată ritmului” (8). Evident că Sfântul Ioan nu afirmă că până în acel moment nu ar fi existat un melos ci vrea numai să pună în evidenţă că muzica este intrinsec legată de Creatorul ei.
Palierul ,,infra” al creaţiei.
,,Muzica este arta care exprimă într-o modalitate specifică, directă, cu ajutorul sunetelor, sentimente, stări şi atitudini psihice. Ea se bazează pe sunetele produse de vibraţiile regulate ale corpurilor” (9). Prin vibraţie înţelegem ,,mişcarea oscilatorie periodică a unui corp sau a particulelor unui mediu, efectuată în jurul unei poziţii de echilibru, cu o frecvenţă relativ înaltă” (10). Să ne imaginăm că aceste mişcări oscilatorii sunt asemenea unui pendul iar poziţia sa de echilibru este punctul în care nu se mişcă şi orice oscilaţie din punctul de echilibru până la o poziţie exterioară şi înapoi reprezintă perioada de oscilaţie. Trebuie menţionat că orice mediu, indiferent că vorbim de mediul biologic (11) sau de cel fizic (12) este alcătuit din anumite elemente caracteristice ce influenţează vibraţia (formă, densitate, poziţie, numărul şi modul în care se mişcă atomii, etc.).
Din definiţie înţelegem că mişcarea de oscilaţie a corpurilor se realizează pentru o perioadă, în funcţie de mai mulţi factori cum ar fi frecvenţa (numărul de perioade pe secundă) sau amplitudinea (deplasarea maximă faţă de poziţia de echilibru) (13) după care încetează. În acelaşi timp am putea înţelege şi că mişcarea aceasta oscilatorie poate fi periodică în sensul în care gândim un ,,ceas natural” ce periodic acţionează asupra corpurilor. Deasemenea această definiţie dată de Dicţionarul Enciclopedic ne supune atenţiei faptul că şi particulele unui mediu (indiferent că este solid, fluid sau câmp) pot suferi mişcări vibratorii, formându-se astfel câmpuri de energie ce pot influenţa nu numai corpurile ci întreaga materie până la ultimul atom. Astfel, ,,în corpurile solide, energia de vibraţie a atomilor sau a ionilor constituie partea principală a energiei termice a acestor corpuri” (14). Aşadar, vibraţia este nu numai elementul care produce mişcarea corpurilor ci şi cea care mişcă energia în sensul încălzirii corpurilor şi deci vitalizării lor.
În ceea ce priveşte relaţia vibraţiei cu muzica, aceasta este covârşitoare, sunetul presupunând vibraţia.
În natură prin sunet se înţelege ,,senzaţia produsă asupra organului auditiv de către vibraţiile naturale ale corpurilor impulsionate din afară pe calea undelor atmosferice” (15). Rezultă că sunetul, având în vedere că nu subzistă prin sine ci prin vibraţie, este de ordin fiziologic. ,,Studiul fiziologic al sunetului priveşte, aşadar, latura senzitivă a fenomenului, adică efectul pe care-l produce asupra simţului auditiv mişcările vibratorii pătrunse în organism şi modalitatea de transformare a acestora – prin calităţi noi – în senzaţia sonoră” (16).
Muzica are trei paliere: primul este cel vibraţional (cel de apariţie, căci sunetul este tributar vibraţiei), palierul auditiv (receptorul, indiferent că vorbim de ureche sau orice alt instrument de receptare) şi cel mai important palierul interpretativ (creierul), cel care transformă vibraţia şi sunetul în artă (17).
Armonia universală şi efectele păcatului.
Omul nu creează nimic ci numai descoperă şi modelează în cosmos ceea ce Dumnezeu a creat pentru el şi pentru folosul lui (18). Aşa se face că mai înainte de a se naşte Mântuitorul cu vreo 500-550 de ani, marele învăţat Pitagora vorbea despre o armonie universală, cosmică pe care el o denumeşte ,,muzica sferelor” (19), susţinând că ,,în muzică sălăşluieşte compatibilitatea lucrurilor, ba chiar buna rânduială a întregului Univers” şi că ,,pe plan cosmic ea înseamnă armonie, legiuiri înţelepte în cetate, viaţă cuminte în familii. Muzica adună şi unifică toate cele” (20). La vechii filozofi greci această armonie este premergătoare frumuseţii deoarece cosmosul este frumos numai dacă toate părţile sale constituente se află în armonie (21).
