Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

TEXTUL SFINTEI SCRIPTURI LA ROMÂNI PÂNĂ LA APARIȚIA BIBLIEI DE LA BUCUREȘTI (1688)

miercuri, decembrie 2nd, 2020

Opera de traducere a Sfintei Scripuri are o foarte lungă istorie. Pentru Vechiul Testament punctul de plecare se află în secolul al VI-lea î.Hr., atunci când palestinienii, abia întorşi în patrie, şi-au dat seama că vechea limbă ebraică în care fuseseră scrise Scripturile a intrat în rândul limbilor moarte, iar locul ei fusese luat de limba aramaică.

 În Noul Testament, creştinii au preluat de la iudei canonul Vechiului Testament, pe care l-au completat cu cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Atunci când aria misionară s-a lărgit şi când creştinismul cuprinsese mai multe ţări, Biblia a fost tradusă şi în alte limbi: siriacă (Peşitta, sec. II), Filoxeniană (sec. VI), a lui Paul de Tella (sec. VII), latină – Vetus Itala (sec. II), Vulgata – efectuată de Fericitul Ieronim între anii 390 – 405, bohairică şi sahidică (sec. II – III), gotică (sec. IV), armeană, georgiană sau gruziană (sec. IV), etiopiană, slavonă, arabă, germană, franceză, italiană, spaniolă, engleză şi poloneză între secolele al V-lea – al XV-lea.

Primele texte ale Sfintei Scripturi în limba română datează de la începutul secolului al XVI-lea, iar cele dintâi manuscrise care cuprind texte biblice traduse în limba română, provin din nordul Transilvaniei şi au apărut pe la sfârşitul secolului al XV-lea sau prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Primele traduceri de cărţi biblice în limba română au fost:

  • Codicele voroneţean, descoperit în 1871 la Mănăstirea Voroneţ din nordul Moldovei. Deşi s-au găsit din ea decât câteva epistole şi capitole din Faptele Apostolilor, se presupune că originalul conţinea întregul canon al Noului Testament.
  • Psaltirea Şcheiană, numită aşa după numele lui D. C. Sturdza-Şcheianu, care a dăruit-o în 1882, Academiei Române. Despre ea nu se ştie dacă este o copie a unei traduceri care deja circula, sau este vorba chiar de către o traducere din secolul al XVI-lea.
  • Psaltirea Voroneţeană, descoperită în 1882, la Mănăstirea Voroneţ de folcloristul Simion Florea Marian. Nici despre ea nu se ştie dacă a fost o traducere, sau dacă reprezintă doar o copie după o traducere anterioară.
  • Psaltirea Hurmuzachi, denumire dată după marele patriot bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi. Despre ea unii cercetători spun că este o traducere a Psaltirii, iar alţii spun că este o copie a unei traduceri care exista deja.

Pe teritoriul țării noastre au circulat cărţile Bibliei în limba strămoşilor noştri încă din epoca apostolică. Ele au circulat sub forma manuscriselor biblice, care au fost copiate şi traduse secole de-a rândul „de generaţii de creştini şi clerici autohtoni daco-romani”.

Epoca domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu este caracterizată printr-o bogată producţie de carte, făcându-se paşi decisivi în procesul de introducere a limbii române în cult. În aceste condiţii, apare la Bucureşti Evanghelia în 1662, iar în 1683, este tipărit Apostolul.

Încununarea acestor vechi strădanii de a avea măcar parțial textul Sfintei Scripturi în limba română, o reprezintă, fără îndoială apariția, în anul 1688, a Bibliei de la București, numită și Biblia lui Șerban Cantacuzino, lucrare de referință nu doar pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ci și pentru Istoria Literaturii românești.

Bibliografie: Nicolae I. Nicolaescu, Scurt istoric al traducerii Sfintei Scripturi. Principalele ediţii ale Bibliei în Biserica Ortodoxă Romană, în revista „Studii teologice”, seria a II-a, anul XXVI, 1974, nr. 7-8; Nicolae V. Dură, Biblia de la Bucureşti (1688). 300 de ani de la prima tipărire integrală a Bibliei în versiune românească, în revista „Studii teologice”, seria a II-a, anul XL, 1988, nr. 6; Constantin Coman, Secolul al XVII-lea românesc şi Biblia de la Bucureşti, în revista „Studii teologice”, seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 2.

