În învăţătura Sfântului Simeon despre rugăciune aflăm multe lucruri folositoare şi de actualitate, chiar dacă ele au fost adresate mai ales monahilor, pe care acesta îi îndruma şi forma. Cuvintele sale fac referire în general la dreptmăritorii creştini, iubitori de post, rugăciuni, privegheri şi slujbe.
Desigur, Sfântul Simeon Noul Teolog se arată a fi exigent în primul rând faţă de ascultătorii săi – monahi, cărora le cerea să îndeplinească cu stricteţe reguli de penitenţă, care să se transforme în acte de profundă vieţuire duhovnicească. Iar aceste îndrumări rămân mereu valabile prin autenticitatea şi originalitatea lor, dar mai ales prin folosul pe care îl aduc tuturor iubitorilor de rugăciune. Ca un adevărat teolog al rugăciunii, el nu putea vorbi despre aceasta decât în concordanţă cu învăţătura Sfintei Scripturi şi a Bisericii şi decât din propria experienţă şi trăire. Pentru el, rugăciunea este mijlocul cel mai important şi eficient, prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, el a urmărit toată viaţa această comuniune, pentru ca să-L cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai direct posibil.
Aspectul practic are prioritate, căci Sfântul Părinte ne vorbeşte despre ceea ce simte şi trăieşte atunci când se roagă, despre ceea ce ştie din momentul ridicării minţii, inimii şi sufletului către Dumnezeu şi a întâlnirii lui cu Acesta prin rugăciune. Astfel, sufletul dobândeşte „luminarea dumnezeiască a Duhului Sfânt” (Cateheza a XXVI-a, în vol. Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu 2003).
Statura şi comportamentul credinciosului la rugăciune
Pornind de la lucruri simple, legate de modul cum trebuie să ne rugăm, observăm cât de mare atenţie acordă acestor factori externi, care ajută la împlinirea scopului rugăciunii. Începând cu ţinuta exterioară a corpului, Sfântul Simeon îi îndeamnă pe participanţii la rugăciune şi la sfintele slujbe să se concentreze fizic şi psihic, respectând o bunacuviinţă a trupului, a membrelor lui, printr-o poziţie decentă, liniştită şi nemişcată, precum şi a ochilor, pentru ca privirea să nu fie sustrasă de alte lucruri lumeşti. Mai presus de toate, inima să se înalţe spre ceruri, spre Dumnezeu, chemând de acolo, de sus, cu lacrimi şi cu suspine, milostivirea Sa. „Stai, zice el, adunându-ţi gândurile şi nelăsându-le să hoinărească altundeva, strânge-ţi mâinile, uneşte-ţi deopotrivă picioarele neclintite… şi închide-ţi ochii, ca să nu mai vadă altceva şi să nu se risipească mintea, iar mintea şi inima înalţ-o la ceruri, chemând de acolo mila lui Dumnezeu cu lacrimi şi suspine”.
Se arată modul cum trebuie să se roage în sfântul locaş oricine s-a „dezbrăcat de omul cel pământesc, împreună cu cugetul lui şi s-a îmbrăcat prin haina monahală în omul ceresc”. În biserică, atenţia creştinului se cuvine să fie îndreptată numai la psalmodiere şi la citirea dumnezeieştilor Scripturi, atât pe cât este posibil, spre a nu lăsa să treacă în deşert niciunul dintre cuvintele ei. Şi, cu căinţă şi smerenie, acesta să nu iasă de la slujbă pănă nu se încheie ultima rugăciune (Cateheza a XXVI-a).
O atenţie mare este acordată efortului de concentrare, pentru ca rugăciunile să nu treacă fără folos, fără efecte vizibile, cum sunt lacrimile, îndeosebi în timpul slujbei. Se doreşte să se formeze din aceasta o deprindere. Concentrarea se referă la întregul corp, ale cărui membre ajută la ridicarea minţii şi inimii omului spre cer, către Dumnezeu în Treimea Persoanelor Sfinte.
