Evanghelia după Ioan (Capitolul 10) – Păstorul cel bun
La scurt timp după vindecarea orbului din naștere, Iisus Hristos se numește pe Sine, într-una din pildele pe care le adresează ierusalimitenilor: „Păstorul cel bun”. În Evanghelia Sfântului Ioan Evanghelistul găsim la loc de cinste acest termen de „Păstorul cel bun, care își dă viața pentru oile Sale” (1). Acest lucru se întâmplă și spre împlinirea unor profeții vetero-testamentare ca: „voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște; El le va paște și tot El va fi păstorul lor” (2). Este adevărat că în alte locuri este numit și „Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (3), însă această trimitere prefigurează Jertfa Sa cea mântuitoare „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.
Lucrarea de păstor nu era nici o rușine nici în vechime. Chiar și la asiro-babilonieni existau, conform diferitelor surse şi mărturii, elemente de comparație între conducătorul statului și păstor, cel dintâi fiind privit metaforic ca păstor al poporului. Chiar și Proorocul David a fost de Dumnezeu să fie conducător al poposului ales în vremea în care era păstor la oi (4).
În vremea profetului Ieremia se constată că existau și păstori nevrednici. De aceea el spune: „Vai de păstorii care pierd și împrăștie oile turmei” (5). Păstorul cel bun în schimb „nu strigă, nici nu poruncește pentru că oile I se supun recunoscându-I vocea, El chemând pe fiecare după nume călăuzindu-l spre izvoarele apei vieții veșnice” (6).
Spunând: „Eu sunt ușa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (7); „Eu sunt Calea” (8), Mântuitorul ne dă de înțeles că numai prin faptul de a sta în legătură directă cu El, omul poate câștiga viața cea veșnică. Dumnezeu este Ușa care se deschide tuturor celor ce cred în El și Îl mărturisesc cu viața și cu faptele. Imaginea Păstorului celui Bun mai arată și faptul că El nu ne devine păstor cu forța, ci ne lasă libertatea de a alege această cale. Iar cei care Îl ascultă şi se lasă păstoriţi de El nu devin nicidecum sclavi, ci dimpotrivă, responsabili şi plini de iubire dumnezeiască.
Mântuitorul amintește și de faptul că există și cei care lucrează împotriva acestui scop și anume furii, care vor să risipească turma și cărora nu le pasă de aceasta. Furul fiind tot cel care învață greșit pe ceilalți spre pierzarea lor. Un alt real pericol îl prezintă cei plătiți pentru a păstori, căci acestora nepăsunde-le de turmă, ci mai degrabă de plată, lasă turma să se piardă, neavând vocație pentru păstorire. Spre deosebire de toți aceștia, Mântuitorul nostru Iisus Hristos „își pune viața pentru turma Sa”.
Prin neascutare ajungem la maxima anxietate, la teamă și la neliniște, toate uneltiri ale vrăjmașilor, care pun stăpânire pe noi. În această dezordine și acest haos sufletesc, Păstorul cel bun ne cheamă să-L urmăm: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (9).
Sfaturi Pastorale în Epistolele Pauline
Dintre scrierile pauline, cele de tip pastoral sunt în ordine cronologică următoarele: I Timotei, Tit și II Timotei (10). Tit și Timotei sunt unii dintre episcopii primului veac creștin. Ei au intrat în contact direct cu Sfinţii Apostoli și au transmis mai departe învățătura primită de la aceștia. Aceste epistole se numesc pastorale întrucât ele se adresează anumitor păstori ai Bisericii primare și au în vedere modul în care trebuie săvârșită pastorația. Atât forma, conținutul, data scrierilor și semnătura de la sfârșitul acestora cât și Sfânta Tradiție, mărturisesc faptul că autorul acestor epistole este Sfântul Apostol Pavel. Desigur, de-a lungul timpului au existat voci care să conteste parțial sau total această autenticitate, însă fără nici un fundament concret. Obiecțiunile ridicate de criticii protestanți împotriva autenticităţii epistolelor pastorale privesc îndeosebi forma şi conținutul doctrinar, putând pot fi grupate în jurul a patru idei și anume (11):
– diferența dintre limbajul și stilul epistolelor și lipsa de forță combativă în unele dintre acestea. Însă forța compativă nu putea fi prezentă în toate epistole, ținând cont de faptul că unele dintre ele au fost scrise când Sfântul Apostol Pavel era deja la o vârstă destul de înaintată, nemaiavând aceeași vigoare. Iar în ceea ce privește stilul și limbajul, un geniu ca Sfântul Apostol Pavel nu putea scrie mereu folosind aceleași expresii și forme în totalitate, ci variind de la caz la caz în anumite privințe.