(Pr. I.D. Moga)

Obârșia creștinismului românesc

miercuri, decembrie 2nd, 2020

Poporul român s-a nascut creştin. Mai mult, creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică. Cu aceste două afirmaţii se definesc două din coordonatele fundamentale ale vieţii religioase a românilor, cu adânci implicaţii şi cu semnificaţii deosebite în Istoria poporului nostru. În istoria răspândirii credinţei creştine observăm că majoritatea popoarelor care au adoptat această credinţă au făcut aceasta într-un anumit stadiu al evoluţiei lor, unele dintre ele chiar la maturitate şi, de aceea, vorbim în aceste cazuri de o dată precisă a încreştinării unuia sau a altuia din aceste popoare. În aceste cazuri, elementul creştin s-a altoit pe un trunchi încă plin de sevă şi sinteza s-a închegat destul de greu, în viaţa spirituală a unor astfel de popoare supravieţuind elemente precreştine alături de cele creştine, într-o simbioză specifică poporului respectiv. Istoria spiritualităţii unui astfel de popor este determinată în bună măsură de momentul şi intensitatea încreştinării sale. Spre a exemplifica, să ne gandim la încreştinarea popoarelor slave.

Aproape toate popoarele din această grupă s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anumit context istoric. Spiritualitatea popoarelor slave are unele puncte comune, dar ele se şi deosebesc în funcţie de momentul încreştinării fiecăruia, cu toate implicaţiile acestuia: originea şi tradiţia misiunii creştine sub acţiunea căreia se produce încreştinarea, fapt ce determină apartenenţa poporului respectiv la o anumită grupă de popoare creştine, apoi intensitatea procesului de încreştinare, asimilarea acestui element în viaţa spirituală a poporului la momentul respectiv etc. Anumite fenomene religioase din istoria creştinismului la unul dintre aceste popoare nu pot fi înţelese decât raportându-le la începuturile creştinismului din istoria poporului respectiv.

După cercetările istoricilor legaţi de Biserică, precum părintele Mircea Păcurariu, creștinismul a ajuns foarte timpuriu în provincia romană Scythia minor de unde s-a răspândit în Dacia, posibil cu trupele imperiale până în anul 271, iar ulterior, creștinii din interiorul regiunilor estice ale Imperiului Roman au putut căuta refugiu la nord de Dunăre, pentru a evita persecuțiile autorităților imperiale anterioare domniei împăratului Constantin cel Mare. Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguul (470-574) și Ioan Maxentius (liderul călugarilor sciți) au trăit o mare parte din viaţa lor în Dobrogea şi au promovat creștinismul printre localnici.

În istoria creştinismului întâlnim şi cazuri de popoare care nu s-au încreştinat la o anumită dată, ci s-au format din elemente deja creştine. În aceste cazuri, popoarele respective au asimilat în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi elementul creştin, fără însă ca acesta să fi fost determinant în etnogeneza lor. Să luăm în acest caz exemplul poporului francez, care s-a nascut din elemente creştine, Galia fiind una dintre cele mai intens creştinate provincii ale Imperiului de Roman de Apus, cu mult înainte de formarea poporului francez. Cu toate acestea, deşi creştinismul a jucat un rol major în istoria acestui popor, totuşi acest element nu a constituit, în mod obligatoriu, o notă distinctivă a poporului francez faţă de popoarele vecine.

Perioada creștinării timpurii a populațiilor nord-dunărene, oricare ar fi ele, a lăsat puține mărturii arheologice și documentare în afara Dobrogei, majoritatea dovezilor fiind mai ales de natură lingvistică, iar rarele obiecte cert creștine, cum este Donariul de la Biertan, fiind interpretabile și ca simple tezaurizări fără semnificație religioasă pentru posesori. Din aceste motive, s-a vorbit uneori de populații „criptocreștine”, iar perioada este în controversă între istoriografia bBsericii, care afirmă prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român, și istoriografia academică, pentru care nordul Dunării a fost o parte din Barbaricum, păgân până în secolul al VII-lea.

Spre deosebire de celelalte tipuri de încreştinare, poporul român a cunoscut credinţa creştină prin alte mjloace şi anume prin însuşi procesul său de formare. Încreştinarea poporului român a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa, tot aşa cum invers, etnogeneza poporului român a fost un proces ce s-a definit şi prin încreştinarea elementelor din care s-a plămădit acest popor. Etnogeneza poporului român s-a închegat din romanizarea geto-dacilor, ori acest proces de romanizare a fost concomitent şi împletit cu procesul încreştinării acestei populaţii. Geto-dacii romanizaţi şi încreştinaţi au dat naştere românilor. Din această perspectivă elementul creştin se afirmă drept unul din elementele constitutive ale etnosului românesc.

