Parohia şi toate structurile sociale sunt afectate de secularizarea lumii contemporane. Diminuarea rolului Bisericii în viaţa cotidiană şi scăderea încrederii în Dumnezeu au ca urmare degradarea relaţiilor dintre oameni, nerespectarea principiilor morale, sporirea infracţionalităţii, înmulţirea actelor de corupţie. Asemenea manifestări antisociale nu sunt cauzate prioritar de secularizare, dar sunt, în mare parte, efecte colaterale secularizării.
Familia resimte procesul de secularizare prin toate funcţiile pe care le îndeplineste în viaţa socială. În primul rând, ea este dătătoare de viaţa, copiii reprezintă continuitatea existentei noastre şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu „ca oamenii să se înmulţească şi să populeze pământul” (cf. Facere 1, 28). Un alt rol important al familiei este educarea şi formarea viitoarei personalităţi a copilului. Înţelepciunea populară vorbeşte de „cei 7 ani de-acasă”, care îşi lasă amprenta asupra fiecăruia pentru întreaga viaţă.
Situaţia socială şi secularizarea se resimt în toate aspectele vieţii de familie. Sărăcia şi instabilitatea profesională se regăsesc în scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii. Chiar familiile cu venituri medii se limitează la un singur copil, ceea ce reprezintă o simţitoare descreştere demografică. Îndemnul Bisericii în această privinţă este centrat spre o convieţuire naturală în cadrul familiei, ca fiecare să aibă atâţia copii câţi le dă Dumnezeu. Totuşi, un sondaj înregistrat în anul 1999 arată că 78% din populaţie se declară pentru libertatea avorturilor şi numai 22% pentru interzicerea lor. Parazitarea funcţiei biologice normale a persoanei este realizată prin folosirea anticoncepţionalelor şi altor metode. Indiferent dacă este sau nu recunoscută legal, homosexualitatea ca manifestare nefirească diminuează procentajul natalităţii. În acelaşi timp, creşte, uneori excesiv, natalitatea în familiile periferice sărace, instabile. Din aceste familii provin cei mai mulţi copii abandonaţi, fără educaţie, dezintegraţi social, potenţiali infractori.
În cercetările sociologice apare un procentaj destul de mare de „familii consensuale”, mai ales tineri care convieţuiesc fără a fi căsătoriţi legal şi nici religios. În multe cazuri, aceste familii au copii „consensuali”. Crescuţi de cele mai multe ori de rude, aceştia primesc de cele mai multe ori o îngrijire şi o educaţie precară, devenind, încă de mici, independenţi de mediul familial.
În toate aceste situaţii, Biserica are datoria de a diminua consecinţele negative ale secularizării. Sporind credinţa, ea asigura stabilitatea socială, sentimentul de siguranţă şi speranţă al populaţiei, îi imobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi sociale şi economice. Se fac eforturi considerabile în sânul Bisericii pentru ajutarea copiilor fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri, în sprijinirea comunităţilor cu probleme materiale şi spirituale. „Biserica noastră are astăzi, spune Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist într-una din cuvântările sale, o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al Bisericii la însănătoşirea vieţii sociale româneşti este acela de a modela oameni cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care să aibă Duhul lui Dumnezeu” , eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni.
Alternativa pastorală
Slujirea pastorală pretinde cunoştinţe teologice şi cunoştinţe despre realităţile societăţii în care trăim. Suntem nevoiţi să ştim unde mergem, suntem nevoiţi să cunoştem lumea în care suntem trimişi. Aceasta a fost şi atitudinea Sfântului Apostol Pavel în areopagul din Atena. Înainte de a-L propovădui pe Hristos, s-a informat asupra condiţiilor intelectuale, spirituale şi umane ale interlocutorilor săi. A umblat prin oraş săptămâni întregi, culegând informaţii, discutând cu trecătorii în fiecare zi în pieţele oraşului. Slujirea pastorală de astăzi presupune aşadar o solidă cunoaştere teologico-ecleziologică. Dacă nu împlinim aceasta, atunci am putea ajunge în situaţia asemănătoare cu cea a orbului care-i conduce pe ceilalţi orbi.
Mântuitorul Hristos a propovăduit Împărăţia lui Dumnezeu, a propovăduit importanţa mântuirii noastre, însă, în acelaşi timp, a vindecat, i-a mângâiat pe săraci, i-a hrănit pe cei flămânzi. S-a împărtăşit de bucuria celor din Cana, l-a înviat pe prietenul său, Lazăr, din morţi. Dubla natură a Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să ne pună pe gânduri.
Exista trei domenii fundamentale ori fronturi în lucrarea pastorală: intra – adică în interiorul Bisericii; extra – în afara Bisericii, în parohie şi interior, adică grija preotului faţă de sine însuşi.
Datoria noastră este aşadar de a întelege problemele actuale ale oamenilor, de a le împărtăşi aceste probleme, de a le asculta argumentele. Slujirea pentru cei din afară necesită răbdare şi rugăciune pentru fiecare caz în parte. Nicio sămânţă nu creşte de pe o zi pe alta, are nevoie de timp şi de condiţii favorabile. Ceea ce însămânţează preotul, Dumnezeu binecuvântează. Misiunea nu este niciodată a nostră, ci a lui Dumnezeu care ne foloseşte pe noi ca pe instrumentele Sale. De ajutor sunt şi grupurile auxiliare de laici, ei putând vizita anumite persoane din comunitate.
Pr. Iulian Măicănescu