Referitor la originea în istoria Bisericii a fenomenului monahal nu există unanimitate în rândul specialiştilor, conturându-se două direcţii principale: una, şi cea mai răspândită, susţine că cel dintâi monah a fost Sfântul Antonie cel Mare, de neam egiptean, care la vârsta de 18-20 de ani îşi vinde moştenirea părintească şi se retrage în singurătate pentru a se nevoi, aceasta întâmplându-se pe la anul 270, iar cealaltă opinie consideră că rădăcinile monahismului se găsesc încă din perioada predicii Sfinţilor Apostoli. Principalul aderent al acestei teze din urmă este Sfântul Ioan Cassian, care, în Convorbirile duhovniceşti, consemnează cuvintele avvei Piamun referitoare la apariția celor trei categorii de călugări din pustie (chinovnici, anahoreţi şi sarabaiţi), susținând că: „Învăţătura chinovnicilor şi-a luat începutul de pe vremea predicii apostolice”, argumente în acest sens fiind aduse cele relatate în Faptele Apostolilior unde se spune: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte”(Fap. Ap. 4, 32) (SF. IOAN CASSIAN, Scrieri alese. Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, trad. prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu; prefaţă, studiu introductiv şi note de prof. Nicolae Chiţescu, Bucureşti, 1990, PSB vol. 57, p. 629).
O altă direcţie destul de populară susţine că originea monahismului se află în strânsă legătură cu persecuţiile împotriva creştinilor, dar şi aceasta este prezentată în diferite nuanţe aflate sub incidenţa unor cauze religioase sau politice. Părintele George Florovski, de pildă, afirmă că „monahismul a fost, în mare măsură, o încercare de a afla o ieşire din problema imperială”, în sensul că cei care s-au retras în pustie au făcut aceasta „din lipsa de încredere în Imperiul încreştinat”, cu alte cuvinte se temeau de pacea superficială, pământească pe care o promitea Imperiul în dauna vieţii duhovniceşti. „Ei nu au fugit atât din pricina nenorocirilor lumii, cât de grijile lumeşti, de amestecul cu lumea, chiar sub steagul lui Hristos, de prosperitatea şi falsa sescurizare a lumii”, de aceea monahii, în primul rând au datoria de a se lepăda de lume, „cu toată pofta şi fala ei”şi a se dărui cu totul lui Hristos ( GEORGE FLOROVSKI, Biserica, Scriptura, Tradiţia-Trupul viu al lui Hristos”, trad. Florin Caragiu şi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 356-357).
Viziunea părintelui Florovski conform căreia monahismul este rodul fugii creştinilor de secularizarea Bisericii este infirmată în mod indirect de Antoine Guillaumont care atrage atenţia asupra faptului că monahismul a apărut înainte de pacea Bisericii, adică înainte de anul 313. De asemenea, el acordă mai multă temeinicie opiniei potrivit căreia persecuţiile au determinat exodul în pustie a unor creştini prigoniţi care s-au stabilit acolo (ANTOINE GUILLAUMONT, Originile vieţii monahale, trad. C. Jinga, Ed. Anastasia, 1998, p. 290).
Antoine Guillaumont atrage atenţia asupra unui aspect mai puţin sesizat şi anume aduce în discuţie ideea existenţei unui premonahism, plecând de la semnificaţia termenului grecesc monachos. Astfel, el arată că sensul obişnuit al acestui cuvânt este cel de „singur”, de la grecescul monos, monahul fiind cel singur, aflat în pustie doar cu Dumnezeu. Dar Guillaumont demonstrează că nu acesta este sensul cel dintâi al termenului, ci el datează dinaintea apariţiei pustnicilor din deşert, adică din Biserica primară, când prin monachos se desemna cel care nu se căsătoreşte, celibatarul, feciorelnicul sau care vieţuieşte singur, fără femeie ( IBIDEM, pp. 291-292). Această opinie poate într-o oarecare măsură să se alăture explicaţiei avvei Piamun din Convorbirille duhovniceşti ale Sfântului Ioan Cassian, însă doar pentru a întări originea monahismului ca datând din perioada Bisericii primare.
Există, de asemenea dileme şi în ceea ce priveşte forma sub care a apărut la început monahismul: chinovial, ca fel de vieţuire în comun, asemenea obştei din Biserica primară de la Ierusalim, sau anahoretic, idioritmic, aşa cum erau pustnicii, având fiecare vieţuire de sine.