Mai mult, răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubian-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul din factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnatate egală cu aceea a romanităţii noastre însăşi, acestea fiind coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre. Profilul etnic propriu al poporului român este asigurat tocmai de aceste două elemente ale etnogenezei sale: romanitatea şi creştinismul. Iar legatura dintre aceste două elemente este dată în specificitatea acestui proces, căci misionarii creştini oficiali sau ocazionali au folosit în spaţiul carpato-danubiano-pontic limba latină vulgară, înţeleasă de oamenii de rând din acest spaţiu şi aceasta se va constitui într-o limbă de sine stătătoare. Limba latină creştină folosită în acest spaţiu, încă din primele veacuri ale erei creştine, este o limbă aici creată, independent de evoluţia limbii latine creştine oficiale. Terminologia creştină în limba română este specifică acestui teritoriu, specifică evoluţiei cultural-lingvistice urmată de daco-romani, ceea ce arată că niciodată românii nu au depins în nici o formă de Roma creştină.

Credinţa creştină în limba latină proprie, primită încă dintru începuturi şi transmisă din generaţie în generaţie, a devenit la români „lege strămoşească”, prin care românii considerau că se disting de alte popoare şi ele creştine, dar de o altă „lege”, de o altă tradiţie. Creştinismul românesc se constituie astfel într-una din cele mai valoroase dovezi ale vechimii şi continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubian-pontic.

Bibliografie: Ion Barnea, Contribuţii la studiul creştinismului în Dacia în „Revista Istorică Română”, vol. XII, fasc.3, 1943; Dumitru Berciu, „Unitate şi continuitate în istoria poporului român”, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1968; Sebastian Dumitru Cârstea, Creştinismul românesc din primele secole. Puncte de vedere, în „Revista Teologică”, nr. 2/2008; Liviu Dimitriu, Paleocreştinism şi creştinism în spaţiul carpato-danubian-secolele III-XI, Bucuresti, 2000.

(Pr. I.D. Moga)

19.03.2020 – Multumesc, Coronavirus!

joi, martie 19th, 2020

Cu ochii aţintiţi către Hristos, dar purtat fiind de focul credinţei în Puterea Sa Biruitoare, voi aşterne aceste rânduri, ca mărturie şi îndemn, ce pot fi răspândite, pe diferite forme de comunicare on-line, pe grupurile de părinţi, profesori şi elevi, aşa cum se întâmplă la liceul “Voltaire” din Craiova, ce este o Familie, însufleţită de spiritual Voltaire, inspirit de Hristos, care spune că “nu eşti bun de nimic, dacă eşti bun doar pentru tine”, merit ce îl are, în mod special, Doamna Director, Prof. Dr. Loredana Dorina Popi. Rog a nu fi comparat cu mari misionari creştini sau cu Traian Dorz. Sunt doar un smerit şi neînsemnat alipit al lui Hristos. Cred că mesajul este unul important în iconomia mânturii şi poate fi sursă de inspiraţie sau făcut copy-paste pe grupurile de părinţi, şi nu numai.

El sună aşa:

