Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

Sfintele Mironosiţe – primele femei creştine

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Domnul nostru Iisus Hristos a fost însoţit de Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli şi de mulţime de popor, dornică să-I asculte cuvintele Vieţii Celei veşnice, în vremea activităţii Sale mesianice. „Că îi învăţa pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7, 29). Cele care L-au urmat şi L-au slujit pe Mântuitorul au fost şi femeile mironosiţe. Ele ascultau cuvintele dumnezeieşti şi puneau averea şi osteneala lor în slujba propovăduirii Evangheliei. În felul acesta, ele desfăşurau o lucrare apostolică, în preajma Mâtuitorului, asigurând hrana cea de toate zilele, căci de multe ori, mulţimile uitau de foame şi de oboseală.

Ataşamentul şi iubirea sinceră, cât şi curajul lor, ies în evidenţă cu ocazia mântuitoarelor patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Au fost de faţă în cele mai grele momente ale prigoanei sălbatice a Apostolilor Săi şi au participat la cea mai cumplită şi zguduitoare dramă din istoria omenirii: moartea Fiului lui Dumnezeu pe Cruce şi îngroparea Lui. Ele nu se tem de prigoana iudeilor, nici de straja de la mormântul Domnului. Mai curajoase decât Apostolii, au venit la mormânt ca să ungă cu miresme trupul Domnului Iisus şi cu acest prilej au fost martore ale Slăvitei Sale Învieri. Iisus cel înviat le întâmpină, zicând: „Bucuraţi-vă!”. În acest moment, femeile mironosiţe merg şi vestesc Apostolilor „bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos”, ele devenind mărturii vrednice de crezare ale Învierii, „primii evanghelişti ai Bisericii Creştine”, cum le numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfânta Scriptură menţionează numele a şapte mironosiţe, iar cea mai cunoscută este Maria Magdalena. Numele ei provenea de la locul ei de naştere, cetatea Magdala, un orăşel din Galileea, aflat pe marginea lacului Tiberiada, la sud de Capernaum.

Sfânta Evanghelie ne istoriseşte că Maria Magdalena a fost prezentă în clipele tragice ale răstignirii Mântuitorului alături de Maica Domnului şi de alte sfinte femei, privind cu durere şi cu cutremur sufletesc cele ce se petreceau în acel moment. După ce Mântuitorul Îşi dă sufletul în cele mai cumplite chinuri şi după ce iudeii plecaseră la casele lor, singura, Maria Magdalena şi o altă Maria rămân neclintite lângă cruce, până spre seară, când Iosif din Arimateea coboară de pe cruce trupul lui Iisus şi îl pune în mormânt. După trei zile, în „ziua întâi a săptămânii” (Duminica), Maria Magdalena vine la mormânt să ungă trupul Domnului. Ea ajunge prima la mormânt, în zorii zilei, împreună cu cealaltă Marie, găsesc mormântul gol şi primesc vestea de la înger că a înviat Hristos, apoi se întorc la Iersusalim să binevestească Apostolilor Învierea Mântuitorului. Pe când mergeau ele pe cale, „iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă ! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 9).

Aşa a fost rânduiala de la Dumnezeu ca femeiele să constate cele dintâi adevărul învierii, că dacă prin femeie „a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 15, 12), se cuvenea ca tot prin femeie să se vestească izbăvirea din păcat şi din moarte, prin Învierea Domnului.

Bibliografie: Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie şi de educaţie religioasă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2005.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Icoana ca obiect de cult în Biserica Ortodoxă

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

În Biserica Ortodoxă, cinstirea icoanelor ocupă un loc de frunte. Icoana este un mijloc de cinstire adusă lui Dumnezeu şi sfinţilor. În cultul icoanelor se vede credinţa noastră în Dumnezeu şi cea mijlocitoare a sfinţilor. Noi nu cinstim materialul din care este făcută icoana, ci cinstim chipul reprezentat pe ea. Icoanele constituie un mijloc de exprimare a dorinţei creştine, un mijloc de învăţătură şi educaţie religioasă a creştinului. Creştinii cinstesc icoanele încă din secolul al IV-lea. Prin icoană înţelegem orice reprezentare picturală a unui personaj sfânt, sau a unei scene sfinte, pe o bucată de lemn, pânză sau hârtie, pe sticlă sau pe zidul bisericii. Icoana ortodoxă este sfinţită de preot prin rugăciune, stropire cu aghiasmă, devenind astfel obiect sacru, demnă de cinstire, ca orice obiect de cult.