Conţinutul rugăciunii după Sfântul Simeon Noul Teolog
Conţinutul rugăciunilor este adecvat şi corespunde fiecărui Ipostas divin în parte. Sunt rugăciunile trinitare. Sfântul Simeon zice: „Atunci când suntem înălţaţi la Dumnezeu Tatăl de către Duhul, Care ne înalţă împreună şi El prin Cuvântul, şi ne întindem spre El mâinile şi ochii, zicem: «Tatăl nostru…»… Iar când în Duhul Care dă înţelegere venim la Fiul… să-I aducem rugăciunile, spunem: «Fiule Cel Unul-Născut, Cuvinte Cel împreună-veşnic al lui Dumnezeu şi Tatăl, Unul din Cel Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, fără de început, din Cel ce este fără de început, veşnic din Cel veşnic, fără de sfârşit, din Cel fără de sfârşit, lumină din lumină, viaţă din viaţă…, ai milă de păcatele noastre!». Tot aşa, chemând pe Duhul Sfânt, spunem: «Duhule Sfinte, Care purcezi nerostit din Tatăl, Care vii la noi cei credincioşi prin Fiul, Duhule al vieţii şi al înţelegerii, Duhule al sfinţeniei şi al desăvârşirii…, vino şi te sălăşluieşte şi rămâi întru noi…, prefă şi luminează inimile noastre!»“ (Al treilea discurs teologic, în vol. Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, partea I, Ed. Deisis, Sibiu 2001).
Această rugăciune, cu un profund conţinut dogmatic, trinitar, hristologic şi pnevmatologic solicită credinciosului concentrare. Ea îi oferă totodată elan, îl lansează spre Dumnezeu Tatăl, prin lucrarea Duhului, Care îl ajută să se înalţe prin Cuvântul, Fiul, ce îi dă mai multă încredere şi curaj. Iar creştinul, în această înălţare către Tatăl, nu este singur. Şi nu este numai cu sufletul, ci şi cu trupul, cu întreaga sa fiinţă, zicând: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri…“.
O asemenea rugăciune îl face pe credincios să fie conştient de modul cum trebuie să se roage, ştiind cui I se închină. Prin rugăciune, la Sfântul Simeon, dogma creştină nu rămâne nicidecum o simplă cunoaştere teoretică a unui adevăr de credinţă, ci devine o mărturisire şi o trăire a acestui adevăr, în care creştinul se implică cu toată fiinţa sa.
Rugăciunea către Mântuitorul Hristos
Rugăciunea este adresată fiecărei Persoane, privită nu izolat, ci într-o relaţie treimică. Desigur, cele mai multe rugăciuni sunt adresate Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care s-a întrupat, s-a făcut om. Noi ştim multe din Sfintele Evanghelii, despre lucrarea şi faptele Sale mântuitoare, iar în rugăciune, lucrarea Sa este percepută ca fiind mereu actuală. Rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos are profunde temeiuri scripturistice. Cuvintele adresate Lui sunt în gura celui care se roagă ca un balsam, dându-i încredere în tot ceea ce cere cu credinţă. Cuvintele Lui, din Sfânta Evanghelie devin glasul creştinului care se roagă. De aceea, Sfântul Părinte uneşte eforturile sale ascetice cu cuvintele rugăciunilor, în centrul cărora este Hristos Domnul, de la Care începe viaţa sa mistică, primind revelaţii dumnezeieşti.
Ţinta rugăciunii, spune Sfântul Simeon, este nu doar iertarea păcatelor, ori câştigarea milei lui Dumnezeu, sau alte binecuvântări, ci dobândirea luminii dumnezeieşti, care se împlineşte printr-o rugăciune continuă şi pentru care se cere multă insistenţă din partea omului.
Importantă este mai ales rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“. Ea îşi are originea în rugăciunile tainice, mentale, rostite sub forma unei chemări lăuntrice (fără glas), repretată de multe ori, cu insistenţă şi pentru o mai profundă interiorizare. Se face îndeosebi seara, continuând până noaptea târziu în linişte, în chilia monahului, sau singur în cameră, într-o atmosferă intimă, ca şi cum Dumnezeu este prezent, ne ascultă şi ne însoţeşte în rugăciune. Este o rugăciune care presupune mari eforturi din partea trupului, fără ca vreun mădular să facă nici cea mai mică mişcare. Încât omul rămâne nemişcat, ca o statuie, sau ca un duh (Cateheza a XXII-a).
Icoana omului duhovnicesc
Toate acestea sunt mărturisiri despre felul cum Sfântul Simeon însuşi, încă din adolescenţă, se ruga, mărturii despre atitudinea pe care o avea în timpul rugăciunii. De aici rezultă că trupul, prin eforturile depuse, participă la rugăciune, contribuie la întărirea ei, uneori o anticipă, pregătindu-l pe om pentru rugăciune, prin atitudinea lui de smerenie, prin plecăciuni şi închinăciuni ori metanii. Alteori, acestea îl însoţesc în timpul rugăciunii şi chiar la sfârşitul ei şi după, făcând ca trupul să se domolească, să se supună sufletului. Se ajunge astfel la o cât mai mare concentrare. Prin îmbinarea eforturilor trupeşti cu cele sufleteşti, rugăciunile îşi ating mai uşor ţelul, iar rezultatele lor sunt: luminarea minţii, potolirea patimilor, pacea.