Muzica are un prestigiu deosebit în antichitate şi datorită faptului că Pitagora găseşte similitudini între raporturile dintre intervalele muzicale şi distanţele dintre planete, ajungând astfel la concluzia că muzica este ,,expresia în microcosmos a unei armonii din macrocosm, fapt prin care muzica dobândea atributele unui agent de legătură universal, de unitate cosmică” (22). Această muzică a sferelor cuprinde în sine întreaga existenţă, de la atom până la macrocosmos, în ea mişcându-se şi tânjind spre perfecţiune fiecare componentă a vieţii. De aceea vibraţia care stă la originea sunetului ni se descoperă ca un întreg ritm de viaţă ce guvernează Universul: ,,Relaţiile numerice exprimând raporturile sunetelor muzicale au echivalenţă cu toate celelalte aspecte ale existenţei. Aceste proporţii îngăduie să se facă comparaţii între armonia muzicală şi toate armoniile de culori sau forme, diviziuni ale timpului şi mişcări ale planetelor… Se ajunge astfel la concluzia că legile care stăpânesc lumea sonoră nu aparţin numai acestui domeniu ci corespund ritmurilor universului” (23).
Vibraţiile şi implicit muzica ating cel mai din urmă atom al fiinţei universului, motiv pentru care întreaga natură vibrează şi ea împreună cu universul în această necontenită armonie, implicaţiile şi consecinţele fiind multiple. ,,Toate lucrurile – afirmă şi un călugăr tibetan – sunt agregări de atomi care dansează şi ale căror mişcări emit sunete. Când ritmul dansului se schimbă, se schimbă şi sunetul emis… Fiecare atom îşi cântă fără încetare cântecul, iar sunetul creează în fiecare moment forme dense şi subtile” (24). De exemplu, s-a dovedit prin studiu (25) că plantele reacţionează terapeutic la compoziţiile armonice ale marilor clasici.
Cosmosul este un mediu fascinant alcătuit de la cea mai mică particulă, atomul, pînă la infinitatea universului, din planete, sateliţi, galaxii, etc. pe de o parte şi tot ceea ce ne înconjoară pe pamânt, plante, ape, animale şi în final, omul, pe de altă parte.
În acest mare ansamblu al Marelui Arhitect, nici omul nu poate rămâne indiferent şi vibrează şi el la unison cu universul, efectele terapeutice reflectându-se şi asupra sa, aşa cum ne relatează şi Sfânta Scriptură: ,,Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa, cânta şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de la el” (I Regi 16, 23). Ca urmare a păcatului omul îşi pierde starea de comuniune cu Dumnezeu şi acest scurtcircuit facilitează intervenţia diavolului. Încă după izgonirea din Rai, omul şi-a dat seama de acest eveniment şi a încercat prin diferite metode să se reintegreze: ,,Imediat ce omul a devenit conştient de dezrădăcinarea sa, el s-a simţit exilat din armonia universală. Pentru a încerca să iasă din această izolare, a inventat la început ritmul, iar mai apoi muzica. Instinctul său îi spunea să caute conexiunea pierdută prin intermediul sunetelor ritmate, al cântecelor şi dansului. Lovind trunchiuri de copac scobite pe dinăuntru, el a redescoperit pulsaţia ritmată care susţine viaţa, învăţând să se scufunde în ritmul originilor sale, însoţit de muzica fluierelor de trestie si de cântecele de încântare. O profundă nostalgie a originilor i-a împins (pe primii oameni) să se reintegreze în marea pulsaţie a vieţii. Utilizarea acestor vibratii ritmate era un reflex de supravieţuire, pentru că regăsirea comuniunii sacre cu ritmul universului devenise un lucru urgent” (26).
