Cateheza a XVI-a
Catehezele a XVI-a, a XVII-a şi a XVIII-a, cele care încheie şirul catehezelor baptismale ale Sfântului Chiril tratează despre secţiunea din Crez referitoare la Sfântul Duh. Prima idee pe care o subliniază Sfântul Părinte este cea de pioşenie şi teamă atunci când se vorbeşte despre persoana Sfântului Duh, ca argument luându-se cuvintele Mântuitorului care avertizase că nici în veacul acesta, nici în cel viitor, nu I se va ierta ceelui care vorbeşte împotriva Duhului Sfânt.
Înainte de atrece la combaterea sistematică şi bine argumentată a principalelor erezii ale vremii sale îndreptate împotriva persoanei Duhului Sfânt, Sfântul Părinte afirmă cu tărie dumnezeirea acestuia şi continuitatea lucrării sale de la începutul veacurilor până la sfârşitul lumii. Dintre ereziile menţionate cuvântul autorului se îndreaptă în special împotriva gnosticilor, a maniheilor şi a celor care susţineau că Duhul Sfânt a fost o persoană întrupată sau că un Duh Sfânt a fost în Vechiul Testament şi altul în Noul Testament.
De asemenea, se ridică cu vehemenţă împotriva marcioniţilor dar şi a lui Montanus care susţinuse că el însuşi este Duhul Sfânt. Limbajul Sfântului Părinte este aici ceva mia aspru, dar sintaxa frazei rămâne aceaşi ca în pasajele în care căldura emoţională este evidentă. Faţă de eretici are cuvinte grele precum „să-i urâm”, „acest smintit de Montanus şi cu adevărat nebun” (89) Atitudinea sa poate fi explicată în parte, căci Biserica secolului al IV-lea era cutremurată de activitatea multor erezii.
Revenind la consideraţiile despre Duhul Sfânt, autorul face distincţia clară între un duh obişnuit şi cel din Treime. Duhurile sunt multe întrucât se precizuează că „multe lucruri se cheamă duhuri şi chiar sufletul nostru se cheamă duh” (90), dar totuşi diferenţa între ele şi Duhul Sfânt este ca între creatură şi creator. Uneori, argumentând cu citate, găsim în Scripturi faptul că chiar şi viciilor li se dau numele de duh: „duhul desfrânării”(Osea 4,12), dar şi fenomenelor naturale: „duhul furtunii” (Psalmul 102,25). Faţă de toate acestea, cele ce se pot spune despre Duhul Sfânt sunt clar diferite, căci Dumnezeu fiind Duh Sfânt, aduce prin prezenţa sa tot ceea ce este bun şi folositor. Duhul Sfânt poate strecura în mintea omului doar gânduri şi imbolduri acordate cu învăţătura bisericii. Orice altă manifestare, cum a fost spre exemplu cea a lui Anania şi safira, cei care au ascuns din banii destinaţi bisericii, îşi găseşte rădăcina într-un altfel de duh, cel responsabil cu pierzarea de suflete.
O parte însemnată a catehezei este alocată de Sfântul Părinte rolului de mângâietor al sfântului Duh, cel promis de Mântuitor că va asista Biserica după Înălţarea Sa la cer. Din această perspectivă, Sfântul Duh nu este numai cel care are grijă de biserică, chiar de fiecare creştin în parte, ci este cel care a îndrumat şi înrâurit minţile profeţilor Vechiului Testament, vestitori ai venirii Mântuitorului şi, implicit, ai înfiinţării bisericii.
Duhul Sfânt este aşadar, după spusele Sfântului Părinte, prezent în întreaga istorie a mântuirii şi lucreză în toată lumea, indiferent de timpuri, căci: „Acesta a fost prezis de Hristos în Profeţi, Acesta a lucrat în apostoli, Acesta pecetluieşte şi până azi în botez sufletul” (91).
Ca în fiecare cateheză precedentă, autorul, referindu-se la lucrarea Sfntului Duh, aşa cum a fost amintită mai sus, face o incursiune largă în istoria biblică identificând momente când Dfântul duh îşi demonstrează prezenţa şi lucrarea. Acesta este cazul celor 70 de bătrâni din vremea lui Moise (Numeri 11,24) cărora le-a fost dat de Duhul Sfânt harul profeţiei şi pe care nici chiar Moise nu i-a putut opri. Acesta este şi cazul lui Iosif, care având Duhul Sfânt într-ânsul nu a fost oprit nici de faraon, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu david care însuşi a zis”Duhul Domnului a vorbit prin mine”(Samuel 23,2).
