Cateheza a XII – a
La cuvintele: “S-a întrupat şi s-a făcut om”. Sfântul Chiril al Ierusalimului arată că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. “Căci nu este un lucru cuvios ca să ne închinăm unui simplu om, dar nici nu-I evlavios să spunem că Hristos este numai Dumnezeu, fără omenire”. (74) Dacă Hristos este Dumnezeu, dar n-a luat omenirea, atunci suntem străini de mântuire şi de aceea se cuvine să-L cinstim astfel, mărturisind venirea Împăratului şi a Doctorului. Creştinii Îl primesc pe Dumnezeu – Cuvântul, Care s-a făcut om nu din voinţa bărbatului şi a femeii,cum învaţă ereticii, ci din Fecioară şi de la Duhul Sfânt, precum învaţă Sfânta Evanghelie.
Împotriva docheţilor, Sfântul Părinte spune că nu a avut un trup aparent, ci unul adevărat. Iar argumentele sale sunt din Sfânta Scriptură. Acolo aflăm despre locul, timpul şi modul Naşterii Domnului. Firea Mântuitorului, susţine Sfântul Părinte, este deplin umană, având aceleaşi afecte cu noi, însă fără de păcat. Astfel, Hristos a biruit pe diavol cu însăşi armele cu care acesta luptă împotriva oamenilor. (75)
Cateheza a XIII-a
Rostită tot în Ierusalim, şi centrată pe paragraful din Crez “S-a răstignit şi s-a îngropat”, Cateheza a XIII-a accentuează, aşa cum este şi firesc, rolul restauraţiei ontologice, a condiţiei paradisiace pierdută de Adam prin păcatul strămoşesc. Jertfa pe cruce a Mântuitorului depăşeşte, pentru Sfântul Chiril, ca importanţă şi ca urmări toate minunile Acestuia. Făcând o comparaţie cu vindecările miraculoase, exorcizarea demonilor, înmulţire pâinilor, răstignire pe Golgota şi mai apoi Învierea, sunt fără îndoială cele mai importante fapte ale lui Hristos.Vorbind despre imporanţa crucii, sfântul Chiril, reia argumentaţia Sfântului Pavel, care în cuvântul Crucii găseşte “nu nebunie ci laudă şi mântuire”.Pe crucea Golgotei, precizează Sfântul, nu a fost răstignit oarecine, “ căci pe lume mulţi au fost răstigniţi dar înaimtea niciunuia nu tremurau demonii” (76) ,ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu , Mielul preînchipuit de Moise şi rânduit ca jertfă exhaustivă în legea veche.
Reluând combaterea docheţilor din Cateheza anterioară, Sfântul Părinte arată că Hristos a fost răstignit cu adevărat, după cum cu adevărat a şi pătimit, amândouă actele făcându-se pe lemnul crucii care devine izbăvitor. Şi aşa precum lemnul pomului interzis din grădina Edenului a fost cauza căderii în păcat a protopărinţilor şi după cum păcatul acestora s-a transmis întregii omeniri, tot aşa prin Crucea răstignirii răscumpărarea s-a transims şi ea la întregul neam omenesc.
În continuare, autorul recapitulează injusteţea răstignirii Mântuitorului din punct de vedere juridic, omenesc: « El adică n-a fost dus la moarte din pricina lăcomiei de bani(…), nici din pricina poftei desfrânate(…), nici fiindcă îngânfându-se ar fi bătut pe cineva(…), nici fiindcă ar fi nesocotit legea, nici fiindcă ar fi reţinut cuiva simbria, nici fiindcă ar fi batjocorit pe vreun profet”. (77)Apoi, autorul aduce în atenţia catehumenilor, dând citate din cei patru evanghelişti, faptul că, spre deosebire de alţi condamnaţi, Mântuitorul a îndurat toate pedepsele deşi ştia încă de la început cele ce avea să pătimească. Mai mult, pentru susţinerea acestei idei el oferă chiar indicii din cărţile profeţilor mari care, iudei fiind şi nevăzându-l pe hristos au prezis Jertfa Sa (Isaia 53,1) Ieremie (Plângeri 4,20). Spre deosebire de aceştia, iudeii din vremea sa, tăgăduind cele întâmplate şi după trei secole, stârneau împotrivire prin ereziile pe care le răspândeau.
Începând cu capitolul XI, atenţia sfântului Părinte se îndreaptă catre fiecare detaliu amintit în evanghelile Răstignirii; la fiecare dintre acestea el găseşte corespondenţe veterotestamentare “Să cercetăm aşadar mărturiile cele ce sunt despre patima lui Hristos” (78) sunt cuvintele care preced rememorarea evenimentelor finale ale zilelor de joi şi vineri în săptămâna patimilor.