Prin vibraţie, prin pulsaţie, omul dezrădăcinat simte măcar în parte bucuria pe care o avea când, în Rai, simţea armonia ce-l înconjura, motiv pentru care, chiar dacă nu caută unde trebuie şi se fixează pe lucrurile materiale, el continuă să-şi dorească reconectarea la acest ,,aparat” armonic. Consecinţele fireşti ale păcatului îl rup de realitatea divină în care trăia şi odată cu dobândirea ,,hainelor de piele” îşi pierde simţul auzului duhovnicesc ce-i permitea să audă armonia divină sădită în creaţie. Pentru a găsi răspunsul la dorinţa lor arzătoare, ,,au utilizat sunetul, ritmul si cântecul. Ei au inventat singurul instrument muzical care permitea emiterea sunetului primordial: ,,rhombul”, care este folosit şi în prezent de către aborigenii din Australia. O simplă bucată de lemn legată cu o sfoară este învârtită prin aer. Omul începe mai apoi să danseze, purtat de o vibraţie care îl depăşeşte şi intră într-o stare de conştienţă modificată. Aflat în afara identităţii sale obişnuite, el se lasă purtat de incantaţie, vede deschizându-se nişte porţi care duc spre extazul unei comuniuni secrete, unindu-se cu ritmul sacru al universului, cu vibraţiile arborilor, păsărilor şi animalelor. Astfel, se reintegrează în natură, de unde trage cunoştinţe noi, energii necunoscute, puteri de vindecare, mesaje şi învăţăminte aflate de la plante sau chiar din lumi paralele” (27).
Întreaga creaţie a lui Dumnezeu era în armonie la început pentru că ea era ,,bună foarte şi foarte frumoasă” (Facere 1, 31) însă păcatul a rupt vibraţiile şi tonalităţile potrivite acesteia. Din acest motiv şi omul, exilat din Rai duce o viaţă de pribegie şi singurătate, iar cosmosul tocmit pentru el îi devine potrivnic: ,,Blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Facere 3, 17-19). Numai sfinţii, ca unii ce au regăsit drumul spre Dumnzeu trăiesc în comuniune cu întreaga natură, în care se integrează şi care la rândul ei le răspunde cu dragoste (28).
Consecinţa firească a celor ce au reintrat în armonia cosmică şi deci au refăcut prin Hristos relaţia cu Tatăl este exclamaţia psalmistului: ,,Laudă suflete al meu pe Domnul” (Ps. 145, 1) căci ,,darul Duhului ne porunceşte tuturor a ne deştepta pe noi înşine spre slavoslovia lui Dumnezeu” (29).
Mărturii ale Sfintei Scripturi.
Să facem un mic popas la referatul creaţiei. Astfel, în Cartea Facerii (30), se relatează: ,,Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1, 1). Iată ce ne spune Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania: ,,În interiorul dimensiunii nemărginite şi atemporale a lui Dumnezeu, atunci când El, prin propria Sa voinţă şi putere, a hotărât ca lumea să aibă un început, Întru’nceput (εν ἀρχή) sugerează că Dumnezeu transcede începutul, că El este anterior oricărei mişcări. Άρχή însă înseamnă nu numai (31) început, ci şi principiu (tradus în Vulgata prin principium), adică concepţie, regulă, normă, punct de vedere. Textul preconizează ideea Înţelepciunii creatoare, a Logosului (Cuvântului) creator.” Aşadar, prin voia Celui Preaînalt se realizează începutul creaţiei. Să urmărim în continuare textul lui Valeriu Anania: ,,Grecescul ποιεο/a face, îl traduce pe ebraicul bara, un verb care în Veciul Testament este întotdeauna folosit pentru a exprima acţiunea creatoare a lui Dumnezeu. Vulgata (şi unele versiuni moderne) îl traduc prin a crea, echivalentul românesc al lui a face. Verbul e mult mai explicit în II Macabei 7, 28: Dumnezeu a făcut totul din nimic, (ceea ce exclude prezumţia unei materii preexistente). Românescul a face înseamnă nu numai a crea (din nimic), ci şi a crea în mod organizat, potrivit unui plan, în etape prestabilite şi cu o finalitate clară. Prin cerul şi pământul (ebraism) se înţelege rezultatul creaţiei, cosmosul ordonat, existenţa întregului Univers” (32).
,,Dar pământul era nedesluşit şi ne’mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.” (Facere 1, 2) ,,Nedesluşit: invizibil sau de abia vizibil, ca prin abur. Ne’mplinit: ne’ntocmit pe de-a’ntregul, pustiu, gol, deşert, fără viaţă. Ebraicul tohu-bohu sugerează ideea de haos, materie informă, creată din nimic, dar încă neorganizată, nedesluşită” (33). Vedem în acest verset că „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. În limba greaca πνεύμα/pneuma denumeşte atât Duhul cât şi vântul. Deci mişcarea Duhului/vântului produce mişcarea particulelor şi ivirea pământului. Duhul lui Dumnezeu este Duh de viaţă dătător, el face materia să vibreze şi să se organizeze. Încă de la facerea lumii Dumnezeu sădeşte în materie vibraţia făcătoare de viaţă a Duhului Sfânt care ,,pretutindeni este şi pe toate le plineşte”, vibraţie ce devine o permanenţă în mersul firesc al cosmosului până la transformarea lui atunci când va avea loc Judecata de obşte.
