Cea de a doua cateheză baptismală a Sfântului Chiril al Ierusalimului are ca temă principală pocăinţa şi iertarea păcatelor. Astfel, chiar dacă originea păcatului stă în alegera noastră. De aceea, renunţarea la păcat presupune o terapie potrivită sufletului, fiindcă păcatul nu desfiinţează libertatea omului şi nu este de nevindecat. Celor care credeau că păcatele lor rămân ascunse, Fericitul Părinte le aminteşte de cuvintele Scripturii, întrebând retoric: „Va ascunde cineva foc în sân şi nu i se vor arde hainele? În adevăr păcatul arde nervii sufletului”.
În multe scrieri teologice păcatul este numit „odrasla cea rea, care creşte din tine prin propria ta voinţă”. Înţelegem de aici că oamnenii nu sunt singurii pricinuitori ai păcatului, ci există şi un sfătuitor rău care, dacă nu forţează libertatea de alegere, adesea îndeamnă în chipul cel mai amăgitor la comitera păcatului. De aceea, Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Încuie uşa ta, îndepărtează-l de la tine şi nu te vătăma! Dacă însă vei primi cu indiferenţă amintirea poftei, cu ajutorul gândurilor, se înrădăcinează în tine, îţi înlănţuie judecata şi te trage în groapa relelor … Smulge răul din rădăcină înainte de a înflori”.
Vorbind despre existenţa păcatului şi a răului din lume, Sfântul Chiril nu consideră răul ca pe o entitate de sine stătătoare, nu socoteşte pe Dumnezeu este Creatorul răului şi nici nu consideră că diavolul ar fi „primit în mod necesar facultatea de a păcătui de la fire”. A fost creat precum un arhanghel, ca un bun slujitor al lui Dumnezeu, dar prin propria sa voinţă şi manifestare şi-a căpătat numele „din faptele sale” (31), făcându-se mai apoi potrivnic al Ziditorului său. Mai mult, Sfântul Părinte arată că răul nu l-a luat diavolul din natură, nici „n-a fost introdus din afară, ci însuşi l-a născut”. De la el vin aşadar toate relele şi toate viciile şi din pricina lui strămoşul nostru Adam a fost scos din paradisul ceresc. Cunoscând prea bine această luptă şi pericopele aduse de ispitele vrăşmaşului, Sfântul Părinte doreşte cu tot dinadinsul să-şi îmbărbăteze duhovniceşte credincioşii: „Oare, omule, Cel care a înviat pe Lazăr, mort de patru zile …, oare nu te va învia cu mult mai uşor pe tine, care trăieşti? El, Care şi-a vărsat cinstitul Său Sânge pentru noi, El însuşi ne va izbăvi de păcat! Să nu desnădăjduim, fraţilor!”. Cel ce nu crede nădejdea pocăinţei şi nu îşi aşteaptă mântuirea, săvârşeşte „păcat peste păcat” (32). Spune acestea, întrucât în spatele nădejdii, stă iubirea cea fără de margini a lui Dumnezeu pentru oameni care ne va ierta păcatele noastre, dacă ne vom căi de ele. El arată astfel că toate păcatele la un loc nu biruiesc mulţimea milostivirii lui Dumnezeu. Pildă de iubire a lui Dumnezeu faţă de noi oamenii este felul în care El s-a purtat cu Adam, pe care, „după ce a păcătuit, l-a aşezat în faţa raiului ca văzând de unde a căzut … să se mântuiască prin pocăinţă”. Altă dovadă a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu este arătată lui Cain, „ucigaşul fratelui său” (33). La fel s-a întâmplat şi în timpul lui Noe, „când multă fărădelege s-a răspândit pe pământ şi când, drept pedeapsă, avea să vină potopul, iar Dumnezeu a aşteptat vreme de o sută de ani pentru a le da timp de pocăinţă, spre a-şi arăta bunătatea şi iubirea Sa de oameni”.
Asemenea lui Adam, Cain şi Noe, care au primit iertare prin pocăinţă, s-a făcut şi Rahav, cea care fusese desfrânată înainte de a primi harul. Ea s-a mântuit „prin pocăinţă şi post”. Mai mult, „chiar dacă întreg poporul ar păcătui, iubirea de oameni a lui Dumnezeu tot nu ar fi biruită”. Exemplul cel mai edificator în acest sens este al poporului evreu, care, chiar dacă şi-a făcut viţel de aur şi i s-a închinat lui, tot a căpătat îndurare în faţa lui Dumnezeu pentru că „numai Domnul este fără de păcat, curăţind păcatele noastre” (34).
Un alt exemplu, atât de cunoscut despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi despre puterea pocăinţei, este regele David. Când proorocul Natan a venit la David, după ce păcătuise, împăratul, îmbrăcat în purpură, nu s-a mâniat ci şi-a recunoscut greşeala şi „s-a îmbrăcat cu sac în loc de porfiră, şedea pe cenuşă şi pe pământ în loc de tron ferecat cu aur” (35) şi ţinând post îndelungat şi rugându-se neîncetat a fost iertat de Dumnezeu. La fel a fost şi Solomon împăratul, care a căzut din iubirea lui Dumnezeu, dar „mai pe urmă” s-a căit şi s-a îndreptat. Regele Ahaav al Samariei, care era „idolatru, necuviincios, omorâtor de profeţi, străin de bună credinţă, poftitor de ogoare şi vii străine”, ameninţat fiind de profetul Ilie cu pedeapsa veşnică „şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat în sac”.