Sfântul Chiril găseşte preziceri la trădarea lui Iuda (Psalmul 38,12) la cei treizeci de arginţi(Zaharia 11,13), la legarea lui Iisus(Isaia3,9) la pălmuirea sa(Deutronom32,6)dar şi la tulburarea făcută de iudei la locul numit Gabatta (Ieremia12,18) şi la interogatoriul lui Pilat (Psalmi 38,13). Toate aceste argumente se dovedesc a fi îndreptate împotriva necredinţei evreilor din secolul al IV-lea şi prilej de întărire a fragilei şi proaspetei credinţe a catehumenilor. Pe aceştia din urmă, Sfântul Părinte îi îndeamnă: “apucă armele potrivnicilor Crucii, plantează credinţa în Cruce ca semn de biruinţă împotriva celor ce se împotrivesc! Când vei voi adică să intri în dispută cu necredincioşii despre Crucea lui Hristos, fă mai întâi cu mâna semnul crucii şi potrivnicul va ameţi” (79). Magistral şirul exemplelor-corespondente este întrerupt de autor pentru odihnirea atenţiei celor ce îl ascultă « ca să nu fie ascultarea auzitorilor prea obosită, cu toate că suntem datori să nu ne obosim niciodată ascultând învăţăturile despre stăpânul încununat”.
După scurt timp, sfântul Chiril se întoarce la dovezile profeţilor despre Iisus cel Răstignit, doar că adresarea este la persoana a III-a, sub forma unor îndemnuri. Catehumenul este privit ca beneficiar al jertfei de pe Golgota “acum primeşti iertarea păcatelor, te arăţi mulţumitor Celui ce fu răstignit pentru tine pe Golgota” .(80)
În faţa auditoriului sunt rememorate, scenă cu scenă, ca într-un film, ultimele acte ale Răstignirii Domnului. Caracteristic, pentru fiecare dintre ele există corespondent din scrierile profeţilor.De exemplu, pentru întunecarea cerului de la al şaselea la al nouălea ceas, Sfântul Chiril îl ia martor pe profetul Zaharia(14,67) : « Şi ziua aceea este cunoscută Domnului, şi nu este nici zi nici noapte » precum şi pe profetul Amos care zice « Şi va fi în ziua aceea, zice Domnul, că Soarele va apune la amiaz »(Amos 8,9).
De asemenea, scenele judecării lui Hristos sunt prezentate de Sfântul Părinte cu corespondente din Vechiul Testament : « împărţit-au hainele mele loru-şi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi »(Psalmi 22,18) şi « Cine este acesta ce vine din Edom ? Roşeaţa veşmintelor sale din Bosra ?(Isaia53,1), aluzia fiind clară la hlamida lui Hristos.
Sensibilitatea Sfântului Părinte atinge apogeul când vorbeşte despre scena Răstignirii. Şi aici citatele din Psalmi şi profeţi abundă, dar Sfântul accentueazăideea de ax al lumii, « axis mundi »pe care-l dobândeşte Crucea înfiptă pe Golgota de lângă Ierusalim.
Având în vedere că această cateheză a fost rostită la Ierusalim şi, că la acea vreme, deşi Bizanţul era în floare, Ierusalimul era considerat centrul lumii creştine, fără îndoială că aspiranţii la botez au fost responsabilizaţi la un nivel superior şi făcuţi părtaşila actul Răstignirii mai mult decât catehumenii altor zone creştine.
Cateheza se încheie printr-o serie de îndemnuri la păzirea credinţei câştigate de către catehumeni. Avertismentele privind ferirea de eretici, în special de cei proveniţi din mediul păgân, elenistic, sunt reluate aici.
În fine, ultimele trei capitole, scurte dealtfel, conţin avertismente pentru cei care, sub presiune sau din cauza nestatorniciei credinţei, vor fi tentaţi să se îndoiască de adevărul Răstignirii şi al Învierii.
Cateheza a XIV-a
Ideea Crucii şi Răstignirii din cateheza anterioară îşi găseşte în cea de-a XIV-a cateheză, urmarea firească fiindcă aici sunt puse în discuţie ultimele cuvinte din Crez” Şi care a înviat a treia zi din morţi, şi s-a suit la Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”.s
Sfântul Chiril recapitulează, cu indicii scripturistice, realitatea istorică a înmormântării Domnului şi a locului în care s-a întâmplat ea.
Abundenţa citatelor din Profeţi şi Psalmi sunt un indiciu sigur că Sfântul Părinte în afară de o pregătire specială, pentru fiecare cateheză în parte, era şi un desăvârşit cunoscător al Sfintei Scripturi.