Dumnezeu creează lumea ,,cântând”.
Putem afirma, pe bună dreptate că Dumnezeu crează lumea imperând, rostind, cântând, ,,întregul cosmos nefiind altceva decât rostirea lui Dumnezeu materializată” (34). Voinţa dumnezeiască devine poruncă prin rostire, dând astfel solemnitate creaţiei, El rosteşte, imperează, porunca se materializează iar acest act se transformă într-unul creaţional. ,,Este suficient ca El să rostească un cuvânt, pentru ca acestuia să-i urmeze concret apariţia realităţii desemnate – lumina, cerul, apele, uscatul, plantele şi vieţuitoarele” (35).
Tâlcuind versetul: ,,Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui – adică veşnica sa putere şi dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi” (Rom. I, 20), Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre raţiunile (λóγοι) divine ce se regăsesc în creaţie. ,,E vorba de raţiunile lucrurilor, întocmite înainte de veacuri de Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, raţiuni pe care sfinţii barbaţi au obiceiul să le numească şi bune voiri. Acestea, fiind nevăzute, se văd prin înţelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură” (36).
Dumnezeu crează lumea prin Ʌóγος – Hristos, dar acest termen (λóγος) poate fi înţeles şi ca acţiunea de rostire, de imperare, caz în care λóγος devine cuvânt, iar prin extensie, ,,frate” cu ϕóυος. Astfel, realizarea sunetului se produce la nivel vibraţional, primul palier, deoarece sunetul nu subzistă prin sine ci prin vibraţie, de aici concluzionând că acest act al creaţiei are loc prin mişcarea la nivel vibraţional al particulelor în vederea ordonării lor conform voinţei divine. Acest Mişcător însă, care nu este altul decât Ʌóγος-ul Hristos devine atât principiu cât şi raţiune de creare. ,,Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii, desprindem raţiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh, căci veşnica putere a lui Dumnezeu este Cuvântul cel de o fiinţă cu El, iar veşnica dumnezeire este Duhul Sfânt” (37). ,,La el (Sf. Maxim Mărturisitorul) această idee se integrează adânc într-o viziune personală, generală, a prezenţei tainice şi îndumnezeitoare a lui Hristos-Logos în lume” (38). Faptul că raţiunile (λóγοι) sunt neschimbate în Dumnezeu nu înseamnă că sunt şi fixe ci ,,există întotdeauna un element de libertate şi mişcare în lumea creată, iar acest element se pune în lucrare în procesul apropierii lor de λóγος-ul lor (raţiunea sădită în ele) conform planului lui Dumnezeu… pentru întreaga lume creată” (39). De aici înţelegem că trăim printre raţiunile materializate ale lui Dumnezeu şi prin urmare într-o lume a vibraţiilor şi implicit a sunetelor. Vibraţia Duhului Sfânt, Cel care are grijă de sfinţirea şi îndumnezeirea omului este cea care ţine în rânduială până şi cea mai mică particulă a materiei (40). ,,Din lucruri, zice, cunoaştem cauza lucrurilor (41) desprindem înţelepciunea cea ipostatică a Celui ce este. Iar din mişcarea naturală, a lucrurilor aflăm viaţa ipostatică a Celui ce este, adică puterea de viaţă făcătoare a lucrurilor, sau pe Duhul Sfânt” (42).
Concluzii
Din punct de vedere muzical vibraţia reprezintă pentru artă ceea ce este sufletul pentru trup, adică miezul, chintesenţa. Această vibraţie se găseşte în mod natural în fiecare atom al întregului cosmos, iar acest natural nu poate însemna decât că a fost creat ca un întreg, după un plan bine definit şi gândit.
Gândirile sau raţiunile lui Dumnezeu din veşnicie, prin rostirea efectivă prind formă, prind viaţă şi se materializează în cadrul acestui mare plan numit crearea lumii. Astfel vibraţia, prin rostire divină se impregnează în întreaga natură creată iar cuvintele sau raţiunile divine care se materializează nu sunt altceva decât vibraţii care mişcă şi încălzesc continuu materia, în procesul de îndumnezeire a cosmosului.