Argumentaţia Sfântului Părinte ar fi putut continua mult dar, atenţia ascultătorilor fiind limitată, sfântul încheie această cateheză mai brusc decât pe altele, el însuşi mărturisind: „ar fi uşor a culege multe din Vechiul Testament şi a explica cele despre Duhul Sfânt dar timpul e scurt şi trebuie luată în seamă măsura ascultării voastre”. Dacă aceasta este o diferenţă, atunci sfârşitul propriu-zis al catehezei este asemănător cu al celorlalte, fiind în fapt o binecuvântare pe model apostolic în care, de această dată, Duhul Sfânt este cel invocat în mod special.
Cateheza a XVII-a
Cum cateheza a xvi-a se terminase nu datorită epuizării subiectului dat, şi anume învăţătura despre Duhul Sfânt, în cea imediat următoare, sfântul părinte dezvoltă iarăşi dogma ortodoxă a Persoanei Duhului lui Dumnezeu, motivându-şi tema cu cuvintele: „În cateheza de mai înainte am adus în auzul urechilor voastre, pe cât ne-a fost cu putinţă, o mică parte din mărturiile despre Duhul Sfânt;(…), acum însă ne vom ocupa iarăşi de o mică parte din cele rămase, (…), căci vorbirea despre Sfântul Duh este nesecată.” (92)
De la bun început, sfântul precizează că Duhul lui Dumnezeu este o persoană în sine, şi că, deşi numirile sale sunt mai multe, El nu este împărţit, după cum nici Hristos, Cel care în catehezele de faţă a fost prezentat şi ca Dumnezeu, şi ca om, nu este împărţit, ci unul întreg. Este adevărat că lucrările Duhului sunt multe, iar sfinţenia sa se împărtăşeşte făpturii în multe chipuri, fiind numit pentru acestea şi „Mângâietorul” dar cu toate acestea fiinţa sa este una, iar Biserica a încercat de la începuturi să evite orice speculaţie privind persoana Duhului Sfânt, prin precizarea din Crez :”şi întru Duhul Sfânt, Mângâietorul, care a grăit prin prooroci”. Însuşi Mântuitorul, continuă să arate sfântul părinte, vorbind despre Duhul, l-a numit”Duhul Adevărului”(ioan, 15,26), „Duhul lui Dumnezeu ”(Ioan , 1,32),sau „Duhul Părintelui”(Matei 10, 20), iar Sf.Pavel Îl numeşte „Duhul Domnului”(Rom.8,9), „Duhul sfinţeniei”(Rom.1,4), „Duh al Fiului Lui Dumnezeu”(Gal.4,6),dar precizarea supremă este dată tot de Mântuitorul care zice „Iar Mângâietorul este Duhul cel Sfânt”(Ioan 14, 26).
În ceea ce priveşte exemplele din scripturi , Sf.Chiril este extrem de bine documentat, arătând cum Duhul este cel care a intervenit în istoria mântuirii , în momente de maximă importanţă, care nici îngerilor nu le-au fost făcute cunoscute în plinătatea lor. Aşa este cazul Bunei Vestiri, unde Gavriil doar vesteşte porunca lui Dumnezeu, dar nu face precizări de care era şi el străin. Cele mai abundente exemple despre implicarea Duhului în curgerea vremii sunt cele din momentele de început ale înfiinţării Bisericii, şi cele de după Înviere. Aici, pasajele Evangheliilor şi cele din Faptele Apostolilor amintite de Sf.Chiril sunt atât de numeroase, şi înşiruirea lor atât de fluentă,încât după enumerarea lor, sfântul zice ”Multe au fost zise de noi astăzi, şi poate vă este obosită ascultarea, însă mai multe au rămas. Era trebuinţă de o a treia şi mai multe cateheze la învăţătura despre Sântul Duh”(93) . Într-adevăr, în ceea ce priveşte lămuririle aduse de însuşi Mântuitorul, acestea sunt multe, şi prea puţine din ele trebuie să fi scăpat Sf.Chiril. Astfel, el aminteşte de momentul împărtăşirii SfApostoli cu Duh Sfânt din suflarea Mântuitorului, dar şi de promisiunea făcută lor de a le trimite mai mult har,pe care îl vor avea deplin şi neântrerupt, atunci când vor fi pregătiţi.:”Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis:”Luaţi Duh Sfânt (…), dar voi să staţi în cetata Ierusalimului, până vă veţi îmbrăca cu putere de sus!”(Ioan, 20,22-23). Este de asemenea amintit momentul promisiunii unui Mângâietor, pe care în paginile anterioare, Sf.Chiril îl prezentase drept acelaşi Duh Sfânt, folosind cuvintele fără echivoc ale lui Iisus.