Se cunoaşte faptul că, în actul medical sau tămăduitor, există o fază incipientă, una acută şi una finală. Este limpede că faza acută a fost atinsă şi se merge spre cea finală sau tămăduitoare. Poate că acest virus nu a fost întâmplător, dat fiind pornirea progresivă sau secularizantă. Un mare filozof francez, André Malraux, iluminist, al secolului al XX-lea, spunea: se vor descoperi remedii pentru fiecare bucăţică a corpului, dar trebuie să se inteleagă că secolul următor ori va fi religios, ori nu va mai fi deloc. Situaţia este una complexă, dar tămăduitoare. NU doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Nu întamplător se întâmplă toate astea în postul creştin. Pentru că postul nu înseamnă, în special, înfrânare de la mâncare şi băutură, ci, mai ales în situaţii de urgenţă sau de adâncă încărcătură spirituală, la meditaţie, la contemplaţie, la cercetarea gândurilor şi a faptelor noastre, la fericirea continuă, ce este definiţia Mântuirii. Când eram profesor, vorbeam liber şi frumos cu elevii, purtat fiind de focul credinţei în puritate, aşa cum am învăţat de la Parinţii şi Profesorii mei, sau, cum auzim la Sf. Liturghie, în Sfântul Sfinţilor sau puterea plină de iubire a Celui Prea Înalt. De aceea, avem datoria să ne purtăm sarcinile unii altora, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor. Iar acest fapt sunt convins că îl simte fiecare dintre Dumneavoastră. Pentru că sunteţi Părinţi, ales dar de la Dumnezeu, şi poate că şi răspunzători de sufletele ocrotitorilor, binefăcătorilor şi slujebnicilor Dvs. Zilele astea am fost prin Hyper/marketuri şi am vazut oamenii. Cum se spune, i-am scanat. Nici in 2008 nu i-am vazut aşa. Îngânduraţi, tăcuţi, foarte tăcuţi. Şi, sincer, m-a bucurat. Gândeau, meditau, contemplau. Nu contează ce mancaţi sau ce beţi, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este doar mâncare şi băutură, ci Dăruirea, Jertfelnicia, Compasiunea, Rugăciunea, Iubirea. Am avut onoarea să aud o pildă de la vrednicul de pomenire dirijor al corului Mitropolitan. Se numea Bârcă. Şi suna aşa:

Un domnitor a cerut aghiotanţilor să pună poveri pe popor şi întreba:

– Ce zice poporul?

– Urlă, Maria Ta!

-Atunci măriţi poverile!

Până când aghiotanţii i-au spus că poporul a tăcut. Şi atunci a exclamat:

– Opriti poverile!

– De ce, Măria ta?

– Pentru că poporul a început să gândească.

Liceul „Voltaire” este un liceu ce gândeşte. Pentru că are copii frumoşi, liberi şi buni, părinţi asemenea, profesori la fel şi, în special, un director la fel de frumos, liber şi bun, ce trebuie preţuit, purtaţi fiind de convingerea că nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă viaţa sa ar fi de o singură zi.

Acestea fiind zise, Vă rog să transmiteţi inclusiv copiilor să respecte deciziile autorităţilor, fiind o situatie specială la nivel planetar – ecumenic dacă vreţi –,  să fie foarte atenţi şi să înţeleagă că este o situaţie specială. De asemenea, cu toţii, indiferent în ce credem sau încotro privim fiecare dintre noi, să avem în vedere că lumea, mediul, spiritualitatea înseamnă, în special, energie sau har, definit de teologia ecumenică drept energie divină necreată, izvorată din Fiinta Divină. Motiv pentru care Vă indemn pe Dvs. şi pe cei din jurul Vostru, în casă, ÎN FAŢA Bisericii sau în orice  loc, să vă  ridicaţi ochii spre Ceruri şi, punând mâna la inimă, dreapta sau stânga, sa Vă rugaţi, grăind: Doamne, ocroteşte-i pe români! Doamne, ocroteşte-ne! Sau, un simplu, dar plin de bogaţie: Doamne, ajută! Amin!

Eduard Traian Popescu

 

 

04.12.2019 – Ieroschimonahul Daniil-Sandu Tudor, chip apologetic și mărturisitor al credinței ortodoxe

miercuri, decembrie 4th, 2019

Memoria ar trebui să fie creatoare și formatoare. Experiențele care te formează, reconstrucția refelexivă a traseelor parcurse interior, împreună cu structurile de sens pe care orice gânditor le traversează, împlinesc adevăratele idealuri până în cel mai intim detaliu de formă și fond. Nikolai Berdiaev, în cartea sa intitulată ”Cunoașterea de sine, Exercițiul de autobiografie filosofică”, scria despre acest demers interior căutând profunzimea actului de cunoaștere:”La mine, memoria despre viața și calea mea va fi în mod conștient activă, adică va constitui efortul creator al gândirii mele, al cunoșterii mele din ziua de azi. Între faptele vieții mele și cartea referitoare la ele se va interpune actul cunoașterii, care mă interesează cu precădere.” În cadrul grupului de prieteni ai Antimului, de o profundă orientare creștină, întâlnim trăsăturile unui eveniment bine configurat prin calitatea, locul și timpul său. În interiorul bisericii mănăstirii Antimului, loc cu o rezonanță aparte în peisajul interbelic bucureștean, ctitorie a mitropolitului martir-cărturar Antim Ivireanul, spiritualitatea răsăriteană s-a întâlnit într-un mod fericit cu modernitatea intelectuală românească a vremii.