Aşa se face că studiile de mii de ani, începând cu antichitatea şi ajungând până în zilele noastre, confirmă existenţa unei vibraţii universale ce ţine în legătură şi armonie tot ceea ce este creat.
Omul ca parte integrantă a acestei lumii vibrează şi el la unison cu întreg universul atunci când intră în contact cu gândurile divinităţii, ca unul ce este creat prin suflare divină de viaţă şi spre asemănarea cu Dumnezeu.
(Diac. Nicuşor Lăzărică, profesor de Muzică Bisericească
la Liceul Teologic „Sfântul Nicodim” din Tg. Jiu)
NOTE:
- Stihirile introductive ale Laudelor pe toate cele opt glasuri conţin această formulare: ,,Ţie se cuvine cântare Dumnezeule” (Toată suflarea să laude pe Domnul, lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi pe El întru cei de sus. Ţie se cuvine cântare Dumnezeule. Lăudaţi pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi pe El toate puterile Lui. Ţie se cuvine cântare Dumnezeule.) Utrenierul uniformizat întocmit de Prof. NICOLAE LUNGU, ION CROITORU şi Pr. GRIGORE COSTEA, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1953, p. 76-77.
- Dicţionar Enciclopedic Român al Academiei Republicii Socialiste România, vol. 4, literele Q-Z, Ed. politică, Bucureşti, 1966, p. 590
- CORNELIU CEZAR, Sonologia, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 101.
- Afirmaţia aparţine Diac. Prof. Dr. ALEXANDRU RACU, la una din repetiţiile Coralei Catedralei Mitropolitane din Craiova şi reliefează faptul că muzica este arta cea mai plăcută lui Dumnezeu şi în acelaşi timp arta practicată şi de îngerii din apropierea tronului ceresc.
- Prof. Univ. Dr. (Doctor Honoris Causa) VICTOR GIULEANU, Teoria muzicii în vol. Sinteze anul I, învăţământ la distanţă al Facultăţii de muzică din cadrul Universităţii ,,Spiru Haret”, specializarea ,,Pedagogie muzicală”, coord. Prof. Univ. Dr.CARMEN STOIANOV, Ed. Fundaţiei ,,România de mâine”, Bucureşti, 2005, p. 13.
- CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromata a VI a în PSB 5, traducere şi note Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 432.
- SFÂNTUL AMBROZIE AL MEDIOLANUMULUI, Enarratio in XII ps. Davidicos (MIGNE, P.G., t XIV, col 905 sq) apud Pr. PETRE VINTILESCU, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Ed. Partener, Galaţi, 2006, p. 187.
- SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Explic. Ps. 41 Hom. I in ps. MIGNE, P.G., t. XXIX apud Pr. PETRE VINTILESCU, op.cit., p. 182-183.
- Dicţionar Enciclopedic Român al Academiei Republicii Socialiste România, vol. 3, literele K-P, Ed. politică, Bucureşti, 1965, p. 461.
10. Dicţionar Enciclopedic Român al Academiei Republicii Socialiste România, vol 4., p. 851.
11. Prin mediu biologic înţelegem ,,totalitatea factorilor exteriori organismului (atmosferă, temperatură, lumină, relief, etc., precum şi celelalte fiinţe vii) şi care împreună cu organismul formează o unitate, stabilită pe baza unor strânse interacţiuni”. Dicţionar Enciclopedic Român al Academiei Republicii Socialiste România, vol. 3, p. 312.
12. ,,Denumire generală dată substratului, totdeauna material, în care se desfăşoară diferite fenomene fizice şi ale cărui proprietăţi particulare pot fi caracterizate prin anumite mărimi fizice. În accepţia cea mai largă, mediul poate fi solid, fluid (lichid, gazos) sau câmp (electromagnetic, gravitaţional, mezonic)”. IBIDEM, p. 312.
13. Dicţionar Enciclopedic Român al Academiei Republicii Socialiste România, vol. 4, p. 851
14. IBIDEM, p. 851
15. Prof. Univ. Dr. VICTOR GIULEANU, op.cit., p. 21.
16. IBIDEM, p. 21
17. Prof. VICTOR GIULEANU ne spune că „vibraţiile pot fi considerate sunet numai după ce senzaţia audtivă a fost prelucrată – analizată şi sintetizată – de către sistemul nervos central”. Prof. VICTOR GIULEANU, op.cit., p. 22.