În finalul catehezei sale, Sfântul Părinte ne îndeamnă să credem în puterea pocăinţei amintindu-ne că „dacă cel care a tăiat cu ferăstrăul pe profet” (este vorba aici de Manase) a fost mântuit prin pocăinţă şi vărsare de lacrimi, „oare cei care n-au făcut un păcat aşa de mare nu au toate şansele să fie mântuiţi dacă se roagă, postesc şi mărturisesc?”. De aceea, „nimeni să nu-şi piardă nădejdea de mântuirea lui!”, zice Sfântul Chiril al Ierusalimului, dându-l exemplu pe Sfântul Apostol Petru, care s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, după care „căindu-se, a plâns cu amar”. Plânsul arată aşadar că s-a căit din inimă, şi nu numai că a fost iertat, dar a purat pe mai departe vrednicia apostolică (36).
Cateheza a III – a
Numită şi „Despre botez”, această cateheză începe prin a sublinia importanţa Sfintei Taine Baptismale în viaţa catehumenilor, stăruind totodată în a le atrage atenţia că „unirea cu Mirele Ceresc” este o alegere făcută pe temeiul credinţei, întrucât Hristos este perzent acolo unde este „conştiinţă nepătată şi bogăţia sufletului evlavios”
Asemenea unor „copii ai dreptăţii”, catehumenii, la sfârşitul perioadei de pregătire pentru Bote, trebuie să se prezinte înaintea preotului îmbrăcaţi în haine potrivite unui astfel de moment hotărâtor în viaţa lor, plini de evlavia care cu adevărat împodobeşte sufletul. Tot astfel şi apa Botezului, chiar dacă pare a fi una obişnuită, prin invocarea Sfântului Duh, devine sfiinţită şi curăţitoare trupului şi sufletului, în aceste momente „fiindu-ne stropită inima cu Duhul şi fiindu-ne spălat trupul cu apă curată” (37).
Concepţia Sfântului Chiril despre om este una evident dihotomică. Omul teologiei sale este alcătuit din trup şi suflet, la fel cum şi Botezul este „unirea” a două elemente, apă şi Duh. Prin urmare, nu este suficient şi nu se bucură de primirea harului cel care a fost scufundat numai în apă, fără să fi fost învrednicit cu primirea Duh Sfânt. De asemenea, nu va intra în Împărăţia Cerurilor omul, oricât de virtuos ar fi în fapte, dacă nu va primi prin apă pecetea Preasfintei Treimi, căci fără amândouă este cu neputinţă să ne desăvârşim(38).
Sfântul Părinte arată în continuare că apa este folosită drept „vehicul” al harului, fiind cel mai nobil din cele patru elemente primordiale (apă, aer, foc, pământ). Prin mare se eliberează Israel de mâna lui Faraon, Iordanul este socotit începutul Evanghelilor şi dintre toţi profeţii Vechiului Testament cel mai mare, care-i întrece pe Ilie, Enoh şi Moise, este Sfântul Ioan Botezătorul. Despre el, Însuşi Mântuitorul a arătat că „nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie unul mai mare decât acesta” ca dânsul (39). El face legătura cu Noul Testament, venind la Iordan spre plinirea celor rânduite de Dumnezeu.
Pentru a putea primi Botezul trebuie să intrăm pe uşa cea strâmtă a postului, să fim fără făţărnicie, pentru că în caz contrar vom face precum Simion Magul care nu se apropia pentru a fi părtaş harului ci, „ca să iscodească harul” (40). Între Botezul săvârşit de Sfântul Ioan Botezătorul şi cel săvârşit de Mântuitorul Hristos este o distincţie remarcată atât de Sfântul Părinte, care se întreabă „Ce este totuşi Marele Ioan în comparaţie cu Cel Care botează cu Duh Sfânt şi cu foc?” (41).
Din cele arătate înţelegem că scopul catehezelor baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului este în primul rând pregătirea catehumenilor pentru primirea în deplină cunoştinţă şi curăţenie a Sfântului Duh, în nădejdea mântuirii sufletului, astfel încât, „dacă cineva se poate boteza fără a fi mântuit, pentru a putea fi mântuit este obligatoriu să fie botezat”. Doar mucenicii fac excepţie de la această regulă, pentru că ei primesc Împărăţia fără apă, prin aşa-numitul botez al sângelui. Chiar Mântuitorul Iisus S-a botezat, nu că ar fi avut vreun păcat, ci pentru a da har dumnezeiesc celor care aveau să se boteze şi totodată pentru a nimici boldul păcatului şi al morţii. Prin Botez, omul, după ce a dobândit harul şi putera de a lupta cu cel potrivnic, creşte şi se face vrednic să vestească lui Hristos Evanghelia, fiind înarmat cu armele dreptăţii.
În finalul catehezei sale, Sfântul Chiril mărturiseşte cât de mare este puterea pocăinţei care dă nădejde şi ultimului păcătos, care face pocăinţă sinceră şi este dornic de îndreptare.
Pr. Ion Roman,
Parohia „Sfântul Nicodim” din Craiova