O secţiune aparte din cateheza a 17-a este alocată identificării momentelor din activitatea Sfinţilor Apostoli în care ei au fost călăuziţi de Duhul Sfânt, şi în care Acesta le-a purtat de grijă, evident în vederea întemeierii şi progresului Bisericii primare. Sunt amintite de Sf.Chiril al Ierusalimului , deşi fără consideraţii spectaculoase (pentru că nu acesta era rostul catehezei, ci întărirea credinţei prin mărturii), evenimentele cu famenul etiopian, care prin rânduiala Duhului s-a „alipit”, pe drum, de căruţa Apostolilor, şi de voia Duhului, care a ales pe Saul şi Barnaba la apostolie, şi care a însoţit desfăşurarea Sinodului Apostolic din Ierusalim în mod atât de evident pentru Sfinţii Apostoli, încât aceştia au început redactarea hotărârilor luate cu cuvintele: ”Că s-a părut Duhului Sfânt şi nouă….”.Sunt amintite, de asemenea, cele petrecute cu Sf.Pavel în călătoriile sale, în special succesul său în Areopag, la Atena, şi cel din faţa lui Festus guvernatorul şi a regelui Agripa, care atât de impresionat de argumentaţia Sfântului Pavel a fost, încât a strigat:”Cu puţin de nu mă îndupleci să fiu creştin !”(F.A.26-28).
În mod firesc, toate acestea sunt dirijate cu putere de sus, de însuşi Dumnezeu, prin Duhul Său.Aceasta este şi părerea sfântului părinte,care în ultima parte a catehezei , pornind de la puterea Duhului, aduce calde îndemnuri de statornicie în credinţă ascultătorilor săi, şi mai ales de ferire de învăţăturile viclene ale ereticilor. Cele ce urma să se întâmple cu catehumenii la botez nu erau , probabil, sub supravegherea Bisericii din cetatea Ierusalimului, căci Sf.Chiril îi îndeamnă , pornind de la atotprezenţa lui Dumnezeu, să se boteze unde le va fi voia, taina fiind validă indiferent de locul săvârşirii ei: ”Deci te du la cel ce botează, … căci în toate părţile se dă harul, în sate şi în cetăţi, celor neştiutori şi celor învăţaţi, robilor şi celor liberi, căci harul nu este de la oameni, ci se dă de la Dumnezeu” (94). În acelaşi timp, ascultătorii sunt avertizaţi că făţărnicia la botez este percepută de Dumnezeu (singurul care cercetează sufletul în interior) ca pe o mare ofensă, căci harul primit este înfricoşător chiar şi pentru demoni, şi de aceea folosirea sa trebuie încredinţată doar celor vrednici cu adevărat. Finalul catehezei este cu totul impresionant:”Fiţi pregătiţi a lua harul, şi dacă l-aţi luat, nu-l aruncaţi! Însuşi Domnul lumii(…)Acela să-l trimită acum şi peste noi, ca să aducem totdeauna roadele Duhului Sfânt: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, blândeţe, înfrânare, credinţă, în Iisus Hristos Domnul nostru, prin care şi cu care împreună şi cu Duhul Sfânt, fie mărire a Tatălui acum şi pururea şi în vecii vecilor !” (95)
Cateheza a XVIII-a
Ultima din şirul celor 18 cateheze baptismale are ca obiect partea finală a Simbolului Credinţei, adică cea care se referă la Sfânta Biserică, învierea cea de apoi şi viaţa veşnică.
