Adevărul nașterii feciorelnice e consemnat în paginile Sfintei Scripturi ca un august mister. E anunțat în mod simbolic în Cartea Facerii și este contemplat de către văzătorul de taine, care ni-l înfățișează pe ultimele pagini ale Scripturii, în Apocalipsă, în imagini profetice. Textele cu referire la taina Fecioarei Maria, după cum vom vedea, nu sunt prea multe. Cu toate acestea, putem spune că Sfânta Scriptură în întregime este o mărturie despre această minune, fiind Cartea în care ni se vorbește despre marea taina a lui Hristos, în care este cuprinsă, sau adesea numai subînțeleasă, și nașterea supranaturală a Domnului. Legământul prin care a luat ființă Vechiul Testament nu a avut alt scop decât acela de a pregăti și de a ridica o umanitate sfântă în persoana strănepoatei împăratului David, vrednică de pogorârea Duhului peste ea în ziua Buneivestiri. Inima Fecioarei e menită să prefacă pământul în tronul slavei lui Dumnezeu. Tot ceea ce s-a făgăduit în Vechiul Testament cu privire la venirea Mântuitorului, s-a împlinit. Deși e vorba despre o împlinire, trecerea de la o lume la alta, de care este legată și taina Fecioarei, nu reprezintă o linie continuă. Întruparea se realizează printr-un salt în afară de desfășurarea firească a vieții omenești, ea se săvârșește printr-o naștere feciorelnică. Această lucrare a transcendenței nu anulează viața în cuprinsul căreia ea apare, de aceea ea constituie un semn sau o minune în raport cu firea (1).
Rolul Fecioarei Maria în istoria mântuirii oamenilor este anticipat încă din cărțile Vechiului Testament, prin intermediul profețiilor, întreaga tradiție patristică confirmând acest lucru. Sfinții Părinți au identificat trei moduri de prezentare a Mariei în Vechiul Testament. Primul ar fi o interpretare alegorică a textelor vechi-testamentare, utilizată mai ales de imnografi și predicatori, care au dat o imagine poetică Fecioarei Maria (imaginea Rugului Aprins, Mireasa din Cântarea Cântărilor). Alte texte au fost interpretate tipologic (episodul trecerii evreilor prin Marea Roșie amintind de pururea-fecioria Mariei), referindu-se la evenimentele religioase reale, la persoane din Vechiul Testament (Eva), toate aceste texte prefigurând imaginea Fecioarei Maria. Interpretarea tipologică a fost folosită des în cultul Bisericii, în imnurile de laudă adresate Fecioarei (2). Avem și profeții care se referă în mod direct la Maica Domnului, chiar dacă ele nu sunt numeroase. Prima profeție din paginile Scripturii ebraice apare chiar în cartea Facerii, profeție numită drept Protoevanghelie: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere, III, 15). „În originalul ebraic personajul care va zdrobi capul șarpelui este exprimat prin pronumele „hu”, care se referă la sămânța femeii, adică Mântuitorul va zdrobi capul șarpelui. În alte traduceri, printre care și cea românească, se deduce că victoria asupra șarpelui este obținută de către Fecioara Maria, prin Cel pe Care Îl va naște. De aceea, Sfinții Părinți recunosc unanim în această profeție o primă referire la Fecioara Maria în Vechiul Testament” (3).