„Atât din punct de vedere artistic, cât şi sub raport spiritual, icoana este una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului XX”[1]. Decadenţa spirituală s-a manifestat prin ignorarea icoanei, iar trezirea spirituală a făcut ca ea să renască în prezent. Icoana nu reprezintă doar o valoare artistică sau culturală, ea este o revelare prin artă, a experienţei spirituale ortodoxe.

Icoana este o carte deschisă care ne dezvăluie istoria revelaţiei dumnezeieşti şi întreaga operă de mântuire a lumii, numită şi „Biblia celor neştiutori de carte”.

Icoana este o rugăciune exprimată prin imagini şi este înţeleasă prin rugăciune. Creştinul ortodox caută în icoană frumuseţea duhovnicească, nu pe cea trupească, pentru că scopul vieţii creştine este urcarea pe treptele virtuţilor spre Dumnezeu Însuşi, care este Binele absolut. În faţa icoanelor „nu ne închinăm în rugăciune chipului zugrăvit, ci ne înălţăm către Prototip”[2], aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare.

Biserica primelor veacuri s-a confruntat cu multe greutăţi în privinţa icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos, a Sfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor, însă icoana a avut apărători în rândul preoţilor, călugărilor, ierarhilor şi credincioşilor, care au fost persecutaţi de ereticii iconoclaşti.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost proclamată importanţa cinstirii sfintelor icoane. Acum a fost restabilit cultul acestora în sfintele biserici şi în casele credincioşilor. Sfânta Liturghie şi icoana exprimă esenţa trăirii ortodoxe, fapt de prim rang în Ortodoxie, unde este chemarea: „Veniţi şi veţi vedea!” (Ioan 1, 39). Aici amintim icoanele marilor praznice. Ortodoxiei îi revine sarcina de a purifica iconografia bisericească de influenţele decadente şi tolerate multă vreme şi prin cultivarea dreptei credinţe să fie păzitoarea „apărării sfintelor icoane”.

Icoanele ne ajută să ne înălţăm mintea şi inima la cele mai presus de lume şi să vedem măreţiile şi descoperirile dumnezeieşti, să ne exprimăm credinţa în icoane în casele, sfintele locaşuri cu chipurile sfinte ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi sfinţilor.

Bibliografie: Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţie religioasă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2015.

Pr. Băjău I. Marin Mirel


[1] Leonid Uspenski, Teologia icoanelor în Biserica Ortodoxă, trad. de Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 183.

[2] Monahia Iuliana, Truda iconarului, trad. de Evdochia Şavga, Editura Sopia, Bucureşti, 2001, p. 55.

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Taina Sfintei Spovedanii este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe. I se spune Sfânta Taină a Spovedaniei pentru că între preot, credincios şi Dumnezeu se produce o minune, adică o lucrare tainică. Credinciosul îşi mărturiseşte păcatele, cu căinţă în faţa preotului şi Dumnezeu, fiind prezent în chip nevăzut, îl iartă şi îl dezleagă prin mâinile preotului. După ce credinciosul a spus tot ce avea pe suflet, preotul îi pune mâinile pe cap şi rosteşte formula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Iar eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” (din Molitfelnic).

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, adevăratul săvârşitor al Tainelor este Mântuitorul Iisus Hristos, iar preotul este iconomul Sfintelor Taine (I Cor. 4, 1). În cazul Spovedaniei, cel ce primeşte mărturisirea este Mântuitorul Iisus, iar preotul este un martor.

Deci la Taina Sfintei Spovedanii, credinciosul se descarcă de tot răul adunat în timp, cu căinţă, preotul îl iartă şi îl dezleagă prin punerea mâinilor, iar harul (energia) Duhului Sfânt, vine în acel timp şi se revarsă peste acel credincios. De aceea, după Spovedanie, credinciosul simte o uşurare, o mângâiere. Puterea de dezlegare a păcatelor o primim numai aici pe pământ şi numai de la preoţi.

Fără preot şi puterea lui sfinţitoare nu putem trăi o viaţă creştină, sau dacă o trăim, suntem păcătoşi.

Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Altă cale şi adevăr nu există decât în Biserica Sa.

Puterea de a lega şi dezlega, Mântuitorul a dat-o numai Sfinţilor Apostoli şi aceştia la rândul lor, episcopilor şi preoţilor prin hirotonie, prin punerea mâinilor pe cap: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18; Ioan 20, 23).