Se crează o stare deosebită de spiritualitate, de trăire a omului mai presus de trup şi de timp. Este o stare reală a celui ce cu adevărat se roagă cu intensitate şi concentrare sufletească, la care se face părtaş şi trupul, prin supunerea lui sufletului. Această stare se aseamănă cu acele revelaţii cereşti de care s-a învrednicit Sfântul Apostol Pavel şi despre care scrie corintenilor: „Cunosc un om în Hristos care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie“ (II Corinteni XII, 3-4). Este o stare de profundă religiozitate, trăită de Sfântul Apostol Pavel, pe care o întâlnim şi la Sfântul Simeon şi despre care el mărturiseşte adesea. Aceasta se datorează stăruinţei în rugăciune şi eforturilor sale ascetice şi duhovniceşti.
Acolo, pe drumul Damascului, Hristos Domnul i-a venit în întâmpinare şi i s-a descoperit Sfântului Apostol Pavel (Saul), iar aici, Sfântul Simeon, prin rugăciune, Îl aduce pe Hristos în viaţa sa. Ştim despre el că, încă din adolescenţă, luând drept călăuză conştiinţa, se ruga continuu nopţi întregi, cu lacrimi în ochi, făcând metanii, îngenuncheri, simţind mereu prezenţa Domnului şi a Maicii Domnului, căreia îi implora mila şi ajutorul, pe care îl şi primea de fiecare dată.
În această perioadă de început a avut şi cea dintâi vedenie mistică de lumină, care l-a copleşit cu o bucurie atât de puternică, încât n-a mai ştiut nimic despre el şi despre tot ceea ce era împrejurul său, în timp ce se ruga fierbinte în toiul nopţii: “De pretutindeni vedea numai lumină şi nu ştia dacă mai umbla pe pământ. Nu mai era în el nici teama de a nu cădea, nici grija de lume, nimic din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce poartă trup nu-i ataca gândul, ci fiind cu totul împreună cu lumina nematerială şi părându-i-se că s-a făcut el însuşi lumină, şi uitând toată lumea, a ajuns plin de lacrimi şi de bucurie şi de veselie negrăită” (Cateheza a XXII-a).
O mare importanţă are comuniunea de rugăciune a sfinţilor, despre care ne mărturiseşte Sfântul Simeon. El însuşi datora foarte mult rugăciunilor părintelui său duhovnicesc, Simion Evlaviosul, pe care îl simţea în rugăciunile sale, conştientizând ajutorul primit. Aşa după cum şi Sfântul Simeon, la rândul său, se străduia ca ucenicii din mănăstirea al cărei stareţ era, să poată, prin rugăciune, să se înalţe pe aceleaşi trepte de sfinţenie ca şi el. Se ruga neîncetat pentru ei, fiindu-le model de rugăciune, de atitudine şi de comportament exterior, prin metanii, închinăciuni şi prosternări. Încât, atunci când intrau în biserica mănăstirii oameni din afară, în timp ce monahii se rugau, rămâneau fascinaţi de evlavia şi trăirile lor, exteriorizate în gesturi care îi uimeau: plecăciuni însoţite de suspine, tânguiri şi lacrimi vărsate.
Rugăciunea pentru alţii, făcută de Sfântul Simeon, pornea dintr-o iubire fără de margini, uneori compătimitoare, cu toată intenţia, ca şi ucenicii săi să nu rămână mai prejos de el. Aceasta este o notă caracteristică felului său de a implora mila şi ajutorul lui Dumnezeu pentru alţii. Gândul lui era să facă tot ceea ce îi este cu putinţă, pentru ca nu numai el să se bucure de împărăţia lui Dumnezeu, ci şi semenii să fie împreună cu el în această împărăţie. Ţelul suprem al rugăciunii sale era tocmai bucuria de împreună-rugător cu ei şi aici, pe pământ, şi în ceruri. Sfântul Simeon adeseori mărturisea această dorinţă în predicile şi catehezele sale, iar ascultătorii îi simţeau iubirea şi îi împărtăşeau simţămintele în rugăciunile lor. Aşa se explică devotamentul faţă de părintele lor duhovnicesc, cel împreună-rugător şi aici, pe pământ, şi în ceruri.
Pr. conf. univ. dr. Băjău Constantin