– gnosticismul pe care îl combate Sfântul Apostol Pavel prin epistolele sale nu exista în acea perioadă, el apărând tocmai în secolul al II-lea. Însă gnosticismul, ca apariție istorică, este anterior erei creștine. Își are rădăcinile în păgânism și în iudaism (12).
– Este contestată de asemenea contestată şi existența unei ierarhii bisericești care ar fi apărut tocmai în secolul al II-lea. Însă știm foarte bine că Sfântul Apostol Pavel și Barnaba, în prima călătorie misionară, au hirotonit preoți în tinerele biserici locale. De asemenea, au hirotonit episcopi, ca în cazul Sfinţilor Tit și Timotei. Așadar, chiar dacă nu au existat de la început trepte ierarhice, a existat o anumită organizare a Bisericii Primare.
– S-a mai obiectat și asupra faptului că numeroasele detalii cronologice și biografice nu se pot încadra în viața Sfântului Apostol Pavel. Însă și această contestație este la fel de nefondată, din moment ce epistolele sunt adresate lui Tit și lui Timotei. În felul acesta, înţelegem că ele nu puteau fi din altă perioadă, pentru că nu ar mai fi existat destinatarii. Iar varietatea de nume regăsite în epistole, sunt nume care se întâlnesc doar în primul veac creștin.
Epistola I Către Timotei
Timotei, ca destinatar al epistolei, provine dintr-o familie formată din o mamă evreică, Eunichi, un tată grec și o bunică numită Loida. Aceștia au fost convertiți la creștinism în prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel, Timotei devenind astfel unul din ucenicii cu vechime ai Sfântului Pavel. În cea de a doua călătorie misionară, Timotei merge alături de Sfântul Apostol Pavel ca ucenic al acestuia și însoțitor. De atunci, el devine cel mai apropiat și devotat colaborator al sfântului. Chiar și în cea din urmă călătorie misionară, și anume cea din Spania și Creta, Sfântul Apostol Pavel îl ia pe cel pe care îl prețuia atât de mult, și anume pe Timotei (13).
„Timotei devine cel mai devotat și mai apropiat colaborator al Sfântului Apostol Pavel” (14) și tot odată unul din conducătorii capabili ai Bisericii. În acest sens, el primește și epistola prin care este povăţuit în ceea ce privește activitatea pastorală pe care avea să o exercite. În luptele ce avea să le poarte cu ereticii, cu păgânii și cu cei care nu i-ar fi respectat autoritatea de episcop, Epistola părintelui său are tocmai menirea de a-i întări autoritatea.
De reţinut este și faptul că, după cum Timotei primește îndrumări pastorale de la Sfântul Apostol Pavel, la fel și Apostolii au primit îndrumări de la Însuși Mântuitorul. Observăm deci cum este impusă conduita ucenicilor în „casă” și în „cetate” (v. 5-11) (15): „Iar în orice casă veți intra, întâi ziceți: Pace casei acesteia” (16).
Epistola are în vedere modalitatea pastorală de transmitere a credinței mântuitoare lăudate de Iisus Hristos, superioară credinței Legii Vechi (17). Data scrierii este plasată în jurul anului 65, iar locul de unde a fost scrisă se presupune a fi Filipi din Macedonia.
Epistola I-a către Timotei are șase capitole și poate fi împărțită în două părți: Partea I-a – Pastorală, (cap. I-III) și Partea a II-a – Morală (cap. IV-VI) (18):
În prima parte și anume în primul capitol al epistolei, Sfântul Apostol Pavel oferă o serie de învățături despre modul cum trebuie păzită adevărata credință de învățătorii cei mincinoși și care este rolul Legii și pilda Apostolului. De asemenea, regăsim multe elemente care vizează organizarea cultului și orânduirea preoților. Apostolul vorbește despre „lupta cea bună”(I, 18) în care trebuie să lupte păstorul de suflete, pentru Biserică și pentru Hristos. Sunt prezentate de asemenea și anumite reguli care trebuie urmate în vederea unei mai bune organizări și desfășurări a cultului divin. Întâlnim și îndrumări despre alegerea viitorilor slujitori ai Bisericilor. Tot aici vedem și caracterul universal al Bisericii (II, 1-4), vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos este Unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni (II, 5-7) și cum trebuie să fie atitudinea credincioșilor la adunările de cult (II, 8-15) (19).
