În general, educaţia este o funcţie umană şi de natură spirituală. Educaţia, ca acţiune începe de la o persoană, se îndreaptă spre altă persoană, apoi spre mai multe, cu care colaborează. Aceste persoane, prin relaţiile lor contribuie la formarea morală a lor şi se întemeiază numai pe latura spirituală. Fiind de ordin spiritual, are rădăcini adânci în viaţa intimă şi curată a omenirii din toate timpurile.
Educaţia este o funcţie a spiritului şi în orice parte a lumii, acest proces de educaţie a avut loc cu ajutorul voinţei omului. Astfel ea a contribuit la spiritul omului, pentru deplinătatea morală, mergând către spiritualitate şi desăvârşire şi prin acestea spre mântuirea omului.
Scopul principal urmărit de educaţia actuală este diferit: unii au căutat ştiinţa, pregătindu-se în acest domeniu, alţii s-au pregătit pentru viaţa practică, alţii au căutat educaţia în domeniul religios, alţii spre viaţa socială, urmărind formarea omului ideal, adică cu o viaţă completă, armonioasă.
Învăţătura creştină spre care năzuieşte tindă omul şi spre care să conducă preotul pe copii şi pe toţi păstoriţii săi, a putut să arate în mod concret perfecţiunea spre care trebuie să tindă omul şi copilul în general, folosind mijloacele harice necesare pentru înfăptuirea binelui şi creşterea continuă în Hristos, spre unirea cu Dumnezeu încă din viaţa pământească, fiind membru al Bisericii lui Hristos.
Educaţia morală creştină are două laturi, vizând cele două componente ale fiinţei omului: sufletul şi trupul, asupra omului întreg.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, prin suflet, participă la demnitatea de chip al lui Dumnezeu în om şi trupul însuşi. Trupul omului a fost creat ca să fie purtătorul unei vieţi spirituale, dat fiind tot de originea dumnezeiască a lucrării sufletului (Fac. 2, 7).
Prin moartea fizică, nu se întrerupe legătura dintre trup şi suflet, ci acestea rămân unite pentru vecie (Filipeni 3, 2). O dovadă în acest sens este Învierea lui Hristos şi învierea obştească a noastră la sfârşitul veacurilor.
În predarea cunoştinţelor de preot trebuie procedat natural, adică de la uşor la greu, aşa cum a procedat Mântuitorul, învăţând pe ucenici mai întâi lucruri uşoare din viaţa de toate zilele, apoi caută să-i ridice, încet şi cu îndelungă-răbdare, spre învăţături mai grele.
Învăţământul religios trebuie să fie educativ, căutând să transforme pe omul vechi, aşa cum face aluatul cu făina, trebuie să fie temeinic şi durabil. Mântuitorul Hristos a venit să sădească în inimile ascultătorilor săi învăţătura cea nouă, care, chiar dacă au fost prigoane, chinuri nesfârşite, nici moartea n-a putut-o smulge din inimile credincioşilor, cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Au cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Iisus” (Rom. VIII, 25).
Credinţa în Hristos aprinde şi sporeşte iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de oameni, de creaţie şi de lumea întreagă.
Un alt scop al educaţiei creştine este de a face din fiecare copil şi tânăr, din fiecare creştin un om al rugăciunii. Pentru aceasta, preotul catehet trebuie să-i înveţe pe copii să se roage, învăţându-i rugăciuni de laudă pentru Dumnezeu, de mulţumire pentru ajutorul primit în viaţă şi rugăciuni de cerere pentru ce au de făcut pentru ei şi pentru ai lor şi pentru toată lumea. Că rugăciunea sporeşte credinţa, lărgeşte iubirea faţă de toţi oamenii, de care fiecare se simte legat prin fibrele tainice ale fiinţei.
În scopul întăririi credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu, preotul catehet va deprinde pe copii cu reflexia religioasă, ajutându-i în acest sens. Sufletul creştinului aspiră după clipe de linişte şi de reculegere, după trăiri duhovniceşti, pe care le poate găsi în meditaţia religioasă. De exemplu, în meditaţia religioasă asupra Patimilor Domnului, tinerii pot încerca trăiri ziditoare de suflet, care-i duc lângă crucea lui Hristos de pe Golgota, încât meditaţia religioasă contribuie la adâncirea vieţii religioase şi a spiritualităţii.
Educaţia creştină trebuie să susţină şi urcuşul duhovnicesc al tânărului pentru unirea cu Hristos, deprinzând pe tineri cu smerenia şi pocăinţa ca stare şi virtute şi ca Taină de purificare a omului de păcatele şi patimile sale. Aşa omul se simte al lui Hristos şi pentru Hristos, că are mintea lui Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. II, 16).
Pe plan social, scopul educaţiei morale creştine este de adâncire a relaţiilor de frăţietate şi solidaritate umane. În acest sens, copiii şi tinerii trebuie să fie deprinşi în lucrările care îi angajează solidar în săvârşirea lor: rugăciunea în comun, participarea la slujbele Bisericii şi îndeosebi la Sfânta Liturghie; curăţirea şi înfrumuseţarea interioarelor şcolii şi a curţii acestora, participarea în grup la acţiuni de inters obşesc şi naţional, practicarea milosteniei şi ajutorarea materială şi morală faţă de cei care au nevoie. Copiii şi tinerii trebuie să fie deprinşi să se stimeze şi respecte reciproc şi să se iubească, aşa cum Hristos ne iubeşte pe toţi. Cinstea şi omenia, dăruirea de sine şi chiar jertfa în folosul celor mulţi sunt expresii ale iubirii luminată de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea lui Hristos faţă de toţi oamenii.
Educaţia creştină, ca să-şi atingă scopul, implică anumite condiţii şi factori, mijloace de care Biserica, prin organele ei va urmări prezenţa şi lucrarea acestor factori. Astfel în desfăşurarea ei, lecţia de religie va urmări principiile generale ale învăţământului, cu o atenţie sporită pentru orice lecţie bună, dar va acorda o atenţie sporită principiului educativ, întrucât învăţământul creştin-ortodox trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a credinţei în viaţa religios-morală a copiilor, tinerilor şi tuturor credincioşilor.
Religia creştină în şcoală nu este numai obiect de învăţământ, ci mai cu seamă un principiu educativ, o disciplină pusă în serviciul educaţiei creştine.
Educatorul se va baza pe aceste două principii şi anume: principiul eclesiologic şi principiul hristocentric. Primul principiu – cel eclesiologic, cere ca toate cunoştinţele predate în lecţiile de religie în şcoli şi catehezele în Biserică să fie acelea ale Bisericii, legate de spiritul şi de viaţa Bisericii noastre ortodoxe. Al doilea principiu – cel hristocentric, cere preotului catehet ca în toate lecţiile şi catehezele să sublinieze că în centrul ei, credinţa creştină are pe Hristos, Dumnezeu-Omul, adevăratul învăţător şi sursa de putere şi viaţă a creştinului.
Creştinul autentic este omul iubirii şi trăirii evanghelice, al iubirii faţă de Dumnezeu şi de oameni. Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni sunt ca două aripi ale aceluiaşi suflet, ale sufletului creştin, două flăcări ale aceluiaşi foc, focul care nimiceşte păcatul şi susţine urcuşul omului spre Dumnezeu.
Bibliografie: Pr. Prof. Dr. D-tru Radu, Despre idealul educaţiei creştine, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-3/1990, pp. 29-40.
Pr. Băjău I. Marin Mirel