De la bun început, Sfântul Părinte, urmând cuvintelor Sfântului Pavel desigur, care pe bună dreptate socotea Învierea lui Hristos drept temei al învierii noastre, mărturiseşte şi el că nădejdea învierii este cea care pe omul credincios îl opreşte de la tot felul de fapte desfrânate, in vederea păzirii de stricăciune a propriului trup. Învierea trupurilor, continuă Sf.Chiril, este ceea ce elinii şi neamurile păgâne nu acceptă, sau iau în râs, având în minte ceea ce se petrece cu trupurile celor morţi după sfârşitul vieţii, cum acestea se desfac în cele din care au fost alcătuite de Dumnezeu, încât în unele cazuri dispar cu totul. Puterea lui Dumnezeu însă, învaţă Sf.Chiril pe ascultătorii săi, nu este oprită de lucruri pe care omul le crede imposibile, căci dacă a făcut toate cele ce sunt pe faţa pământului, nu-i va fi Domnului greu să ridice la judecată, trupurile celor morţi, indiferent cum se găsesc ele şi oriunde sunt. În plus, celor dintre păgâni care tăgăduiesc învierea şi scularea din morţi, le este amintit că ei înşişi, condamnă pe jefuitorii de morminte şi au grijăde trupurile celor morţi, întrucât însuşi Domnul i-a lăsat cu acest imbold, de la facerea omului. De asemenea, cum cateheza era rostită în vreme de iarnă, sfântul dă exemplu natura care părea moartă, dar care la venirea primăverii se va deştepta la viaţă, şi face de asemenea din legenda păsării Phoenix, pentru cei care cunoşteau mitologia greacă, , un alt argument pentru demonstrarea învierii de apoi, indiferent de starea trupurilor după moarte.
Este evident că între catehumenii ascultături ai catehezelor, se aflau atât iudei cât şi elini, dar şi samarineni şi probabil şi alte neamuri păgâne; sfântul vorbeşte faţă de toţi şi găseşte argumente din mitologia şi credinţele fiecărui neam,ceea ce denotă o cultură bine dezvoltată în domeniu, dar şi în altele, cum ar fi de exemplu ştiinţele naturale, şi astronomia. Sfântul arată că fazele lunii şi alternanţa anotimpurilor, precum şi plămădirea trupului omului, din „lucru neputincios ce se îmbracă în carne şi apoi cu nervi” (96), sunt dovezi ale firii că şi învierea trupurilor moarte este posibilă.
O secţiune aparte a catehezei este alocată de Sfânt prezentării câtorva mărturii scripturistice privind învierea morţilor , din care la loc de frunte este cea a viziunii profetului Iezechiel. Totuşi, pentru că contextul era privitor la credinţa samarinenilor, care nu-l acceptau ca profet, Sf.Chiril aminteşte de Iov, cel ce mărturisea credinţa în înviere astfel:”Căci de va muri omul, va trăi. Voi aştepta până când iarăşi voi fi”(Iov, 14,14). De asemenea, sunt enumerate cazurile învierilor din morţi săvârşite de oasele lui Elisei, de Ilie profetul şi de apostolii Petru în Iope şi Pavel în Troia, şi după acestea sunt reluate îndemnurile de la început, privind datoria tuturor de a-şi păzi trupurile de păcate, spre moştenirea spirituală a împărăţiei veşnice.
Socotind în cele ce urmează că despre Biserica sfântă şi sobornicească, aşa cum este mărturisită în Crez, „multe s-ar putea spune, dar noi vom zice puţine”, (97) , sfântul încheie ultima cateheză cateheză baptismală cu o enumerare succintă a locurilor din scripturi, fie vetero, fie novotestamentare, în care se face referire la Biserica lui Dumnezeu pe pământ, numită „adunare”(Num.8,3; Ps.25,18;F.A, 19,41), sau „biserică”(Efeseni,5,25, I Cor.13,28). De remarcat că în Crezul citat de Sf.Chiril, nu sunt amintite toate atributele Sf.Biserici, aşa cum apar ele în Crezul actual, şi de aceea cateheza pare incompletă, raportată la amploarea consideraţiilor din cele precedente, referitoare la alte învăţături de credinţă. Totuşi, ea nu se încheie decât după ce Sfântul Chiril anunţă catehumenii că, după ziua Paştelor, vor auzi alte cateheze, conforme cu statutul lor de creştini proaspăt botezaţi. Este vorba de cele cinci cateheze post-baptismale, numite şi mistagogice, ale căror teme sunt deja anunţate de sfântul părinte, indiciu clar că instruirea catehumenilor urma un program riguros şi bine prestabilit.
Pr. Ion Roman, Parohia „Sfântul Nicodim” – Craiova