Cuvântul ebraic Qoholet (1) sau Koheleth (2) are înţelesul de cel ce vorbeşte în faţa adunării, adică învăţătorul sau propovăduitorul. Înţelesul acesta, întâlnit în Septuaginta, a fost preluat sub forma Ekklesistés, adică Vorbitorul din faţa adunării, Cuvântătorul sau Cel ce se adresează obştii (3). Traducerea latină Vulgata, l-a preluat în forma Ecclesiastes (4). Cuvântul grecesc ekklesía – adunare, a fost preluat mai târziu pentru noţiunea de Biserică.
Ecclesiastul a fost o carte destul de controversată în chiar mediile iudaice şi de aceea a pătruns cu greu în canonul Sfintei Scripturi. În creştinism a fost adoptată canonicitatea ei la sinodul de la Iamnia din anul 98.
Tradiţia iudaică veche şi Biserica creştină îl mărturisesc pe Solomon, fiul lui David, ca fiind autor al Ecclesiastului (cf. Ecclesiastul I, 1). Acesta a scris în tinereţe Cântarea Cântărilor, Proverbele când era în floarea vieţii, iar când a atins senectutea, a scris Ecclesiastul. Origen, sfinţii Epifaniu şi Grigore Taumaturgul, dar şi alţi părinţi şi scriitori bisericeşti îi atribuie lui Solomon această carte. Fericitul Ieronim († 15 iun.) scrie: evreii zic că această carte este a lui Solomon care se căieşte (5). Despre autorul Ecclesiastului, Petru Creţia spune: „Este adevărat că autorul cărţii se dă drept Solomon, o ficţiune menită să-i sporească autoritatea şi prestigiul, să-i ateste ascuţimea minţii şi bogăţia experienţei, dar pe care, scriind, o părăseşte destul de curând. Iar cartea este departe de contextul secolului al X-lea (î. Hr., n.n.), când a trăit regele Solomon. A fost scrisă, nu încape îndoială, după Exil, probabil către sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., în mediu palestinian şi, în ciuda epocii redactării şi a unor analogii, în afara vreunei influenţe greceşti (…). Cel mai elocvent mod de a înţelege singularitatea poziţiei Ecclesiastului în tradiţia căreia îi aparţine ar fi acela de a fi citit comparativ cu două texte, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), din secolul al II-lea î.Hr., şi Cartea înţelepciunii lui Solomon, atribuită ca şi cartea Ecclesiastului, lui Solomon, dar redactată în secolul I î. Hr., în care prezenţa iudaismului este foarte vie şi foarte explicită. Spre deosebire de Ecclesiast, nici una, nici cealaltă dintre aceste două scrieri n-au fost incluse în canonul evreiesc, în ciuda strânsei lor legături cu tradiţia de care Ecclesiastul s-a distanţat atât de mult. În cazul de faţă, cărţile au soarta lor paradoxală (…). Cartea Ecclesiastului mai are o particularitate: este singura scriere din Biblie care, de la un capăt al ei la celălalt, propune o „filosofie”, un fel de a gândi realitatea în întregul ei, oferit ca rezultat al meditaţiei şi-al experienţei unui singur om, cu voinţa lui de a înţelege lumea şi cu limita puterilor lui de a propune o teoreză, fiind Ecclesiastul tot atât de însingurată în Scripturi cât este Cântarea Cântărilor ca poem de iubire”(6).
Pentru faptul că exegeţii au avut păreri diferite în privinţa perioadei când a fost alcătuită cartea Ecclesiastului, s-a ajuns să fie propuse toate epocile, de la Solomon la Irod cel Mare (7).
Canonicitatea ei este recunoscută atât la evrei, cât şi la creştini. În iudaism, în fiecare an, la Sărbătoarea Corturilor (8), se citeşte în sinagogi din carte. În Noul Testament nu este citată şi cu toate că nici părinţii apostolici nu o citează, i s-a recunoscut autoritatea divină (9). Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol din 553 l-a condamnat pe Teodor de Mopsuestia care nu recunoştea caracterul divin al acestei cărţi.
Două lucrări recente captează atenţia celor preocupaţi de învăţăturile şi comentariile Ecclesiastului. Iată-le în ordinea alfabetică, ambele văzând lumina tiparului în spaţiul publicistic românesc ortodox în 2010: prima, Sensul vieţii şi al suferinţei. Comentariu la Ecclesiat şi Iov (10), apărută la Iaşi, şi a doua, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, XIV, Cărţile lui Solomon (11), apărută la Bucureşti.