Ideea centrală este dovedirea adevărurilor de credinţă creştine unui auditoriu format în majoritate din iudei, cunoscători ai scrierilor profetice, şi a căror nouă credinţă trebuia să fie continuarea firească a celor ştiute de ei până atunci, o împlinire a tuturor promisiunilor, o încununnare a ideii mesianice.
În mod special,Sfântul Chiril alocă un spaţiu larg argumentelor privind adeverirea morţii şi învierii. Exemplificând cu mărturiile despre Elisei şi Ilie, care au făcut învieri din morţi, autorul se întrebă în mod retoric „Pentru ce dar una o primiţi iar alta o lepădaţi?”, prin acesta referindu-se chiar la Învierea Domnului (81). Deosebirea, zice Sfântul Părinte, este că în numele lui Ilie şi al lui Elisei nu s-au făcut exorcizări dar într-al Domnului, da.
Reţine de asemenea spre pildă istoria lui Iona Profetul, întucât ea vine să completeze în mod strălucit taina învierii: ”Ce este mai greu: să învieze din pământ un om îngropat şi să nu putrezească sau unul ce a intrat în pântecul unui chit?” (82). Şi în acest caz autorul sesizează diferenşa între Iona şi Hristos: lui Iona Dumnezeu îi păstreză viaţa prin voinţa sa, pe când în cazul lui Hristos, El Însuşi este izvorul vieţii.
Acest prim set de corespondenţe scripturistice vechi testamentare sunt întrerupte la capitolul XXI printr-o concluzie îndemn făcută împotriva ereziilor care începuseră să apară şi care negau Învierea ca fiind neadevărată sau aparentă: „Tu însă stai pe piatra credinţei. Cât despre Învierea Lui niciodată să nu te înşele vreun eretic.” (83)
Martorii biblici, contemporani cu Înviarea, sunt readuşi în actualitate pentru ca să constituie o pildă vie pentru cei care, aflaţi la început, deprind în acest fel tainele credinţei. De exemplu, Petru, Ioan şi Toma, chiar şi femeile mironosiţe, cei ce fuseseră la început neîncrezători, văzându-l pe Hristos înviat dau mărturie peste timp, celor ce acum se află în pragul botezului şi risipesc orice îndoială privind adevărul Învierii Domnului.
În fine, Înălţarea la cer îi prilejuieşte Sfântului Părinte, spre exemplificare, amintirea istoriei lui Avacum profetul, cel ce fusese purtat prin văzduh de pe muntele Măslinilor până la cer de către îngerul Domnului, după cum ceva asemănător se întâmplase cu Enoh şi cu Ilie în carul de foc.
Prin urmare şi Înălţare la cer a Mântuitorului a fost perfect posibilă cu diferenţa că ea s-a făcut cu slavă mai maredecât la profeţi el fiind Fiul lui Dumnezeu, cel ce după Înălţare s-a aşezat la dreapta Tatălui aşa cum aminteşte psalmistul: ”şezi de-a dreapta mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”(Psalmul 110,2) (84)
Către final peroraţia Sfântului Chiril despre faptele profeţilor este întreruptă în mod abrupt întrucât, mulţimea pildelor oferite spre învăţătură, putea fi prilej de oboseală pentru cei care audiau prelegerile.
Cateheza a XV-a
A XV-a cateheză se referă la ultimul articol din Crez car e are ca obiect persoana Fiului lui Dumnezeu din Treime, mai exact la cea de-a doua venire a Sa: „Şi care va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii Şi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.