Cu toate acestea, aspectele care țin de genealogia teologică ar trebui să prevaleze în fața disputelor referitoare la originea istorică a monahismului. Esenţa naşterii monahismului nu trebuie căutată mai departe decât e cazul; ea se află în dragostea fierbinte de Hristos, în dorul dus până la ”nebunie” după Împărăţia lui Dumnezeu şi, evident, într-o exigentă lepădare a lumii. El nu îşi are seva în înrâuririle de ordin lumesc, ci, după cum mărturiseşte Sfântul Ignatie Briancianinov, citat de părintele Sofronie Saharov, „monahismul este darul Sfântului Duh, este cel mai desăvârşit chip al vieţuirii în Dumnezeu”, iar arhimandritul Sofronie nu pregetă să afirme că monahismul „este de neapărată trebuinţă Bisericii, şi că fără o astfel de „desăvârşire” în Biserică s-ar pierde nu numai mântuirea, ci însăşi credinţa”, adăugând că „cuvântul despre monahism este deosebit de greu”(ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 148-149).
Altfel spus, temeiul monahismului este urmarea lui Hristos, care presupune renunţarea la sine („Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”- Mt. 16, 24), la familie („ Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”- Mt. 19, 29) şi, în general vorbind, la lume. Dar când Hristos vorbeşte de lepădarea de lume nu se referă la lumea ca şi creaţie (kosmos), ci la „duhul lumii celei căzute în păcat (aion)”( PICU OCOLEANU, Harisma filozofiei duhovnicești, Ed. Christiana, București, 2008, pp. 51-52).
Se cunoaşte din vieţile diferiţilor sfinţi cuvioşi faptul că la auzirea unui singur cuvânt al lui Hristos din Evanghelie, aceştia au socotit că nu se pot ridica la înălţimea chemării lui Hristos decât prin lepădarea lumii cu toate „cânturile ei de sirenă” şi prin fuga în pustie pentru a-L căuta pe Cel dorit și a I se dărui total. Un astfel de fapt s-a petrecut şi cu Sfântul Antonie cel Mare, care, auzind cuvântul lui Hristos „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi venind urmează Mie. Şi vei avea comoară în ceruri”(Mt. 19,21), a lăsat totul şi s-a retras la marginea satului natal, iar apoi în pustie (SF. ATANASIE CEL MARE, Scrieri. Partea a doua. Epistole. Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, trad., introducere şi note pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1988, PSB vol. 16, pp. 192-193).
De asemenea, este evident și faptul că monahii căutau pătimirea, intrarea prin „poarta cea strâmtă”, dar nu urmărind suferirea durerii ca act în sine, ci ca mijloc de despătimire de patimile cărnii şi ale sufletului. În fond, căutarea nevoinţelor nu este altceva decât o urmare firească a râvnei, a dorului după Dumnezeu, dar şi o cale de a dobândi smerenia. Astfel, mai ales în primele veacuri creştine, nevoinţele călugărilor erau mai presus de puterea omenească, săvârşite cu ajutorul harului dumnezeiesc, însă şi dragostea pustnicilor faţă de Dumnezeu şi aproapele era pe măsură. Asceza lor nu era una seacă, ci prin smerirea şi chinuirea trupului sufletul dobândea, prin har, mai multă libertate şi curăţie în rugăciune. De asemenea, dragostea pustnicilor pentru Hristos îi determina la o totală nesocotire de sine, până la punctul de a-şi pune viaţa pentru Domnul şi pentru legea Lui. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte cu păcatul, cu patimile, cu gândurile şi cu diavolul neadormit. În sensul acesta putem vorbi de dimensiunea martirică a vieţuirii monastice sau, cum spune Paul Evdokimov, „mărturisirea pe care o făceau mucenicii „unicului necesar”, trece în monahism. „Botezul sângelui” pe care îl suportau mucenicii lasă loc „botezului ascezei”al călugărilor” (PAUL EVDOKIMOV, Vârstele vieţii spirituale, Cuvânt înainte şi trad. de pr. prof Ion Buga, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, p. 113). Despre acest martiriu fără de sânge al monahilor dă mărturie și cuviosul Petru Damaschin: „Părinții, în loc de mucenicie sensibilă, au mucenicit cu conștiința, suferind în loc de moartea trupească, pe cea a voii, ca să biruiască mintea voile trupești și să împărățească în Hristos Iisus, Domnul nostru” (CUVIOSUL PETRU DAMASCHIN, în Filocalia, vol. V, Ed. IBMBOR, 1976, p. 274).
Pr. Ștefan Petre, Parohia Filiași III