Tema la Ecclesiast este alcătuită în totalitate de remarca pe care autorul încearcă să o dezvolte în faţa poporului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?” (Ecclesiast I, 2-3); părerea unora este cuprinsă antagonic în teza „bucuria vieţii – deşertăciunea lumii”. Deşi prezentarea ei pe parcursul cărţii nu este făcută într-o ordine sistematică, „nici împărţirea pe idei nu este posibilă” (12).
În Introducerea la Ecclesiast, Bartolomeu Valeriu Anania spune: de la un capăt la altul e străbătută de gândurile cenuşii ale unui om care constată că întreaga lui credinţă într-un Dumnezeu al dreptăţii şi armoniei e contrazisă de realitatea umană imediată, pe care el o supune unui necruţător examen critic şi care nu-i descoperă decât o singură certitudine: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune“. Fiinţă fragilă, omul e foarte departe de fericirea pe care e menit doar s-o viseze, dar care-i rămâne inaccesibilă. Singurul său bun e înţelepciunea, dar şi aceasta se vădeşte zadarnică dacă nu e însoţită de bogăţie şi rămâne pe seama unui biet sărac. Omul e supus unui determinism crâncen, din care nu există ieşire. Timpul îşi exercită tirania într-o mişcare ciclică, mereu aceeaşi, searbădă, monotonă, exasperantă, care se dizolvă în uitare şi neant.
Viaţa omului e o permanentă interogaţie fără răspunsuri; de aici, dezordine interioară, agitaţie inutilă; omul se luptă împotriva omului, dreptatea lui Dumnezeu e pe dos: nelegiuitul învinge şi se bucură de viaţă, în vreme ce dreptul e condamnat la suferinţă şi resemnare.
Ecclesiastul nu oferă nici cea mai mică adiere de gând asupra unei posibile vieţi de după moarte; totul se reduce la viaţa de aici, care nu e altceva decât un eşec, o existenţă consumată sub semnul absurdului. Neavând acces la desfătările spiritului, omului nu-i rămâne decât să se reducă pe el însuşi la un mod de existenţă vulgar: să mănânce, să bea şi să iubească o femeie (totuşi, legiuită), prin aceasta el nedeosebindu-se întru nimic de viaţa dobitoacelor.
Asemenea lui Iov, autorul se situează în răspăr cu gândirea tradiţională, şi tocmai această notă singulară a provocat rezervele canonice de care vorbeam. Dar, spre deosebire de marele năpăstuit, Ecclesiastul nu se judecă cu Dumnezeu şi nu-I cere să Se explice; aceasta, pentru că, în credinţa lui, nu Creatorul e vinovat de nerânduiala din lume; chiar dacă el nu-i găseşte alte cauze, nu I-o atribuie. După el, Dumnezeu a făcut lumea frumoasă şi pe om drept: El îi dă omului bunuri reale, deşi limitate; omul trebuie să se teamă de Dumnezeu, Care-l va judeca după faptele lui; chiar şi atunci când Ecclesiastul îi îndeamnă pe tineri să-şi trăiască tinereţea după pofta inimii, el nu uită să-i avertizeze că, totuşi, faptele lor vor fi supuse unei judecăţi divine. Aceasta e partea oarecum reconfortantă a operei, căreia i se adaugă o străfulgerare transcendentă; una singură, dar, totuşi, străfulgerare: la moartea omului, Dumnezeu Îşi ia înapoi suflarea pe care i-o dăduse!
Cu tot pesimismul ei, cartea Ecclesiastului amendează şi potoleşte contrariul, adică radicalizarea unei viziuni optimiste asupra omului şi adoptarea unei morale hedoniste care, şi ea, e contrazisă de realitatea imediată (13).
Cei mai mulţi dintre exegeţi au împărţit Ecclesiastul în două părţi şi un epilog.
Astfel, partea I (Ecclesiast I, 2 – VI, 12) are ca dominantă deşertăciunea acestei lumi, a tuturor lucrurilor omeneşti.
Partea a II-a (Ecclesiast VII, 1- XII, 7) cuprinde sfaturi trebuincioase pentru viaţa omului.
Epilogul (Ecclesiast XII, 8-14) exprimă suprema datorie pe care omul o are faţă de Dumnezeu: de a-I împlini poruncile.