Pe cel ce moare nespovedit, nedezlegat de păcate, dincolo de mormânt nu-l mai poate dezlega nimeni, „nici chiar îngerii”.

Un om păcătos, care nu se spovedeşte, nu ţine rânduielile bisericeşti: post, rugăciune şi ajunge la sfârşitul vieţii în acea stare păcătoasă, este o ramură uscată a neamului său. Numai Sfânta Spovedanie este remediul pentru vindecare, aici este: curăţirea, tratamentul şi vindecarea.

Creştinul trebuie să se spovedească cel puţin în cele patru posturi din an.

Ne mai putem spovedi în cazuri speciale: când mergem la spital, la examene, dacă avem un mare necaz, când mergem într-o călătorie, atunci când doi tineri se căsătoresc ş.a.

Orice om, începând de la vârsta de 7 ani, are păcate şi deci trebuie să se spovedească. Copiii primesc cea mai corectă educaţie la Sfânta Spovedanie şi tot aici Sfântul Duh lucrează peste ei, prin această Taină.

Fiecare creştin aparţine unei parohii şi trebuie să se spovedească la acea parohie. Din alt motiv, creştinul se poate spovedi acolo unde doreşte şi simte că este pe drumul cel mai bun.

Pentru a merge la Sfânta Spovedanie, trebuie să ne pregătim prin post, rugăciune, să nu uităm păcatele săvărşite pentru a le mărturisi preotului, deci să nu facem o spovedanie formală. Să ne spovedim cu sinceritate în faţa duhovnicului, altfel păcătuim.

Numai Sfânta Spovedanie ne poate curăţi şi pregăti pentru a intra în Rai. Această taină ne aduce smerenie, cea mai mare căinţă şi nădejdea mântuirii sufletului.

La Sfânta Spovedanie, toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, indiferent de viaţa socială, de pregătirea intelectuală, sunt egali din punct de vedere spiritual, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată.

Spovedania ajută la însănătoşirea sufletului, care contribuie mai departe la însănătoşirea trupului. De foarte multe ori bolile trupului sunt cauzate de cele ale sufletului.

Sufletul fiind veşnic, lui trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită în viaţă, deşi omul se îngrijeşte mai mult de trup, ceea ce nu este bine.

Taina Sfintei Spovedanii se poate repeta ori de câte ori este nevoie în viaţă, urmărind nu numai a spune păcatele, ci şi a cere un sfat duhovnicului. Această Sfântă Taină împacă pe om cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Despre educaţia creştină

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

În general, educaţia este o funcţie umană şi de natură spirituală. Educaţia, ca acţiune începe de la o persoană, se îndreaptă spre altă persoană, apoi spre mai multe, cu care colaborează. Aceste persoane, prin relaţiile lor contribuie la formarea morală a lor şi se întemeiază numai pe latura spirituală. Fiind de ordin spiritual, are rădăcini adânci în viaţa intimă şi curată a omenirii din toate timpurile.

Educaţia este o funcţie a spiritului şi în orice parte a lumii, acest proces de educaţie a avut loc cu ajutorul voinţei omului. Astfel ea a contribuit la spiritul omului, pentru deplinătatea morală, mergând către spiritualitate şi desăvârşire şi prin acestea spre mântuirea omului.

Scopul principal urmărit de educaţia actuală este diferit: unii au căutat ştiinţa, pregătindu-se în acest domeniu, alţii s-au pregătit pentru viaţa practică, alţii au căutat educaţia în domeniul religios, alţii spre viaţa socială, urmărind formarea omului ideal, adică cu o viaţă completă, armonioasă.

Învăţătura creştină spre care năzuieşte tindă omul şi spre care să conducă preotul pe copii şi pe toţi păstoriţii săi, a putut să arate în mod concret perfecţiunea spre care trebuie să tindă omul şi copilul în general, folosind mijloacele harice necesare pentru înfăptuirea binelui şi creşterea continuă în Hristos, spre unirea cu Dumnezeu încă din viaţa pământească, fiind membru al Bisericii lui Hristos.

Educaţia morală creştină are două laturi, vizând cele două componente ale fiinţei omului: sufletul şi trupul, asupra omului întreg.

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, prin suflet, participă la demnitatea de chip al lui Dumnezeu în om şi trupul însuşi. Trupul omului a fost creat ca să fie purtătorul unei vieţi spirituale, dat fiind tot de originea dumnezeiască a lucrării sufletului (Fac. 2, 7).

