Harul lui Dumnezeu şi mântuirea noastră
Sunt oameni care fac mereu apel la voinţă ca să înfrâneze patimile (beţia, lăcomia, furtul, desfrâul, trufia etc.), să înlăture abuzurile şi să aşeze pornirile fireşti, instinctele (nutriţia, reproducerea, dreptul de proprietate şi de cârmuire etc.) în rosturile lor de la început. Iar azi acest lucru se încearcă parcă mai mult.
Întrebarea este: Poate voinţa singură să înfrâneze patimile?…
Vom încerca să răspundem cu Biblia în mână şi cu natura în faţă.
Sf. Ap. Pavel, cetăţeanul roman, omul de o voinţă extraordinară, vestitorul creştinismului în cele mai multe ţări şi prin cele mai mari oraşe ale vremii sale, vorbind despre lupta dintre carne şi duh, scria Romanilor: „Nu îndeplinesc ceea ce voiesc ci tocmai aceea îndeplinesc ceea ce urăsc… Căci nu binele pe care-l vreau, îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Vreau să fac binele dar răul se ţine de mine” (7, 15-21). Aşadar, marele Apostol Pavel constată că apelul la puterea voinţei, pentru a înfrâna patimile, este zadarnic, căci în trupul omenesc, de la leagăn până în mormânt este un război crâncen. Este lupta dintre bine şi rău, dintre duh şi trup, în care partea cea bună din noi de atâtea ori rămâne înfrântă de partea cea rea. „Văd cele bune şi le aprob dar urmez cele rele” (Ovidiu).
Din experienţa noastră observăm că noi oamenii de cele mai multe ori ne credem tari şi suntem slabi; gustăm bucuria, pe care o credem curată, dar la fundul paharului dăm de otravă.
Unii gânditori, cu bună credinţă, mărturisesc că glasul conştiinţei poate înfrâna răul, iar creştinul, prin ea, aude glasul lui Dumnezeu. Cu toate acestea deşi auzim acest glas divin noi oamenii suntem neputincioşi, fiind nevoie astfel şi de implicarea lui Dumnezeu, Care ne trimite în ajutor, Harul Său.
În lupta aceasta, fiecare om este teatrul unei cumplite tragedii. Însuşi Sf. Ap. Pavel ni se înfăţişează aproape disperat şi înfrânt când exprimă: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 24).
O singură cale ne duce la armonia şi pacea dintre duh şi carne, care este una supranaturală: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7, 25). Căci, „toate le pot în Hristos care mă întăreşte” (Filip. 4, 13).
Prin urmare, adaosul de forţă şi puterea în care se îmbracă Sf. Ap. Pavel este Harul. „Prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi Harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar” (I Cor. 15, 10).
Harul lui Dumnezeu este graţia divină, care colaborează cu conştiinţa, cu mintea şi voinţa, ca să ne ridice biruitori peste ispitele materiei, venind în ajutorul sufletului bolnav. El, Harul, este o putere necunoscută lumii, care nu se află nici în suflet nici în trup, precum în nici o materie despre care nu vorbeşte ştiinţa, ci numai religia creştină.
Harul este darul lui Dumnezeu, care ajută şi desăvârşeşte natura; e graţia divină, energia spirituală, forţa sfântă şi puterea Duhului pe care Dumnezeu o trimite sufletului omenesc; e ajutorul Cerului, mâna Tatălui, mila Fiului şi raza Duhului, prin care se arată iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi se întreţine în lume ordinea morală şi viaţa religioasă.
Religia creştină este religia Harului, religia iubirii lui Dumnezeu: „Legea prin Moise s-a dat iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 17).
Cauza şi izvorul Harului este iubirea lui Dumnezeu, pentru că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, coborându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). „Tronul lui Dumnezeu este tronul Harului” (Evr. 4, 16). Toată lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului şi a bisericii este lucrarea şi dovada graţiei divine, este manifestarea iubirii şi slavei lui Dumnezeu.
Biserica este aşezământul Harului, căci ea trăieşte, lucrează şi se răspândeşte prin puterea şi asistenţa Harului. Prin Har dobândim toate darurile duhovniceşti, căci el sfinţeşte sufletul şi nimiceşte păcatul, întăreşte natura omului spre bine şi-i dă sănătate morală, refăcând în noi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Pr. Biţă Bonea