Pe calea Ierusalimului
am stat și am plâns odinioară.
Stoluri de fluturi, ram de finic, umpleau aerul.
Purtam la piept ascunse patru cuie de fier
învelite în pânza mea veche de borangic.
Mai aveam să cumpăr ciocanul care sfărâmă
depărtările cerului până la sânge.
Ierusalime, Ierusalime…
mai bine nu te-ai fi născut!
Privindu-te de departe îmi pari cunoscut,
dar când m-apropii de tine lacrimi
și vaiete pretutindeni aud.
Tu înalți cântări de bucurie
și osanale de slavă tuturor
și îi primești la sân
ca o mamă.
Mieii la tăiere vin blânzi și curați.
Tu îi faci îngeri și ceri iertare pentru cei
care îi aduc jertfă nevinovați.
Pe mine însă nu aceștia mă dor,
nu aceștia mă cheamă.
Cuiele mele sunt noi, ascuțite, dure,
bune de răstignit pe Domnul în boltă
nu pe pământ, ci dincolo de ultimul cer
și de ultimul gând…
De atunci au trecut anii mii.
Iară, ca atunci, aștept să îți cer iertare.
Urc muntele plin de un alt munte de îndurare.
De departe Te văd mereu răstignit.
Strâmbe și ruginite stau cuie înfipte
în cruce pe o grindă pictată
la răsărit.
Mi le-am amintit. Le-am recunoscut.
Poartă și acum în vârf ascuțișuri de stea.
Încă le simt răceala pe pielea mea…
Și le-am ascuns iar
între hainele mele murdare.
Așa am să le fur a doua oară
să le trec peste văi, peste munți,
peste mare.
Apoi le voi pune în ramă
ca pe icoană.
Voi privi, ca prin fereastră,
la timpul trecut și acum, ca atunci,
voi strânge tare în pumn ciocanul
cu care voi lovi mai greu cuiele
ce în mâini și picioare
Ți le-am bătut.
Pr. Mircea Nincu