Prin moartea fizică, nu se întrerupe legătura dintre trup şi suflet, ci acestea rămân unite pentru vecie (Filipeni 3, 2). O dovadă în acest sens este Învierea lui Hristos şi învierea obştească a noastră la sfârşitul veacurilor.

În predarea cunoştinţelor de preot trebuie procedat natural, adică de la uşor la greu, aşa cum a procedat Mântuitorul, învăţând pe ucenici mai întâi lucruri uşoare din viaţa de toate zilele, apoi caută să-i ridice, încet şi cu îndelungă-răbdare, spre învăţături mai grele.

Învăţământul religios trebuie să fie educativ, căutând să transforme pe omul vechi, aşa cum face aluatul cu făina, trebuie să fie temeinic şi durabil. Mântuitorul Hristos a venit să sădească în inimile ascultătorilor săi învăţătura cea nouă, care, chiar dacă au fost prigoane, chinuri nesfârşite, nici moartea n-a putut-o smulge din inimile credincioşilor, cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Au cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Iisus” (Rom. VIII, 25).

Credinţa în Hristos aprinde şi sporeşte iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de oameni, de creaţie şi de lumea întreagă.

Un alt scop al educaţiei creştine este de a face din fiecare copil şi tânăr, din fiecare creştin un om al rugăciunii. Pentru aceasta, preotul catehet trebuie să-i înveţe pe copii să se roage, învăţându-i rugăciuni de laudă pentru Dumnezeu, de mulţumire pentru ajutorul primit în viaţă şi rugăciuni de cerere pentru ce au de făcut pentru ei şi pentru ai lor şi pentru toată lumea. Că rugăciunea sporeşte credinţa, lărgeşte iubirea faţă de toţi oamenii, de care fiecare se simte legat prin fibrele tainice ale fiinţei.

În scopul întăririi credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu, preotul catehet va deprinde pe copii cu reflexia religioasă, ajutându-i în acest sens. Sufletul creştinului aspiră după clipe de linişte şi de reculegere, după trăiri duhovniceşti, pe care le poate găsi în meditaţia religioasă. De exemplu, în meditaţia religioasă asupra Patimilor Domnului, tinerii pot încerca trăiri ziditoare de suflet, care-i duc lângă crucea lui Hristos de pe Golgota, încât meditaţia religioasă contribuie la adâncirea vieţii religioase şi a spiritualităţii.

Educaţia creştină trebuie să susţină şi urcuşul duhovnicesc al tânărului pentru unirea cu Hristos, deprinzând pe tineri cu smerenia şi pocăinţa ca stare şi virtute şi ca Taină de purificare a omului de păcatele şi patimile sale. Aşa omul se simte al lui Hristos şi pentru Hristos, că are mintea lui Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. II, 16).

Pe plan social, scopul educaţiei morale creştine este de adâncire a relaţiilor de frăţietate şi solidaritate umane. În acest sens, copiii şi tinerii trebuie să fie deprinşi în lucrările care îi angajează solidar în săvârşirea lor: rugăciunea în comun, participarea la slujbele Bisericii şi îndeosebi la Sfânta Liturghie; curăţirea şi înfrumuseţarea interioarelor şcolii şi a curţii acestora, participarea în grup la acţiuni de inters obşesc şi naţional, practicarea milosteniei şi ajutorarea materială şi morală faţă de cei care au nevoie. Copiii şi tinerii trebuie să fie deprinşi să se stimeze şi respecte reciproc şi să se iubească, aşa cum Hristos ne iubeşte pe toţi. Cinstea şi omenia, dăruirea de sine şi chiar jertfa în folosul celor mulţi sunt expresii ale iubirii luminată de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea lui Hristos faţă de toţi oamenii.

Educaţia creştină, ca să-şi atingă scopul, implică anumite condiţii şi factori, mijloace de care Biserica, prin organele ei va urmări prezenţa şi lucrarea acestor factori. Astfel în desfăşurarea ei, lecţia de religie va urmări principiile generale ale învăţământului, cu o atenţie sporită pentru orice lecţie bună, dar va acorda o atenţie sporită principiului educativ, întrucât învăţământul creştin-ortodox trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a credinţei în viaţa religios-morală a copiilor, tinerilor şi tuturor credincioşilor.

Religia creştină în şcoală nu este numai obiect de învăţământ, ci mai cu seamă un principiu educativ, o disciplină pusă în serviciul educaţiei creştine.