Cea de a doua parte a epistolei conține îndrumări privind raporturile dintre păstor și păstoriți. Regăsim aici obligațiile pe care Timotei le are ca slujitor al Bisericii, îndeosebi în ceea ce privește conduita și predica acestuia. Mai este menționat și felul în care păstorul trebuie să se poarte cu credincioșii diferitelor pături sociale: sclavi, tineri, bătrâni, văduve. De asemenea, sunt adresate și unele îndemnuri mai speciale în vederea păstrării dreptei credințe, a luptei împotriva ereticilor și cu privire la primejdiile bogăției. Nu întâmplător Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „de ce oare scrie numai lui Tit și Timotei, deși Sila era dntre cei încercați și Luca de asemenea … așadar, de ce scrie numai lui Tit și Timotei? Fiindcă numai acestora le încredințase biserici, pe când pe ceilalți îi purta încă cu el” (20).
Din această epistolă înțelegem faptul că Sfântul Apostol Pavel, prin tactul său pastoral și preocuparea continuă față de buna organizare și funcționare a Bisericii lui Hristos, ne lasă o adevărată capodoperă în ceea ce privește latura de pastorație a acesteia. Astfel încât ceea ce găsim prezentat în această epistolă, cât și în cea către Tit, rămâne mereu valabil, depășind cu mult limitele epocii în care au fost scrise. Printre învățăturile pastorale și morale prezentate aici, sesizăm: datoria pe care pastorul o are în a păstra credința curată și de a se feri de eretici, de a îndemna la pocăință pe cei care greșesc, de a avea ținută corespunzătoare la rugăciune, atât femeile cât și bărbații, de a se comporta cu toții cunviincios față de văduve, bâtrâni, tineri, și preoți, iar cei bogați să își pună nădejdea în Dumnezeu cel viu (VI, 17-19), iar nu în bogățiile cele trecătoare și nestatornice. În concluzie, această epistolă constituie, alături de cea de a II-a Epistolă către Timotei și de cea către Tit, un adevărat manual de Pastoraţie și totodată un valoros îndrumar pentru cei care doresc să îmbrățișeze slujirea preoțească (21).
Epistola a II-a către Timotei
„A doua epistolă către Timotei a Sfântului Apostol Pavel are tot un caracter pastoral. Este mai redusă decât prima, mai personală, dar cu un conținut tot atât de important pentru păstorul de suflete” (22). A fost scrisă în vremea când Sfântul Pavel era în lanțuri la Roma, spre sfârșitul vieții sale. Este o invitație adresată lui Timotei, de a veni să-l vadă pentru ultima dată și arată caracterul iubitor al Apostolului și grija acestuia față de opera sa.
Prima parte (I, 1 – II, 13) conține o serie de sfaturi și învățături cu privire la dobândirea unei vieți creștine și modalitatea de a păstra dreapta credință neschimbată. Timotei este lăudat pentru credința de care a dat dovadă și este îndemnat să păzească dreapta credință. În cea de a doua parte (II, 14 – IV, 8), destinatarul este sfătuit să lupte necontenit împotriva tuturor învățătorilor mincinoși. Este învățat cum să lupte împotriva acestora și să ajungă la cununa ostenelilor presupuse de apostolatul creștin. De asemenea el este povăţuit cum să stea împotriva pericolului apostaziei și cum să se poarte împotriva celor abătuți de la credință. În încheiere (IV, 8 – 22), sunt aşezate mai multe recomandari, vești și implicita salutarea finală.
„Ca învățături pastorale remarcăm: pregătire specială, abnegație și suferințe pentru îndeplinirea misiunii sacerdotale (II, 35); îndepărtarea de eretici și de discuțiile zadarnice cu ei (II, 14, 16, 23; III, 2-5; IV, 3-4); Sfânta Scriptură este cartea de temelie a păstorului de suflete (III, 15); datoria preotului de a predica în orice împrejurare (IV, 2); testamentul Sfântului Pavel, pildă pentru toți preoții (IV, 6-8). Deci, epistola aceasta este încă o sursă de inspirație și meditație pentru oricare păstor de suflete”(23).