Privită prin prisma Noului Testament, această profeție (sau „protoevanghelie”) ne prevestește Taina Nașterii lui Hristos din Fecioara Maria, când Fiul lui Dumnezeu va întemeia Împărăția cerurilor și va înceta triumful diavolului asupra omului. Prin această protoevanghelie, Dumnezeu ne face cunoscută realitatea Întrupării Fiului Său în firea umană și ridicarea ei pe piscurile cele mai înalte ale desăvârșirii spirituale. Înțelesul adânc al profeției nu poate fi umbrit de acele aprecieri ale teologilor cu privire la redarea sub forme diferite ale pronumelui personal, persoana a III- a singular, care în originalul ebraic și în Septuaginta e la genul masculin, iar în Vulgata la genul feminin sau neutru. Acest lucru nu poate schimba sensul general al profeției, deoarece se știe foarte bine că textele mesianice din Vechiul Testament prevestesc eliberarea omului prin Întruparea lui Mesia; adică, împlinirea mântuirii din partea lui Dumnezeu, ci nu din partea creaturii Sale, așa cum au crezut popoarele idolatre. Hotărârea lui Dumnezeu-Tatăl ca Fiul Său cel iubit să se întrupeze în Fecioara Maria a fost veșnică, deoarece Cel Atotștiutor a cunoscut mai dinainte gândul diavolului și după căderea în păcat a primilor oameni, le-a făgăduit un izbăvitor. Neascultarea lor de porunca divină le-a adus pierderea Harului divin și apoi moartea fizică, stare pe care o vor depăși prin nașterea Mântuitorului din Sfânta Fecioară, propovăduită și preînchipuită de Duhul Sfânt în Vechiul Testament (4). „Pe baza acestui text Sfinții Părinți vor dezvolta o paralelă între prima Evă prin care a venit ispita căderii și a doua Evă (Maica Domnului), prin care a venit Răscumpărătorul și Restauratorul neamului omenesc. Pronia divină se descoperă lucrând minunat: prin femeie a venit căderea, tot prin femeia (și sămânța ei) va fi și ridicarea. Textul de la Facere poate fi înțeles mai bine prin raportarea la ceea ce afirmă sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni III, 16: Făgăduințele au fost rostite lui Avraam și urmașului său. Nu zice și urmașilor – ca de mulți – ci ca de unul singur; și urmașului său care este Hristos. Toate profețiile vechi-testamentare s-au împlinit în Iisus Hristos, ceea ce face posibil ca din perspectiva Noului Testament, adică a profețiilor împlinite, să vedem în ele atât pe Mesia cât și pe Maica Sa” (5).
A doua profeție referitoare la Fecioara Maria apare în cartea profetului Isaia: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia VII, 14). Profeția este rostită în timpul regelui Ahaz, care și-a început domnia în anul 736 î.Hr.. Părinții Bisericii au identificat-o pe această „Fecioară” profețită de Isaia cu Maica Domnului. Iar pe Emanuel cu Hristos, urmându-l pe evanghelistul Matei, primul care amintește de această profeție și de împlinirea ei: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul care zice: Iată Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei, I, 22-23). În interpretarea Sfânlui Evanghelist Matei găsim o primă mențiune despre Fecioria Mariei, ceea ce arată că evanghelistul cunoștea bine profeția lui Isaia și sensul ei. Această profeție se referă la apelativul de „fecioară” la Maica Domnului. În Vechiul Testament este singurul caz când mama unui prunc se numește fecioară, pentru că „almah” se referă la o maică cu totul excepțională (6). Cuvântul cel mai potrivit pentru Născătoarea de Dumnezeu este acela de „fecioară”, ci nu cel de „copilă”. Deoarece Fiul lui Dumnezeu nu s-a născut din sămânță omenească, ci prin înrâurirea Duhului Sfânt, profetul Isaia, care a prevestit multe momente din viața Mântuitorului, nu putea să aibă viziune decât acea a Fecioarei Maria, care a zămislit și a născut în chip suprafiresc pe Mesia. Fiind insuflat de Duhul Sfânt, profetul nu se tulbură că o fecioară naște, așa cum s-a întâmplat cu bătrânul Iosif, căruia îngerul Domnului i-a explicat starea suprafirească a Fecioarei Maria. Așadar, în viziunea profetului nu poate fi vorba decât de Maica Domnului și nicidecum de o femeie tânără căsătorită, cum au crezut unii teologi. Același lucru este valabil și cu privire la cuvântul „Emanuel”, care desemnează pe Fiul lui Dumnezeu, ci nu pe fiul regelui Ahaz, căruia Isaia i-a adresat profeția (7). Acest text de la Isaia este considerat de bază pentru teotokologie, pe el sprijinindu-se atât nașterea supranaturală a lui Mesia, dintr-o Fecioară, cât și alegerea pentru acest fapt a unei fecioare din neamul lui David. Cu alte cuvinte prin Cel ce se va naște dintr-o fecioară, separația dintre om și Dumnezeu va fi abolită, restabilindu-se unitatea primordială dintre Dumnezeu și om, tulburată și slăbită de păcat.