Educatorul se va baza pe aceste două principii şi anume: principiul eclesiologic şi principiul hristocentric. Primul principiu – cel eclesiologic, cere ca toate cunoştinţele predate în lecţiile de religie în şcoli şi catehezele în Biserică să fie acelea ale Bisericii, legate de spiritul şi de viaţa Bisericii noastre ortodoxe. Al doilea principiu – cel hristocentric, cere preotului catehet ca în toate lecţiile şi catehezele să sublinieze că în centrul ei, credinţa creştină are pe Hristos, Dumnezeu-Omul, adevăratul învăţător şi sursa de putere şi viaţă a creştinului.

Creştinul autentic este omul iubirii şi trăirii evanghelice, al iubirii faţă de Dumnezeu şi de oameni. Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni sunt ca două aripi ale aceluiaşi suflet, ale sufletului creştin, două flăcări ale aceluiaşi foc, focul care nimiceşte păcatul şi susţine urcuşul omului spre Dumnezeu.

Bibliografie: Pr. Prof. Dr. D-tru Radu, Despre idealul educaţiei creştine, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-3/1990, pp. 29-40.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Parcursul de la chip la asemănare

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Omul  a  fost  făcut  pentru  comuniunea  și  unirea  lui  tot  mai  deplină  și  maximă  cu Dumnezeu,  pentru imprimarea lui de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. Aceasta constituie îndumnezeirea omului. În vederea acesteia este dat omului chipul lui Dumnezeu, ca aspirație ființară spre Modelul său absolut. 

În chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului după îndumnezeire. ,,Omul este o făptură  care a primit poruncă să devină dumnezeu’’, spun Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Vasile cel Mare. Chipul lui Dumnezeu îl arată   pe   om   ca   fiind   destinat   îndumnezeirii,   întrucât   el,   chipul,   ,,presupune   prezenta indestructibilă  a  harului  inerent  naturii  umane  implicat  în  însuși  actul  creației’’[1]

Asemănarea nu este numai starea finală a îndumnezeirii omului, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu. Toți părinții Bisericii, de la început până  la  Sfântul Grigorie Palamas, au accentuat faptul că ,,chipul’’ se dezvoltă în asemănare, îndeosebi prin virtuți  care  sunt lucrarea voinței ajutată de har, pe linia binelui moral[2].

Omul este expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu. Adam și Eva, bărbat  și  femeie,  sunt  creați  după  ,,chipul  și  asemănarea  lui  Dumnezeu’’[3]. Dumnezeu este izvorul și  destinul vieții umane create. ,,Chipul’’ Său se realizează în ființele umane nu atât prin atribute particulare  (iubire, rațiune), cât prin calitatea personală distinctivă care le plasează deasupra altor ființe corporale. ,,Chipul lui Dumnezeu în om’’ este identificat de către mulți dintre teologii ortodocși greci contemporani (Cănăraș, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu ,,personalitatea’’ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alţii, exersată în libertate și iubire. Deci, noi suntem cu adevărat ,,persoane’’  doar  în  măsura  în  care  oglindim  personalitatea  esențială  a  lui  Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Dacă într-adevăr suntem obligați, așa cum afirmă Cănăraș, să ne confruntăm înainte de toate  cu  ,,aventura  existențială  a  libertății  noastre’’,  aceasta  se  întâmplă  întrucât  căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de ,,a alege’’. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinței divine ne-a alungat din Paradis. Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am trădat vocația noastră esențială.

În  Hristos avem posibilitatea progresării ,,din slavă în slavă’’[4]  spre acea comuniune deplină și perfectă cu Viața divină care  ne  oferă  temelia  indispensabilă  pentru  umanitatea  sau  personalitatea  autentică.  Totuși, nevoia constantă de a alege lumina și adevărul în locul întunericului și minciunii ne angajează într-o permanentă luptă lăuntrică împotriva  ispitei demonice și a tendințelor noastre de auto – idolatrizare. Adevăratul ascetism este esențial pentru creșterea noastră spre mântuire.

Aceasta înseamnă că inițiativa lui Dumnezeu trebuie dublată de ,,răspunsul’’ omenesc, de exercițiul voinței umane – prin pocăință, rugăciune și fapte ale iubirii – care ne ajută, ca purtători ai chipului  divin,  să  progresăm  printr-un  proces  de purificare  și sfințire  interioară,  până  la atingerea ,,asemănării’’ divine.


[1] PAUL EVDOKIMOV, Varstele vietii spiritual, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 22.

[2] Ibidem, p. 21.

[3] Facere  1:  26.

[4] II Corinteni 3: 18.

Pr. Bogdan Samfira