Părintele André Scrima va contura un portret cu nuanțe esențiale acestui grup de prieteni, în care se va referi la poziția”seniorilor”care au constituit centrul de acumulare al grupului: Sandu Tudor- viitorul părinte Daniil, Alexandru Codin Mironescu, poetul Vasile Voiculescu, Pr.Benedict Ghiuș, logicianul Anton Dimitriu, filosoful Constantin Noica, ulterior alăturându-se grupului și părintele Dumitru Stăniloae alături de multe alte nume sonore ale celor care se întruneau la mănăstirea Antim. ”Experiența Antimului a eliberat – vom putea– spune oare a ”golit ”? pe membrii ei de supraponderea ego-urilor prea firești, prea comune, prea personale.” Animatorul grupului, Alexandru Teodorescu, care semna în presa vremii sub pseudonimul Sandu Tudor era la acea vreme un publicist polemic, sub accentele tăioase ale articolelor sale, erau analizate la fel de temerar și temele socio-politice și cele despre sportul aviatic, dar mai ales cele care țineau de credințele religioase. Din interiorul unei familii bine rânduite, la sfârșit de sec.XIX, va țâșni la propriu literalmente, destinul excepțional al celui care va deveni mai târziu monahul Agaton și în final un martir al conștiinței vii a Bisericii Ortodoxe, schimonahul Daniil stareț la acea vreme la Rarău. Plictisit de cursurile Facultății de Filozofie și Litere unde se înscrisese (1919-1920), pleacă de aici și se înscrie la școala de ofițeri ai marinei civile. A devenit ofițer brevetat și a cutreierat la propriu mări și oceane îmbarcat pe navele marinei naționale. După o lungă incursiune de căutări și interogări ale sinelui, cu o sensibilitate febrilă care îl caracteriza hotărăște să facă un drum la muntele Athos, unde va rămâne un timp mai îndelungat. Aici se va produce adevărata sa convertire prin întâlnirea providențială cu părintele ieromonah Antipa Dinescu. Au avut convorbiri îndelungi și ample pe care gazetarul încă la acea vreme Sandu Tudor le transcria imediat în manuscrise riguros datate, pe care le-a păstrat cu mare sfințenie în caietele sale de suflet. O temă de mare importanță, la care a meditat în întreaga sa existență a fost cu privire la Schisma produsă în 1054 considerată de el un ”eveniment dărâmător pentru istoria ulterioară a creștinismului”. Răspunsul consecvent în scris pe care viitorul părinte Daniil l-a păstrat cu grijă deosebită în caietele sale și primit de la părintele Antipa, a fost unul aproape profetic: ”Până ce vremea anatemei aruncată asupra ta de fratele tău va trece, te vei uita pe tine însuți, te vei răstigni pentru el, vei suferi în ceea ce ai tu mai bun-astfel ca la sfârșit lumina de neânchipuit a Învierii să strălucească din nou pentru unul și pentru celălalt”.Astfel mai târziu toate personalitățile Antimului, începând cu centrul grupului laic întru început, Sandu Tudor și până la versantul monastic, inima grupului părintele Benedict Ghiuș,duhovnicul și sfătuitorul spiritual calificat pentru prietenii ce căutau sensuri adânci dumnezeiești în acea perioadă a interbelicuui bucureștean,vor forma ”un cerc de studiu și prietenie spirituală”. Împreună vor dezbate și vor găsi căi noi provocatoare, pline de miez duhovnicesc al binecuvântatei Tradiții a Bisericii Răsăritene vs. modernitatea provocatoare și atee.