18. Facere 1, 28: ,,Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l”.
19. Sferele emit sunete, ca orice corp aflat în mişcare. Fiecare sferă produce un sunet diferit, conform mărimii şi vitezei sale de mişcare. În acest fel ia naştere un sunet armonic produs de sferele în mişcare, muzica sferelor. Noi nu percepem distinct această muzică pentru că trăim în ea şi o auzim tot timpul. Mişcarea sferelor cereşti este exprimabilă prin raporturi numerice necesare. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pitagora#Muzica_sferelor 29.11.2013, 12.25
20. JOHANNES TINCTORIS, Complexus effectum musices, Editura Coussemaker, vol 4 apud CORNELIU CEZAR, op.cit., p. 50.
21. Atât pentru ucenicii lui Pitagora cât şi pentru ai lui Platon sau alţi mari filozofi, muzica era „armonizarea contrariilor, înmănuncherea celor risipite, punerea de acord a tendinţelor diferite; ea este nu numai ordonarea ritmurilor şi a melodiilor, ci pur şi simplu a întregului sistem, scopul ei fiind unificarea şi armonizarea (lumii)”. CORNELIU CEZAR, op.cit., p. 49.
22. IBIDEM, p. 52.
23. IBIDEM, p. 52-53.
24. JEAN DURING, Musique et extase, L’audition mystique dans la tradition soufie, Editions Albin Michel S.A., Paris, 1988 apud CORNELIU CEZAR, op.cit., p. 101-102.
25. Vezi capitolul „Nivelul bio-fizic, molecular şi enzimatic. Acţiunea infra şi ultrasunetelor ca şi a sunetelor din spectrul audibil în puericultura vegetală şi alte culturi biologice” în CORNELIU CEZAR, op.cit., p. 25-32.
26. ANDREI CHERAN, Povestea sunetului http://www.scribd.com/doc/26210767/povestea-sunetului, pg. 2, 17.02.2011, 23:07.
27. IBIDEM, p. 2.
28. Într-o zi, pe când mergea prin pustia Iordanului, Sfântul Gherasim a întâlnit un leu fioros care răgea cumplit din cauză că îi intrase în labă un spin şi îl durea foarte tare. Când leul l-a văzut pe călugăr, s-a apropiat de el şi i-a arătat laba rănită, rugându-l cu privirea să îl tămăduiască. Văzându-i suferinţa, Cuviosul Gherasim, fără teamă, i-a scos spinul care se înfipsese foarte adânc. După aceea i-a curăţat rana cu grijă şi l-a pansat cu o bucată de pânză. Apoi i-a zis: „Acum eşti bine, poţi merge”. Dar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe Cuvios, ci îl urma pretutindeni, ca un adevărat ucenic. Toţi se minunau de marea recunoştinţă a fiarei, iar bătrânul, văzând râvna şi bunătatea leului, a început să îl îndrăgească şi să-l hrănească, dându-i uneori pâine, alteori linte. În acea vreme, la mănăstire, Părinţii aveau un catâr cu ajutorul căruia aduceau apa de la râul Iordan. Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu să îl păzească pe catâr şi să îl pască pe lângă apa Iordanului. Leul îndeplinea cu bucurie această sarcină. Într-o zi însă, leul s-a depărtat cam mult de catâr şi a adormit. Tocmai atunci au trecut pe acolo nişte negustori din Arabia cu o caravană de cămile. Aceştia, văzând catârul singur, l-au luat şi au plecat mai departe cu el. Când s-a trezit, leul a plecat în căutarea catârului, dar nu l-a mai găsit şi s-a întors la mănăstire foarte întristat, dându-şi seama de greşeala făcută. Văzându-l singur, Cuviosul a crezut că leul a mâncat catârul şi l-a întrebat: „Unde este catârul? Nu cumva l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul pe care îl făcea catârul îl vei face tu, slujind trebuinţele mănăstirii”. Şi de data aceasta leul a fost ascultător şi a cărat zi de zi apa de la râul Iordan şi toţi care vedeau aceasta se minunau. Într-o zi a venit la mănăstire un ostaş pentru a-i cere Sfântului Gherasim să se roage pentru el. Văzându-l pe leu, i s-a făcut milă de el şi a dat călugărilor trei galbeni ca să cumpere un catâr pentru căratul apei şi să-l elibereze pe leu de această muncă. Leul a rămas însă tot în mănăstire, pe lângă avva Gherasim. După ceva vreme, negustorul arab care luase