Textul acestei profeții mesianice trebuie relaționat cu alte două locuri din profetul Isaia, cel care pe drept cuvânt a fost numit evanghelistul Vechiului Testament, în special prin modul în care a pus în scris descoperirea despre patimile lui Hristos (cap. 53). Cu siguranță însă, că și profețiile lui mesianice despre nașterea din Fecioară, despre eliberarea spirituală din păcat a lui Israel prin Mesia, despre originea davidică și puterea lui Mesia peste care se va odihni Duhul lui Dumnezeu, receptate ca atare în învățătura și cultul Bisericii creștine primare, întregesc tabloul complet al imaginii Mântuitorului și a Maicii Sale, descoperit prin Duhul Sfânt și confirmat în Sfintele Evanghelii. Cercetătorii îl consideră, de aceea, pe profetul Isaia „cel ce a dat lumii, prin puterea Duhului Sfânt, ideea Maicii Fecioare a lui Mesia” (8). O altă profeție importantă o găsim la profetul Miheia: „Și tu, Betleeme, Efrata, mic ești între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naște” (Miheia, V, 1-2). Dacă avem în vedere că Miheia a fost contemporan cu profetul Isaia, este clar că cele două profeții merg împreună, înscriindu-se în sfera teotekologiei. Așadar, și la profetul Miheia profeția despre Sfânta Fecioară este inseparabilă de cea despre Mesia; pe lângă aceasta, este atestat faptul că maternitatea ei mesianică, și în aceeași măsură persoana și rolul ei, țin de planul lui Dumnezeu. Acest plan al Providenței Divine cuprinde nu numai locul, data și contextul general în care va veni Mesia, ci, în primul rând, persoana aleasă de Dumnezeu, ca exponent nu doar al rămășiței lui Israel, ci al întregii umanități, prin care se va întrupa El, adică persoana Fecioarei Maria. De altfel, Sfinții Părinți răsăriteni au înțeles că nu numai textele acestor profeții aduc lumină asupra persoanei unice a Maicii Domnului, dar însăși istoria poporului ales, în toată complexitatea ei, poate servi ca model sau tipologie pentru Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin pogorârea Duhului Sfânt, în care sfinții și drepții au fost ei înșiși anticipați de drepții Vechiului Testament. Un exemplu în acest sens îl întâlnim în cartea Regilor prin menționarea numelui mamei regelui, care se suie pe tron, cu ocazia fiecărei schimbări, mama regelui având la curte o poziție aparte. „ Statutul particular al mamei regelui mesianic, putea fi o prefigurare a locului pe care Mama Regelui Mesia, adică a lui Iisus Hristos, l-a primit în Împărăția Fiului ei” (9).