În Partea I, Ecclesiastul arată că viaţa şi truda omului sunt zadarnice dacă prin ele se urmăreşte numai dobândirea fericirii pe pământ, căci lucrurile pământeşti sunt pline de deşertăciune. „Învăţătura şi chiar înţelepciunea îi aduc omului amărăciune şi suferinţe. Bogăţia şi plăcerile deşarte sunt fără nici un folos,iar înţelepciunea nu-l poate salva de la moarte. Strângerea de bogăţii fără rost e zadarnică” (14), căci cine poate şti dacă după moarte ea poate încăpea pe mâna unui înţelept sau nebun. Toate bunurile omului vin de la Dumnezeu; el trebuie să se folosească de ele şi să-I mulţumească. Omul neînţelept stăruie în deşertăciune, aflându-se sub stăpânirea vremii şi a întâmplărilor şi este supus morţii.
Tot în această parte mai sunt arătate „diferitele nepotriviri din viaţa obştească: asuprirea celor slabi, viaţa singuratică. Soarta este schimbătoare. Un om sărac şi înţelept poate deveni conducător, iar un rege lipsit de înţelepciune îşi pierde domnia” (15).
Omul este sfătuit să se poarte cuviincios la cultul divin, să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-şi ţină făgăduinţa pe care I-o face. Agonisirea de bogăţii fără rost este deşertăciune, pentru că din pricina păcatului, mulţi nici că se bucură de avuţiile lor, Dumnezeu îngăduind celui străin să se folosească de ele. Omul trebuie să se folosească de lucruri cu cumpătare.
În Partea a II-a, Ecclesiastul dă ascultătorilor săi o serie de sfaturi folositoare pentru viaţă, recomandând seriozitatea, răbdarea, calmul, cumpătarea, blândeţea şi înţelepciunea, adică a fi cu măsură în toate. Toţi oamenii au păcate, căci nimeni nu este viu şi să nu greşească, toţi împărtăşesc aceeaşi soartă (prin moarte), şi drepţii şi păcătoşii, dar de fericire se bucură doar temătorii de Dumnezeu. „Din nou se revine la ideea despre deşertăciune… Drepţii şi înţelepţii sunt în mâna lui Dumnezeu cu toate faptele lor. Omul (trebuie) să se bucure de plăcerile vieţii îngăduite de Dumnezeu. Strălucirea înţelepciunii este scoasă în evidenţă în comparaţie cu nebunia. Viaţa omului să fie în toate lucrările de care se foloseşte, căci Dumnezeu îl va aduce la judecată pentru toate faptele sale. Omul să-şi aducă aminte de sfârşitul vieţii lui şi de vremea când puterile îi vor slăbi, căci sufletul se va întoarce la Dumnezeu, iar trupul va merge în pământ” (16).
Cele şapte verseturi ale Epilogului rezumă că toate sunt deşertăciune. Ultimele sfaturi ale Ecclesiastului se încheie cu: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele (Ecclesiast, XII, 13-14).
Slujirea lui Dumnezeu este cea mai de căpetenie grijă a omului pe pământ. Păstrarea uneia este cu anevoie dacă omul s-a lăsat copleşit de deşertăciune şi nu a realizat această lucrare de a rămâne înţelept şi cumpătat în viaţă. Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune – în greceşte „mataiotes mataioteton ta, panta mataiotes” nu este un laitmotiv intrat într-o stereotipie, care este repetat obsesiv pe parcursul cărţii, ci este o cercetare, o analiză şi o concluzie la care ajunge autorul privind retrospectiv viaţa şi lumea. Petru Creţia spunea: „ A înţelege Cartea Ecclesiastului revine la a înţelege sensul acestor cuvinte” (17).