Între anii 1945-1948 la sfânta mănăstire Antim s-au desfășurat aceste întâlniri de grup, unde au avut loc lecturi, meditații pe teme ortodoxe, retrageri și vizite pe la mănăstiri, colocvii. Un fapt de extremă importanță pentru identitatea și orientarea grupului de prieteni, îl va da un pelerin rus care provenea din mănăstirea Optina, cu o experiență vastă în rugăciunea isihastă, fugit din Rusia din calea comunismului profanator. În grupul antimian a fost cunoscut cu numele destinului său tragic și spiritual-Ioan cel Străin. Prezența sa harismatică la București între anii 1943-1946, a dăruit grupului un contact direct, cu tradiția contemplativă și i-a cristalizat orientarea. Pentru toți membrii grupului de la Antim ai”Rugului Aprins”, aceasta a fost considerată o” întâlnire fondatoare”. În final, după instalarea puterii comuniste în anul 1958, grupul de la Antim a fost catalogat de noul regim instalat samavolnic în destinele României, ca fiind cu toții dușmani ai noii orânduiri. Membrii lui, au fost unul câte unul înghițiți de universul carceral al infernului temnițelor comuniste care i-a adus aici spre exterminare. Singurul care a scăpat printr-o bursă de studii doctorale în India-Bennares a fost prin voia proniei divine tânărul monah André Scrima.

Părintele Daniil-Sandu Tudor, hărțuit permanent de securitate devine martir al dreptei credințe. A fost arestat în mai multe rânduri, după ce intrase în rândurile cinului monahal și se retrăsese sus în inima Rarăului, spre a dispărea fără urmă în cumplitele temnițe ale Aiudului. Actul oficial al decesului este îmcheiat și datat în data de 17 noiembrie 1962, fără a se ciunoaște până în ziu de azi locul în care trupul său torturat înfiorător a fost înhumat. Părintele Daniil alături de prietenii săi temerari, cu toții căutători ai adevăratei ”filosofii creștine” și a înduhovnicirii vieții personale, stă în profilul mucenicesc al destinului său, alături de marii apologeți și mărturisitori ai veacurilor de prigoană îndreptate împotriva Adevărului Întrupat.

 

BIBLIOGRAFIE:

Anca Manolescu,Modelul Antim,modelul Păltiniș,Ed.Humanitas,2015

André Scrima,Timpul Rugului Aprins-Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană,Ed.Humanitas, 1996

Răzvan Codrescu,Cartea Mărturisitorilor,Ed.Rost și Fundația Sfinții Închsorilor

Nikolai Berdiaev,Cunoașterea de sine,Ed.Humanitas,1998

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

04.12.2019 – SFINŢIRE SFÂNTULUI ŞI MARELUI MIR-MĂRTURIE VĂZUTĂ A AUTOCEFALIEI BISERICEŞTI

miercuri, decembrie 4th, 2019

În preajma Paştelui evreiesc şi anume în Betania lângă Ierusalim,în casa lui Lazăr cel pe care Domnul îl va ridica din morţi,a avut loc un ceremonial cutremurător,pe care mulţi cei de faţă prezenţi îl vor întelege abia după Învierea lui Hristos din morţi.În această împrejurare descrisă în Sfânta Evanghelie de la Marcu (14,6-7),aflăm că Maria una din surorile lui Lazăr va turna o litră de Mir cu nard curat şi de mare preţ,ungând picioarele şi capul Mântuitorului,şi zguduită de conştiinţa păcătoşeniei ei,plângând şterge cu părul capului ei Mirul ungerii celei Sfinte.În comentariile iscate de acest gest,provocate în special de Iuda Iscarioteanul,care preciza scandalos că mai bine era dacă s-ar fi vândut acest Mir iar banii s-ar fi împartit săracilor,însuşi Domnul va replica tuturor spunând:”Bun lucru a făcut ea pentru Mine,turnând acest Mir pe Trupul Meu spre îngroparea Mea…..Adevăr vă spun:oriunde se va propăvadui Evanghelia,în toată lumea,se va spune şi ce a făcut ea,spre pomenirea ei.Pe săraci îi aveţi pururea cu voi,dar pe Mine nu mă aveţi pururea.Pe săraci îi puteţi ajuta şi le puteţi face bine oricând”.