Epistola către Tit
După cum îi este numele, această epistolă este adresată lui Tit, unul dintre episcopii primului veac creștin. Despre el știm că era originar din Creta, fiind descendent al regelui Min și nepot al guvernatorului insulei. Trimis fiind la Ierusalim, acesta a cunoscut pe Mântuitorul și a asistat la Patimile, moartea, Învierea și Înălțarea Sa la cer. De asemenea, cunoaștem prin intermediul tradiției, faptul că ar fi fost unul din cei 70 de ucenici. Este amintit de 12 ori în epistolele Sfânatului Apostol Pavel și mereu la loc de cinste. În ceea ce privește timpul scrierii, acesta este plasat în jurul anului 65, la puțin timp după scrierea epistolei I către Timotei, iar locul scrierii ar fi, ca și la I Timotei, Filipi.
Epistola are în componență trei capitole. Conține îndrumări cu privire la: alegerea și instituirea preoților; îndemnuri pentru o viață cu adevărat creștină – caracterizată prin supunere, pace și fapte bune; evitarea ereticilor și a discuțiilor nefolositoare. Distingem de asemenea o parte introductivă (I, 1-4), o parte dogmatică (I, 5-16), alta parenetică (II, 1 – III, 11) și epilogul (III, 12-15).
„Ca idei pastorale se afirmă: însușirile necesare preoților (I, 6-9; comp. I Tim. III, 1-13); păzirea de eretici (I, 10, 14-15; III, 10); sfaturi în legătură cu comportamentul bătrânilor, bătrânelor, tinerelor și tinerilor (cap. II); îndemn ca păstorul să fie exemplu pentru păstoriții săi prin viață curată, propovăduire și fapte bune (II, 7); supunerea robilor către stăpâni, ca o exemplificare a învățăturii creștine (II, 9-10); supunerea față de autoritatea de stat și dregătorii lumești (III, 1)” (24).
Şi această epistolă constituie un izvor abundent de sfaturi și îndrumări pastorale, universal valabile și folositoare păstorilor de suflete din Biserica lui Hristos.
Din cele de mai sus înţelegem că Pastorația, ca lucrare misionară a Bisericii, are sensul de călăuzire duhovnicească a oilor raționale în procesul mântuirii: curățirea de patimi, luminarea de harul sfințitor și mântuitor al Duhului Sfânt și unirea cu Dumnezeu în Lumina necreată a Împărăției Sale cerești (îndumnezeirea) (25).
De aceea, trebuie să luăm aminte la Cuvântul Scripturii și să purtăm de grijă pentru sufletele noastre. Să fim oile cele bune ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar El să ne păstorească, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Note:
- Ioan 10, 11.
- Iezechel 24, 23.
- Ioan 1, 29.
- I Regi 16, 11.
- Ieremia 23, 1.
- Apocalipsă 7, 17.
- Ioan 10,9.
- Ioan 14, 6.
- Matei 11, 28.
10. Din acest punct de vedere ar fi mai potrivit să fie citite în această ordine.
11. Pr. conf. univ. dr. Dionisie Stamatoiu, La plinirea vremii (Gal. IV, 4) Pagini de Noul Testament, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 357-358.
12. Ibidem, p. 358.
13. Ibidem, pp. 361-363.
14. Ibidem, p. 361.
15. Pr. dr. Ion Sorin Bora, Cei Șaptezeci de ucenici (Luca 10, 1-24) istoria exegezei; tradiții creștine, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013, p. 163.
16. Luca, 10, 5.
17. Pr. Sabin Verzan, Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, în Revista „Studii Teologice”, București, 1988, p. 50.
18. Pr. conf. univ. dr. Dionisie Stamatoiu, op.cit., p. 363.
19. Ibidem, pp. 363-369.
20. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Ed. Nemira, București, 2005, p. 7.
21. Pr. conf. univ. dr. Dionisie Stamatoiu, op.cit., p. 384.
22. Ibidem, p. 385.
23. Ibidem, p. 391.
24. Ibidem, p. 397.
25. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 65.
Teodor-Costin Oiță,
lucrare de seminar susţinută
la disciplina Teologie Pastorală,
anul IV, Facultatea de Teologie din Craiova