„Din Ecclesiast se desprind următoarele învăţături:
– ideea de credinţă în Dumnezeu, credinţă care dă conţinut de încredere în viaţă;
– lumea şi omul sunt creaţii ale lui Dumnezeu, care este nemărginit, atotbun, din care izvorăşte tot binele;
– viaţa oferă bucurii însemnate, iar omul trebuie să ştie să se folosească de ele în mod cumpătat, în măsura îngăduită de Dumnezeu;
– bunurile pământeşti vin de la Dumnezeu;
– pentru orice abuzuri pe care le săvârşeşte, omul va fi judecat;
– plăcerile nu sunt un scop în sine, ci trebuie subordonate ascultării faţă de Legea divină, iar folosirea lor trebuie îmbinată cu frica de Dumnezeu;
– cât priveşte nemurirea sufletului, Ecclesiastul zice: Dumnezeu a pus în inima oamenilor gândul veşniciei (Ecclesiast III, 11), iar în alt loc, sufletul omului să se întoarcă la Dumnezeu, care i l-a dat (Ecclesiast XII,7)” (18); şi:
– făptuitorul acestei lucrări de zidire a sufletului, Dumnezeu Atoatefăcătorul, este atent la toate faptele omului, căci îi va cere socoteală pentru tot ceea ce a făcut în viaţă (fapta omului este scrisă în cartea vieţii, iar la judecată va fi menţionat încă de la prima ei filă pentru ce).
Note:
- Cf. Poezia Vechiului Testament, versiune revizuită după Septuaginta, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 2000, p. 453;
- Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea cântărilor, traduse şi comentate de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 103;
- Bartolomeu Valeriu Anania mai adaugă şi aceste înţelesuri: Cel ce predică, Cel ce învaţă, Predicatorul, Oratorul, Catehetul, op.cit., p. 453;
- Nicolae Ciuidin, Studiul Vechiului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 116, p. 226;
- Ibidem, p. 227;
- Petru Creţia, op.cit., p. 103-105.
- Cf. Nicolae Ciudin, op.cit., p. 228;
- Sărbătoarea Corturilor este una dintre cele trei mari sărbători evreieşti de peste an, alături de Paşte şi de Cincizecime. Evreii îşi sărbătoreau zilele alese prin pelerinaj la Templu, prin cântece religioase şi prin aducerea de jertfe, în semn de recunoştinţă fata de Iahvé, pentru toate binefacerile primite din partea Lui. Fiecare sărbătoare devenea obligatorie, pentru fiecare evreu, începând cu vârsta de 13 ani, când el era considerat apt în împlinirea poruncilor mozaice. Această sărbătoare ţinea şapte zile, ea fiind prăznuită între zilele 15 si 22 ale lunii a şaptea (Tişri). Numele acesteia, anume „a Corturilor”, se trage de la perioada despre care aceasta face amintire, şi anume de perioada locuirii în corturi, de la ieşirea din Egipt şi până la intrarea in Canaan. Să locuiţi şapte zile în corturi; tot israelitul băştinaş să locuiască în corturi, ca să ştie urmaşii voştri că în corturi am aşezat Eu pe fiii lui Israel, când i-am scos din pământul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru (Levitic XXIII, 39-43). Serbarea aceasta arată şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru culegerea roadelor de toamna. Datorită acestui lucru, ea se mai numeşte şi Sărbătoarea culesului. Să ţii apoi sărbătoarea secerişului şi a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în ţarina ta, şi sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta (Ieşire XXIII, 16). Text întocmit de Teodor Danalache, Sărbătoarea Corturilor, şi preluat de pe www. crestinortodox.ro/religiile-lumii/iudaism/sarbatoarea-corturilor;
- Cf. Nicolae Ciudin, op.cit., p. 228;
10. Pr.Prof. univ. dr. Petre Semen, Sensul vieţii şi al suferinţei. Comentariu la Ecclesiat şi Iov, Editura Doxologia, Iaşi, 2010;
11. Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, XIV, Cărţile lui Solomon, Editura Christiana, Bucureşti, 2010;
12. Ibidem, p. 226.
13. Bartolomeu Valeriu Anania, op.cit., p. 453-454;
14. Cf. Nicolae Ciudin, op.cit., p.226;
15. Ibidem;
16. Ibidem, p. 227;
17. Petru Creţia, op.cit., p. 107;
18. Nicolae Ciudin, op.cit., p.228-229.
BIBLIOGRAFIE
- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1992;
- Poezia Vechiului Testament, versiune revizuită după Septuaginta, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 2000;
- Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea cântărilor, traduse şi comentate de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995;
- Nicolae Ciuidin, Studiul Vechiului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti;
- Petre Semen, Sensul vieţii şi al suferinţei. Comentariu la Ecclesiat şi Iov, Editura Doxologia, Iaşi, 2010;
- Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, XIV, Cărţile lui Solomon, Editura Christiana, Bucureşti, 2010.
Pr. Gheorghe Popescu,
Parohia Pocruia,
Protoieria Tg. Jiu Nord,
judeţul Gorj