Multe din episoadele vieţii pământeşti ale Mântuitorului Iisus Hristos dar mai ales acesta în care este vorba de”ungere cu Mir”,pe care El îl îngăduie primindu-l chiar înainte de Sfintele Sale patimi,subliniid elementul material”Mirul cel de mare preţ”va deveni prin Sfinţire Sfântul şi Marele Mir cel prin care se pune şi temelie a Sfinteniei în viaţa Bisericii şi a Creştinismului.De la ungerea cu Mir şi de la Însuşi Numele Său-Hristos,în arămaică Mashiah,adică”cel uns”,folosirea Sfântului Mir în interiorul Sinaxei Bisericii exprima un sens de transmitere al legăturii spirituale şi mai ales de comuniune între toţi creştinii,în cazul ortodoxiei între toţi fii unei Biserici.De aceea la Sfinţirea lui participă toţi episcopii unei Biserici.Cu acest Sfânt şi Mare Mir se săvârşeşte Taina Mirungerii pentru cei care primesc Sfântul botez,se sfinţesc Bisericile,de asemenea Antimisele adică acele obiecte cultuale fără de care nu poate fi săvârşită canonic Sfânta Liturghie.De aceea importanţa Sfântului şi Marelui Mir pentru viaţa întregii Biserici îi determină pe Sfiintiţii Ierarhi să aibă în vedere cele mai importante măsuri de procurarea a ingredientelor din care va fi alcătuit Mirul,şi toate cele ce sunt necesare slujbei de sfinţire a acestuia. Împreună slujirea  tuturor ierarhilor la acest mare eveniment în joia cea mare a Săptămânii Sfintelor Patimi,se reliefează ca fiind un mare eveniment şi prilej de manifestare a sinodalitaţii şi consensului eclesial.Sfinţirea Lui este o lucrare de o importanţă covârşitoare în interiorul Bisericii noastre Ortodoxe Autocefale şi nu numai din punct de vedere canonic,cât şi teologic.Prin semnificaţia canonică a Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir,vedem cum Biserica noastră Autocefală  îşi poate exprima îndatorirea dar şi dreptul ei de a putea sfinţii binecuvântata materie necesară administrării Tainei Mirungerii.Împreună-liturghisirea tuturor ierarhilor într-o zi atât de încarcată cu semnificaţiile cele mai profunde,ale înnoirii făpturii umane prin jertfa hristică din joia Săptămânii celei Mari,în care El se da pe Sine cu Trupul şi Sângele Său hrana pentru viaţa cea veşnică,Sfinţirea Marelui Mir reuneşte Biserica în întregul ei,formată din soborul episcopilor,ceata preoţilor şi a diaconilor şi totalitatea credincioşilor.

Astfel se descoperă  lucrarea mântuitoare săvârşită de Hristos,care se continua prin cea sfinţitoare a Duhului Adevărului şi care ne desăvârşeşte pe noi prin Sfintele Taine.Momentul Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir este o afirmare a unităţii Bisericii noastre în comuniunea Adevarului şi a Dreptei Credinţe,acea viaţă în Hristos care s-a propăvăduit prin Sfinţii Apostoli,urmaşii acestora Sfinţii Părinţi,şi toţi închinătorii în Duh şi Adevăr din toate timpurile.Biserica Ortodoxă  învăţa ca omul se mântuieşte prin unirea sa cu Hristos,reactualizând viaţa şi faptele Domnului,însă prin viaţa şi respiraţia sacramentală a Bisericii.Tot acest drum se poate parcurge prin Duhul Sfânt Acela care nu grăieşte dintru ale Sale,şi din al Meu va lua,spune Hristos,cel ce este din sânurile Tatalui.Iată cum întreaga Sfântă şi Dumnezeească Treime lucrează taina cea fericită şi mântuitoare a credinţei noastre.În persoana Fiului lui Dumnezeu cel Întrupat şi devenit  Om pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi prin fericita unire între împletirea firii divine şi a celei umane în Ipostasul Iisus Hristos,natura creată se Îndumnezeieşte,devenind templu al Duhului Sfânt-pnefmatefora.Prin Întrupare ne unim cu Dumnezeu iar prin Înviere şi Înaltare suntem în comuniune cu Hristos cel Înviat şi Preaslăvit,iar prin Duhul Sfânt ne Împărtăşim cu El prin intermediul Sfintelor Taine.Trupul Îndumnezeit al Domnului ne comunică subţirimea şi sensibilitatea Lui omenească,iar starea de continuă Jertfă a crucificării în faţa Părintelui Ceresc curăţă sufletele noastre prin puterea Dumnezeirii care se dăruieşte noua tuturor.Omul se naşte la o viaţă nouă şi cu ajutorul harului Dumnezeiesc creşte şi se uneşte tot mai mult cu Dăruitorul ei.