catârul a venit la Ierusalim să vândă grâu, ducând cu sine şi catârul pe care îl luase. Şi, pe când trecea el Iordanul împreună cu catârul şi cămilele, s-a întâlnit cu leul. Speriindu-se foarte tare, a lăsat şi catârul şi cămilele şi a fugit. Atunci leul a luat catârul de frâu, aşa cum făcea şi înainte, şi s-a întors la Sfântul Gherasim foarte bucuros, nu doar cu catârul, ci şi cu trei cămile încărcate cu grâu. Când l-a văzut, Cuviosul s-a bucurat foarte mult, nu atât pentru că îşi recuperase catârul, ci mai ales pentru nevinovăţia şi ascultarea leului. Ca răsplată, bătrânul l-a numit de atunci pe leu Iordan. Leul a rămas ascultător şi supus Sfântului în continuare şi vreme de cinci ani nu s-a despărţit de mănăstire. Timpul a trecut şi Cuviosul Gherasim a plecat din lumea aceasta către Cel pe Care L-a iubit atât de mult. În acea vreme, leul nu s-a aflat în mănăstire şi nu a ştiut de pierderea suferită de călugări. Când a venit la mănăstire, leul l-a căutat pe bătrân, iar ucenicul Sfântului Gherasim, avva Savatie, văzându-l pe leu, i-a spus: „Iordane, Stareţul nostru s-a dus la Domnul“. Şi pentru că leul se tot plimba căutându-l pe bătrân, ucenicul l-a luat şi l-a dus la mormântul Cuviosului. Atunci leul a început să răcnească puternic şi, aşezându-se lângă mormânt, a murit îndată. Aceste lucruri minunate s-au petrecut pentru a se arăta cât de plăcut lui Dumnezeu a fost Sfântul Gherasim, pe care, pentru bunătatea şi credinţa lui, l-au ascultat chiar şi animalele sălbatice. Proloagele, tipărite prin strădania şi cu un cuvânt introductiv al IPS Dr. NESTOR VORNICESCU, Mitropolitul Olteniei, diortosite de Arhim. Dr. BENEDICT GHIUŞ, Vol. II, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991, p. 561-562.
29. FERICITUL TEODORET AL KIRULUI, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai proorocului împărat David, Ed. Mânăstirii Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, Bucureşti, 2003, p. 514.
30. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe multe alte osteneli, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 2001, p. 22.
31. IBIDEM, nota a, p. 22
32. IBIDEM, notele b, c, p. 22
33. IBIDEM, nota d, p. 22
34. PICU OCOLEANU, Liturghia poruncilor divine, prolegomene teologice la o nouă cultură a legii, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004, p. 16.
35. IBIDEM, p. 16
36. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, întrebarea 13, în Filocalia, vol. III traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, 2005, p. 69.
37. IBIDEM, p. 70.
38. LARS THUNGBERG, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos şi mediator, trad. de Anca Popescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 90-91.
39. IBIDEM, p. 92.
40. De la microcosmos la macrocosmos, totul vibrează: de exemplu, într-un atom, particulele stabile au acorduri consonante, iar cele instabile au acorduri disonante. Muzica particulelor elementare a fost estimată de Joel Sternheimer a se situa cu 60-70 octave mai sus decât sunetele audibile. La antipod, sunetele emise de o gaură neagră din constelaţia Perseu, conform unor cercetători de la Cambridge, au frecvenţe de peste câteva milioane ori mai joase decât limita de audibilitate a urechii umane, reprezentând la ora actuală cea mai joasă notă descoperită în Univers. În Universul material totul vibrează. Stelele transmit unde electromagnetice variabile în timp şi spaţiu. Sunetele muzicale au aceleaşi proprietăţii ondulatorii ca lumina ce provine de la stele. CRISTIANA DUMITRACHE, ADRIANA DUMITRACHE, Muzica sferelor http://dialoguriastrale.home.ro/Muzica_sferelor.html 29.11.2013, 13.51
41. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre versetul 2 al Psalmului 18: „Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, op.cit., p. 69.
42. IBIDEM, p. 70-71.