O altă profeție teotokologică o aflăm expusă în cartea profetului Iezechiel: „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”(Iezechiel XLIV, 1-2). Acest text a fost interpretat de Sfânta Tradiție ca referindu-se direct la pururea-fecioria Maicii Domnului, precum și la motivația spirituală a acesteia: în vederea coborârii la oameni, din inițiativa Sa proprie a Fiului lui Dumnezeu. El se va coborî nu în baza unei determinări exterioare, ci pe temeiul propriei Sale hotărâri, motivată doar de bunătatea Sa. Tocmai acest lucru îl și atestă dogma pururea-fecioriei, anume că inițiativa Întrupării aparține exclusiv lui Dumnezeu. Un alt text profetic referitor la Maica Domnului și care este astăzi folosit la rânduiala Proscomidiei, ce premerge Sfintei Liturghii, este acela din psalmi: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată”(Psalmul XLIV,11). Caracteristica acestui text constă în dimensiunea lui eshatologică, ceea ce demonstrează faptul că profețiile teotokologice vechi-testamentare se referă nu doar la viața istorică a Mariei, ci, în egală măsură, la locul ei de cinste în Împărăția Cerurilor. Pe baza unor astfel de mărturii profetice, Biserica a înțeles că locul Maicii Domnului, atât în iconomia Întrupării li a mântuirii neamului omenesc, cât și în veacul viitor, nu poate fi decât unul singur: de-a dreapta Celui ce a ales-o, a pregătit-o prin Duhul Sfânt, Biserică a Lui, înaintea Bisericii văzute de la Cincizecime. Nimeni și nimic nu o poate despărți pe Împărăteasă de Împăratul ei și al lumii, de la care îi vine o cinstire veșnică, ce depășește, dar și confirmă, cinstirea pe care i-o aduc credincioșii în Biserică.
Există, de asemenea, în Vechiul Testament și simboluri sau fapte minunate cu referire la persoana Maicii Domnului. „Dacă profețiile menționate anterior se înscriu în dimensiunea catafatică a cunoașterii anticipate a Maicii Domnului, ca Mamă a lui Mesia, cele ce urmează, vor face trimitere la dimensiunea apofatică, experimentabilă prin puterea Duhului Sfânt, a acestei cunoașteri. De menționat, că ambele tipuri de cunoaștere se vor prelungi și amplifica în cuvintele și faptele minunate ale Noului Testament, ce se referă la Maica Domnului” (10).
Primul dintre simbolurile vechi-testamentare ce au profețit-o pe Maica Domnului este „scara lui Iacob”(Facere, XXVIII, 12). Această scară, în capul căreia se arată patriarhului Iacob, în vis, Însuși Domnul Dumnezeul lui Avraam, a fost înțeleasă de Sfinții Părinți ca având cel puțin două înțelesuri: coborârea lui Dumnezeu pe pământ prin Întruparea Sa și persoana prin care se va coborî sau se va întrupa El, adică persoana Maicii Domnului. În primul sens, cel mesianic, visul lui Iacob, împlinit prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu va fi confirmat de Însuși Iisus prin cuvintele consemnate în Evanghelia de la Ioan: „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului”(Ioan I, 51). În cel de-al doilea sens, trebuie afirmat că prin Întrupare, cerul și pământul s-au unit din nou, așa cum erau unite profetic prin scara lui Iacob, dar cea prin care s-a petrecut minunea aceasta a fost Maica Domnului, cea care si-a dat consimțământul liber. De aceea, Biserica este cea care confirmă acest adevăr prin faptul că o numește, în slujbele sale, pe Maica Domnului scara lui Iacob și poarta cerului. Mai mult decât atât, scena Buneivestiri, prin care visul lui Iacob s-a concretizat, este pictată pe ușile împărătești ale iconostasului, ca o referire directă la porțile Împărăției cerurilor, care s-au deschis prin coborârea Fiului lui Dumnezeu în Sfânta Sa Maică. A doua teofanie, la fel de semnificativă ca și prima, este cea de pe muntele Horeb, atunci când lui Moise îi vorbește Dumnezeu: „Acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia”(Ieșire III, 2). Dimensiunea teotokologică a acestei arătări a lui Dumnezeu a fost văzută de Părinți în rugul ce ardea fără să se consume și care preînchipuia trupul Maicii Domnului, în care avea să se coboare Cuvântul Tatălui cu dumnezeirea Sa, fără ca prin aceasta firea omenească a Sfintei Fecioare să fie consumată de focul dumnezeirii. Este aici poate cea mai elocventă mărturie profetică și revelată a realității unirii ipostatice, petrecută în sânul Fecioarei, întru totul apofatică pentru mintea omenească. Din acest apofatism al Întrupării, al unirii ipostatice, decurge și apofatismul persoanei Maicii Domnului, despre care avem certitudine atât prin ștergerea păcatului adamic în momentul Buneivestiri, cât și prin păstrarea ei neatinsă de păcatele personale, prin puterea Duhului Sfânt. Focul curățitor, care nu consumă firea omenească, ci numai pata păcatului, este energia veșnică, necreată pe care o va împărtăși Hristos prin Duhul Sfânt, mai întâi celei mai alese dintre toți oamenii, Preacuratei Sale Maici, iar apoi în ziua Cincizecimii, Bisericii Sale, zidită pe Întruparea, Jertfa și Învierea Sa. Legată în mod direct de această teofanie este și minunea săvârșită de Dumnezeu cu „toiagul lui Aaron” cel care a odrăslit. Acest fapt minunat a fost interpretat în Biserica Ortodoxă ca o profeție a nașterii supranaturale a Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria, toiagul simbolizând fecioria Maicii Domnului. Pe aceeași linie profetică, se înscrie și minunea săvârșită de Dumnezeu la cererea lui Ghedeon, în care lâna, fie rămâne uscată, fie se umple de rouă, în contrast cu pământul pe care era așezată (Judecători VI, 36-40). Episodul acesta a fost interpretat drept un semn al maternității divine, roua picată peste lână, în jur fiind numai uscăciune, ceea ce o prefigura pe Fecioara Maria ca și Mamă a Cuvântului Întrupat. Minunea trecerii prin Marea Roșie a poporului israelit (Ieșire XIV, 1-31), ca de altfel și alte minuni din Vechiul Legământ, este încărcată de sensuri spirituale și profetice, pe care în epoca creștină, Sfinții Părinți le vor descoperi și aprofunda. Pe lângă semnificațiile mesianice, trecerea sau Paștele lui Hristos prin moarte, ca om, spre înviere, anticipare a Botezului creștin (trecerea fiecărui credincios în unire cu Hristos la învierea spirituală), descoperim și o dimensiune teotokologică: trecerea prin mare ca pe uscat este o profeție și despre nașterea supranaturală a Mântuitorului din Sfânta Fecioară, nestricând pecețile fecioriei sale. Multiplicitatea aceasta de sensuri este paradoxală și totuși unitară, așa cum Însăși Providența divină este paradoxală, fără să-și piardă unitatea ei interioară dată în Logosul lui Dumnezeu și în Duhul Sfânt (11). Ca loc al prezenței inefabile a lui Dumnezeu prin Întrupare, Preacurata Maică a lui Dumnezeu, a fost prefigurată în Vechiul Testament și de „chivotul Legii” ce poartă viața dumnezeiască și puterea de a vindeca, sau „norul” ce umple casa Domnului cu slavă (Numerii cap. IX).
„Fiecare din aceste imagini s-a fixat în mintea și inima Bisericii, furnizând material pentru celebrările liturgice și hrană pentru credința poporului. Acest tip de imagine este real, numai întemeiat pe un adevăr adânc: acela că mariologia este o parte a hristologiei. Fecioara Maria poate fi înțeleasă cu adevărat, taina ei poate fi sărbătorită cu deplină credință, doar revelată de persoana și lucrarea mântuitoare a Fiului Său. Din direcție opusă, sensul este de asemenea adevărat: Taina suferinței mântuitoare a lui Hristos, taina lucrării Sale de mântuire, ascunsă de Stăpânitorul veacului acestuia, sunt pe deplin dezvăluite ochilor credinței prin persoana Preasfintei Sale Maici” (12). Vechiul Testament prezintă ca element central speranța trimiterii în lume de la Dumnezeu a unui Mântuitor. Această venire a Celui promis de Cel de sus, constituie principiul istoriei omenirii care se realizează în Domnul Hristos. În virtutea acestei așteptări se înscrie promisiunea unui izbăvitor care traversează Alianța și existența poporului lui Dumnezeu, fiind permanent alimentată de profețiile proorocilor, referitoare la trimiterea Izbăvitorului. El va fi preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Psalmul CIX, 4). În acest context se înscrie, de bună seamă, și rolul Fecioarei Maria, care a fost prefigurat în Vechiul Testament așa cum a fost profețită și venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, la plinirea vremii. Și așa cum Dumnezeu a pregătit pe poporul lui Israel pentru întruparea Fiului Său, așa a vestit și pe Maica Fiului Său. Astfel, mărturia Sfintei Scripturi anticipează pe Preacurata Fecioară și misiunea ei în nașterea Fiului lui Dumnezeu. Rațiunea acestei mărturii, cuprinsă în Evanghelii, este de a dovedi că Domnul s-a născut „din casa și din seminția lui David”. Sintagma „fiul lui David” din Sfintele Evanghelii prezintă legătura Mântuitorului Iisus Hristos cu Israel și începutul Împărăției. Descendența Sa din David era necesar să fie prin Fecioara Maria, care este și ea „din casa și din seminția lui David”. Această prefigurare a determinat pe exegeții textului biblic să găsească în vechile Scripturi ale lui Israel, profeții și tipologii despre prefigurarea Maicii Domnului, despre Eva, despre Înțelepciunea lui Dumnezeu și despre Mireasa din Cântarea Cântărilor. Însușirea acestor prefigurări de către Biserica creștină a primelor veacuri a fost foarte importantă în cunoașterea adevărului despre zămislirea și nașterea Mântuitorului Hristos și despre cinstirea Maicii Domnului (13).
Note:
1. Pr. conf. ILIE MOLDOVAN, Învățătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata Fecioară Maria și implicațiile ei religios morale, în Revista „Ortodoxia”, nr. 3/1980, p. 470.
2. Pr. MARIUS ȚEPELEA, Mariologia primelor trei secole, Ed. Emia, Deva, 2004, p.11.
3. IBIDEM, p.12.
4. Diac. asist. EMILIAN CORNIȚESCU, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, în
Ortodoxia, nr. 3/1980, p. 494.
5. Pr. conf. dr. ȘTEFAN BUCHIU, Maica Domnului, o introducere în teotokologia ortodoxă, Ed. Sigma, București, 2006, p. 88.
6. Pr. dr. MIHAI GH. VIZITIU, Învățătura despre Maica Domnului după Sfânta Scriptură, în Revista „Studii Teologice”, nr. 3-4/1978, p. 183.
7. Diac. asist. EMILIAN CORNIȚESCU, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, p. 495.
8. Pr. conf. dr. ȘTEFAN BUCHIU, Maica Domnului, o introducere în teotokologia ortodoxă, p.89.
9. ALEXIS KNIAZEV, Maica Domnului în teologia ortodoxă, trad. de Lucreția-Maria Vasilescu, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 49.
10. Pr. conf. dr. Ștefan Buchiu, Maica Domnului, o introducere în teotokologia ortodoxă, p. 92-93.
11. IBIDEM, p. 96.
12. Pr. prof. dr. JOHN BRECK, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, trad. de Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 208.
13. IPS dr. IRINEU POPA, Maica Domnului în iconomia mântuirii și preacinstirea ei în Biserica Ortodoxă, curs de Istoria Dogmelor pentru anul II Master, Facultatea de Teologie din Craiova, 2014, p. 1-2.
Ierom Ipolit (Lazăr Maximilian),
Anul II Master în cadrul Facultăţii de Teologie din Craiova
Lucrare susţinută la Seminarul de „Istoria Dogmelor”