Sfântul Nicolae Cabasila teologhiseşte în chip esenţial când spune:”Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră în Hristos”.Îată cum întreaga dinamică fiinţiala se configurează într-o formulă a noului chip,şi a noii făpturi care se naşte prin pecetea botezului.Căci ce este ungerea cu Sfântul şi Marele Mir,decât imprimarea impulsului spre desăvârşireşsi mântuire pentru noul născut la viaţa –Duhului.Omului i se întăresc puterile de care are atâta lipsă iar Dumnezeiasca Împărtăşanie îi susţine această viaţă păstrând-o în frumuseţile duhovniceşti ale descoperirilor dăruite de Dumnezeu.Botezul este astfel rădăcina şi izvorul vieţii spirituale şi calea prin care se pot primi celelalte Sfinte Taine.Prin Botez omul primeşte o noua existenţă în Hristos,se regăseşte adevărata mişcare şi destinaţie a scopului pentru care omul a fost creat.În acest sens tot Nicolae Cabasila,unul dintre cei mai mari şi subtili teologi bizantini,mărturiseşte:”Sfântul Mir este cel care pune în lucrare una sau alta din puterile duhovniceşti sau chiar mai multe deodată.Ungerea cu Sfântul Mir aduce aceleaşi roade în cei botezaţi la fel ca punerea mâinilor Apostolilor peste cei botezaţi de dânşii.Tot aşa coboară şi astăzi Mângâietorul peste cei ce se ung cu Sfântul Mir.Deci darurile Sfântului Botez n-ar putea fi actualizate fără venirea şi lucrarea Sfântului Duh”.

Dacă în Vechiul Testament ungerea era socotită un mijloc de comunicare a puterilor Dumnezeieşti date preoţilor,regilor şi proorocilor,în Noul Testament Însuşi Fiul lui Dumnezeu se înomeneste,El,Unsul Domnului trimite pe Duhul Sfânt ca Mângâietor şi Învăţător al întregii omeniri.În felul acesta Sfânta Taină a Mirului este cincizecime personală care după cuvântul Sfântului Chiril al Ierusalimului conferă celui nou botezat şi miruit,numele de creştin şi-l face un “Hristos întru asemănare”, asemenea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.Prin formula mirungerii”Pecetea darului Duhului Sfânt”înţelegem ca darul Duhului Sfânt se îmbiba şi pecetluieăte cu mireasma vieţii noi atât madularele trupului materialnic cât şi sufletul celui nou botezat.Părintele Stăniloaie subliniază şi el în lucrările sale teologice că nu doar exteriorul acestor mădulare unse la vedere ci şi interiorul lor primesc puterea de viaţă făcătoare iar omului i se dă un chip unitar Dumnezeiesc.Puterile sufleteşti devin vii şi pot rodi adevăratele virtuţi care vor lucra încetul cu încetul spre porunca dată omului de a se îndumnezei şi asemăna cu Dumnezeu.Formula epiclezei speciale pentru Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir,după ultima rugăciune rostită,conchide  întreaga încărcătură a ritualului care tocmai s-a săvarsit:”Se sfinţeşte Mirul acesta cu puterea,cu lucrarea şi cu pogorarea Sfântului Duh,în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh-după care Aminul confirmării,iar apoi formula concluzivă finală.Se rostesc cuvintele următoare:”Iată,acest Mir s-a făcut Mir Sfinţit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”,indicându-se realismul sacramental al actelor liturgice săvârşite.Este o evidentă legătură între Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir şi iconomia Fiului în lucrarea pe care Duhul Sfânt o continuă în universul creat.Ca o mărturie văzută  a Autocefaliei Bisericii noastre şi a demnităţii sale sacramentale rugăm pe Dumnezeul Slavei Cel care a Pătimit,a Murit şi a Înviat din morţi,Să ne sfinţească viaţa şi Să ne ajute să dobândim mântuirea bucuriei celei nesfârşite a Împărăţiei sale nepieritoare.

 

BIBLIOGRAFIE

  • Dumitru Răducanu, Ce trebuie să ştim despre Sfântul şi Marele Mir, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002.
  • prof. Ene Branişte, Despre Sfântul şi Marele Mir şi Taina Mirungerii, în Revista BOR, nr. 5-6/1978.
  • Iorgu Ivan, Sfântul şi Marele Mir, în Revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8/1966.
  • Nicolae Dură, Dispoziţii şi norme privind administrarea Sfântului şi Marelui Mir pe teritoriul ţării noastre,expresie elocventă a Autocefaliei bor de-a lungul secolelor, în Revista „Mitropolia”, nr. 3/1981.
  • Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc