Nimeni nu se îndoiește de puterea credinței lui Constantin Brâncuși. Toate operele sale degajă o lumină aparte, greu sau imposibil de realizat de cineva care ar locui în întuneric. Această lumină nu izvorăște de nicăieri ci din credința curată, hrănită cu rugăciune și cu deasa citire a Sfintei Scripturi.
Cei ce l-au vizitat pe Constantin Brâncuși în atelierele pariziene mărturisesc că Biblia era cartea sa preferată și o citea adesea (1). Parabola fiului risipitor i-a atras atenția în mod deosebit și, probabil, s-a regăsit în fiul cel mic, care a risipit darurile părintești, „cheltuind” meșteșugul părintesc și talentul nativ în țară străină, departe de casă.
În 1914 Constantin Brâncuși își vizitase țara, frații și rudele sale din Hobița, de unde lipsise deja 5 ani (2). La puțină vreme după aceasta, cuprins de dragostea de părinți și neamul său a realizat în atelierul parizian opera Fiul risipitor (3), „cea mai intricată lucrare” (4) și cea mai puțin studiată dintre operele brâncușiene. Lucrarea este realizată în lemn de stejar cu uneltele folosite de meșterii gorjeni la ridicarea caselor de sub munte: fierăstrăul și barda.
Pe un soclu din piatră (o scară de intrare așezată cu baza în sus), din trei puncte de susținere se înalță pe trei picioare un cilindru orizontal din care răsare unul mai mic, tot la orizontală. S-ar părea că artistul ar vrea să sugereze „un personaj îngenunchiat purtând o povara pe umeri” și „ momentul în care materia amorfa prinde trup omenesc”. Dar artistul nu s-a îndepărtat de textul Sfintei Scripturi și în sufletul său a cunoscut pribegia și suferința risipirii fiului celui mic din parabolă (Lc. 15,11-32). Purta cu sine toată zestrea culturală a poporului său, a părinților săi: întru-n cuvânt, ceea ce noi numim „acasă”. Cele trei picioare ale sculpturii sale pot fi cele trei picioare scaunului pe care, stând la masă, a crescut sufletește și trupește, a devenit om.
Cinstirea gorjenilor pentru masă este binecunoscută: „că suntem la sfânta masă”, se aude și astăzi câte un bărbat care atrage atenția asupra solemnității momentului mesei în familie. Brâncuși cinstește „sfânta masă” prin opera sa de mai târziu, aflată în Tg-Jiu, Masa tăcerii, inspirat fiind tot din cuprinsul Sfintei Scripturi și din respectul tradițional față de pământ și roadele lui. Despre scaunul de la masa tăcerii, găsită de cunoscuții săi într-o variantă din lemn în Paris, artistul spunea că a fost inspirat de portocală. „Nu am ales portocala la întâmplare, ci pentru că este un simbol al perpetuului, reprezentativ pentru Palestina, fiind fructul național. Și cred că portocala și smochinele constituiau hrana de bază a lui Hristos” (5).
Masa Tăcerii evocă legătura ce există între om și Dumnezeu. Dacă se acceptă că scaunele acestei mese simbolizează pe Cei Doisprezece Apostoli ai lui Hristos, atunci masa devine „o nouă Cină mistică” (6). În aceste condiții, dacă Sfinții Apostoli sunt reprezentați prin scaune de Brâncuși, fiul risipitor nu poate să înfățișeze decât o roșcovă, ca acelea cu care se hrăneau porcii, dar voia și el să își astâmpere foamea. Cum roșcova este chircită de pământ și întoarsă, nefiindu-i proprie, nici sculptura nu putea fi un scaun comod, ci unul incomod, impropriu comunii cu ceilalți și cu Hrana cea adevărată.
Rotunjimile elementului predominant amintesc nu doar de roșcove și patimile asimilate porcilor în Noul Testament (lăcomia, lenea și desfrâul), ci și de bârnele casei de sub munte.
Chiar înainte de a face cariatidele, elemente de susținere în arhitectură (7), artistul a ridicat meșteșugul popular la nivel de artă universală, prin incorporarea într-un singur obiect a elementelor predominante ale unei case: scara de la intrare, poarta, stâlpul casei și peste toate, ca un acoperiș, corpul efectiv al casei, format din bârne suprapuse. Din această casă, prin ochii celui plecat departe, se distinge exteriorizarea interiorului și interiorizarea exteriorului. Poarta proeminentă este chiar în miezul operei, ca un mare gol ce îndeamnă la reîntoarcere, golul din inima purtătorului de dor. Și dorul este veșnic, fiind cuprins într-un element al infinitului, un romb al coloanei din stâlpii de susținere ai case, secționat, ca să se observe poarta și comoara, sub forma unui cub, de la piciorul drept al acestei porți. Deasupra de tot nu este un acoperiș ci o îmbinare tradițională a grinzilor casei. A grinzilor grele care, în mod obișnuit, se regăsesc imediat pe temelie.
Masa și casa amintesc într-adevăr de o persoană, mai ales dacă este plecată departe și poartă cu sine în suflet dragostea de neam și țară. Totuși, dat fiind faptul că în general sculptura este percepută de specialiști ca reprezentând un tânăr, acesta îl înfățișează pe fiul rătăcitor în momentul în care „și-a venit în sine” sau când Părinte Milostiv a căzut pe grumazul său și l-a sărutat.
În același demers exegetic am putea regăsi și pe fiul cuminte, mai mare, dar în stânga, iar fiul cel risipitor, pe aceeași linie cu Tatăl, dar având sub picior averea părintească pe care calcă, îndepărtându-se sau chiar „piatra de poticnire”, sminteala, care-l face să ocolească drumul drept și dreptatea fără cusur a Tatălui, care îi privește din umbră pe cei doi fii. În orice caz, cele două picioare din față sunt strâmbe, zigurate, și, deși în direcții opuse unul față de celălalt, sunt opuse și celuilalt picior, drept, fără cusur.
Nu poate fi trecută cu vederea partea superioară a capodoperei. Poate fi un cap al unui tânăr, susținut de gâtul dreptunghiular și picioarele ajunse la un drum imposibil, dar cu o poartă ce invită la regăsire chiar în inima compoziției. Ar putea fi un autoportret al artistului pe chipul căruia, lipsit de trăsături, chipul bărbatului la Brâncuși fiind fără frumusețe, se observă urmele adânci de fierăstrău. Urmele fierăstrăului, atât de evidente, le-a lăsat artistul pe Fiul risipitor, ca o emblemă, în amintirea acestui meșteșug pe care l-a primit și l-a dus în țară străină ca să-l „cheltuiască” acolo.
Autorul nu a vrut să surprindă un simplu personaj, ci esența unei povestiri, a unui text biblic de mare rezonanță pentru sine, în care se regăsește, invitând posteritatea să citească și să cinstească Sfânta Scriptură cu ochii de fiu risipitor. El a făcut prin sculptură o interpretare a Parabolei fiului risipitor, invitând privitorii, în cadrul hermeneuticii sale, să se regăsească în postura fiului risipitor.
NOTE:
1. „Între blocuri (de piatră n.n.) te strecurai spre un colț de unde pornea o scară de lemn sus la camera de dormit și baie. Tot sus se aflau și cărțile lui preferate : Biblia, Dante, Boccacio, precum și uneltele și materialele de fotografie”. VICTOR CRĂCIUN&LUCIAN RADU STANCU, Brâncuși în căutarea formelor, Ed. Semne, București, 2011, p. 123.
2. DAN GRIGORESCU, Brâncuși și arta modernă, Ed. Universal Dalși, București, 2001, p. 122.
3. ION MOCIOI, Constantin Brâncuși-opera, Ed. Spicon, Tg-Jiu, 2003, p.180.
4. SIDNEY GEIST, „Brancusi by Geidion Welker”, in Arts, nr. 34, New York, 1960, p. 60.
5. VICTOR CRĂCIUN&LUCIAN RADU STANCU, op.cit., p. 123.
6. †DANIEL, Patriarche de l’Église Orthodoxe Roumaine, Brancusi-Sculpteur Orthodoxe, Ed, Trinitas, Bucarest, 2014, p. 50.
7. La Rudin cariatida „se năruie sub închipuita povară pe care o poartă”. NINA STĂNCIULESCU, Brâncuși, Ed. Albatros, București, 1981, p. 92.
Pr. lect.dr. Ion-Sorin Bora