Fără o introducere laborioasă, Sfântul Părinte aminteşte de la bun început învăţătura bisericii privind cea de-a doua venire al lui Hristos. Diferenţa între cele două veniri este slava care le însoţeşte pe fiecare. Dacă în cazul primei veniri, mărirea lui Hristos este deşertată (chenozată) din firea sa, la cea de-a doua, slava este plenară. A doua venire a Domnului nu va mai fi în ieselea sărăcăcioasă din Bethleen, nici spre judecare sau răstignire, ci va fi El Însuşi judecător şi va fi, de această dată, însoţit de îngeri: „căci această lume va lua un sfârşit, făcută fiind se va mai înnoi iarăşi” (85)
Transfigurarea lumii în cer şi în pământ nou a fost vestită de profeţi, Sfântul Chiril amintindu-I pe toţi: „şi se va înfăşura cerul ca o carte, şi toate stelele vor cădea (Isaia 34), „şi toate ca un veşmânt se vor învechi şi ca o haină vor fi schimbate(Psalmi 51,27). Chiar dacă timpul înnoirii credinţei nu-l precizaeză Sfântul, el aminteşte de îndemnul Mântuitorului care zice „privegheaţi că nu ştiţi în care ceas Domnul nostru va veni”(Matei 24,42). Totuşi, tot din spusele Mântuitorului, Sfântul Părinte trece în vedere semnele sfârşitului lumii, cu precizarea că le vede cam pe toate ca deja împlinite. Astfel, vorbind despre războaie şi veştile de războaie (Matei24,6), socoteşte că războiul perşilor cu romanii din Mesopotamia prefigurează această profeţie, iar când aminteşte de îmulţirea fărădelegii şi răcirea dragostei frăţeşti (Matei 24,14), Sfântul nu se sfieşte să recunoască că şi în biserica vremurilorsale între episcopi, clerici şi mireni, în mare parte dragostea este făţarnică, inima făureşte înşelăciune, iar cel ce face rele vorbeşte cuvinte de pace” (86)
În fine, ultimul semn, cel al propăvăduirii Evangheliei la toate neamurile (Matei 24,12) este văzut de Sfântul Părinte ca împlinit cu desăvârşire. Desigur că autorul se referea la marginile lumii cunoscute atunci.
Cel mai evident semn al parusiei reliefat de însuşi Mântuitorul la Matei (24,15), „urâciunea pustiirii stând în locul sfânt” este de asemenea văzută de Sf.Chiril ca semn al sfârşitului lumii şi al judecării ei.
Venirea Anticristului numit aici şi Fărădelege, în chip de propovăduitor „ cel ce se va arăta pe sine fiind Dzeu”este, după autor un semn deja împlinit.În chipul Anticristului, Sfântul vede pe ereticii care începuseră să sape la temelia bisericii încă din acea vreme. Este drept că la acea vreme deşi dogma bisericii nu cea bine conturată, Sfântul totuşi identifică pe cei despre care Mântuitorul avertizase că vor fi „lupi în piei de oaie”: „Şi mai înainte erau eretici cunoscuţi – afirmă Sfântul – dar acum e plină biserica de eretici ascunşi. Cei mai mulţi s-au îndepărtat de la învăţăturile adevărate […] aceasta e dar dezbinarea şi e timpul să aşteptăm potrivnicul”. (87)
Mergând pe drumul confirmării profeţiilor despre a doua venire a lui Iisus, Sfântul face un pas mai departe încercând să identifice pe Anticrist în persoana stăpânitorilor romani continuând astfel pe Sfinţii Părinţi de dinaintea sa. Ca urmare, în favoarea acestei idei el aduce drept argumente versete din Apocalipsă dar şi din Profeţi aplicabile în evenimente şi date petrecute în sânul Imperiului Roman cel care „a arătat atâta cruzime mai ales împotriva sfinţilor lui D-zeu”. Tot el se face responsabil şi de îndeplinirea unui alt indiciu oferit de Mântuitorul, care referindu-se la sfârşitul lumii, a avertizat că din templul iudeilor nu va rămâne piatră pe piatră, lucru dealtfel împlinit la anul 70.
Confruntarea dintre bine şi rău la ziua Judecăţii îi prilejuieşte Sfântului câteva consideraţii privitoare la cei dintre creştini care vor avea tăria să lupte cu Satana. Aceştia vor fi „martirii mai presus de toţi martirii” (88) căci lupta pe care o vor duce va fi nu cu prigonitorii împăraţi, ci cu începătorul răutăţii.
Răsplata celor ce-şi împărţeau dreapta credinţă chiar şi în aceste condiţii este primirea Domnului, cel ce se va coborâ din Ceruri pe nori. Imaginea este fără îndoială preluată din epistola Sf.Pavel către Tesaloniceni, dar Sfântul ia în consideraţie şi cele arătate de evanghelistul Matei, care citând cuvintele Mântuitorului aminteşte de o arătare a semnului sfintei cruci pe cer, „semnul Fiului Omului” (Matei 24,30) cvel ce va provoca prietenilor bucurie şi celor necredincioşi spaimă. Ca judecător, la ziua celei de-a doua veniri, Iisus va avea alături, drept martori, mulţimea îngerilor din ceruri, care vor mărturisi despre faptele bune sau rele ale fiecăruia dintre noi.
Imaginea judecăţii de Apoi este folosită de Sf.Părinte ca un prilej de a le reaminti catehumerilor că îndeplinirea îndatoririlor milei creştine este o condiţie a dobândirii Împărăţiei cereşti.
Pr. Ion Roman, Parohia „Sf. Nicodim” din Craiova