Cateheza VII
Încă de la începutul acestei cateheze, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne îndeamnă ”să ne întoarcem la noi înşine şi să primim învăţăturile mântuitoare ale adevăratei credinţe” (58) evitând deviaţiile monoteiste ale iudeilor şi propăvăduind existenţa unui singur Dumnezeu Atotputernic dar în Treime Sfântă, tema catehezei fiind tocmai învăţătura despre cea dintâi Persoană a Treimii – Dumnezeu Tatăl. Mai mult, cel ce neagă existenţa Fiului lui Dumnezeu, uită cuvintele psalmistului şi nesocoteşte că nu este cu putinţă să se împace cu Tatăl cel ce nu crede în Fiul. Astfel, prin toate argumentele luate din Sfânta Scriptură, autorul atrage atenţia asupra erorilor comise de iudeii care negau existenţa Fiului lui Dumnezeu, refuzând chiar şi cuvintele Legii Vechiului Testament ce prooroceau venirea Acestuia.
Pentru a se face înţeles, Sfântul Părinte, în expunerea sa, invocă chiar textul primului articol din Simbolul de Credinţă „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl…” şi precizează că prin „Tată” se înţelege şi Fiul Său tot aşa cum prin Fiu înţelegem şi pe Tatăl, că între cele două naturi divine nu se poate face o delimitare şi că între ele nu se interpune nimic.
Tatăl nu a căpătat în timp însuşirea de Tată, ci dintodeauna era Tatăl Unuia – Născut. “N-a fost înainte de aceasta fără de Fiu şi a devenit mai târziu Tatăl, în urma unei schimbări de voinţă, ci Dumnezeu are vrednicia de Tată mai înainte de orice fiinţă, înainte de orice simţire, înainte de timp şi înainte de toţi vecii”. Nu a ajuns Tată nici prin împreunare, nici prin neştiinţă, nici prin emanaţie, nici nu s-a micşorat şi nici nu s-a schimbat. Este Tată desăvârşit şi a născut Fiu desăvârşit (59). Prin urmare cel ce tăgăduieşte pe Tatăl, tăgăduieşte şi pe Fiul şi de aceea trebuie să ne închinăm Tatălui lui Hristos, Făcătorul cerului şi al pământului “spre cinstirea căruia a fost zidit templul de mai înainte”.
Sfântul Părinte subliniază faptul că, deşi ne rugăm prin cuvintele: “Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri”, trebuie să luăm acest dar ca pe un privilegiu ce ni se face nouă, oamenilor. Îl numim Tată pentru că am fost învredniciţi , “prin nespusa Lui iubire de oameni” şi devenim astfel fii după har, dar nu după fire. În dumnezeieştile Scripturi nu numai tatăl prin fire este chemat tată, aşa cum ne dezvăluie şi Sfântul Pavel dând exemplu pe dreptul Iov, ci se arată că unii au mers până acolo încât şi-au ales drept tată diverse obiecte, chiar şi pe satana, stricătorul sufletelor. “Diavolul se numeşte tată celor care, prin liberul arbitru, aleargă la el”.
În continuare se combate predestinaţia, subliniind libertatea de voinţă a fiecăruia dintre noi întrucât “Nu venim la această Sfântă Înfiere în chip forţat, ci prin libera voinţă”. Înfierea se face deci prin libertatea voinţei, prin acceptarea de către noi a acestei filiaţii care pentru a ne fi folositoare trebuie cinstită printr-un comportament exemplar. Una din cele mai potrivite măsuri de îndeplinirea este cinstirea părinţilor noştri trupeşti răsplătind „ostenelile celor care ne-au dat viaţă” (60).
Cateheza VIII
Aici, continând explicarea Simbolului de credinţă, Sfântul Chiril al Ierusalimului arată că, mărturisind pe Dumnezeu, “tăiem toată rătăcirea politeistă”, întrucât prin cuvintele “într-unul Dumnezeu Tatăl”, pe de-o parte combatem pe iudeii care tăgăduiau pe Cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu iar pe de altă parte, vorbind despre Tatăl, arătăm şi existenţa Fiul. Aceasta cu atât mai mult cu cât ereticii nu recunoşteau atotputernicia lui Dumnezeu şi mărturiseau că unul este stăpânul sufletului şi altul cel al trupului şi nici unul dintre aceştia doi nefiind desăvârşit. În aceste condiţii Sfântul Părinte se întreabă “cum este Atotputernic, Cel care stăpâneşte trupurile, dar nu are nici o putere asupra duhurilor?”. El mărturiseşte că tot ceea ce el învaţă pe catehumeni se bazează pe textul Sfintei Scripturi, care prin conţinutul ei recunoaşte un singur Dumnezeu „care stăpâneşte prin puterea Sa pe toate, dar rabdă pe mulţi pentru că voieşte” (61).
Stăpânirea Sa se întinde atât asupra idolatrilor sau ereticilor, cât şi asupra diavolului, pe care “îl suportă din pricina marii Sale răbdări”. Nimic din ceea ce există nu rămâne în afara puterii lui Dumnezeu, care “stăpâneşte totul şi suportă şi pe ucigaşi, şi pe tâlhari şi pe desfrânaţi, din pricina îndelungii Sale răbdări”. Opinia potrivit căreia materia este prin ea însăşi sediul răului este aspru criticată de către Sfântul Părinte deoarece bogăţia nu reprezintă un rău în sine, ci modul cum este aceasta întrebuinţată duce la înveninarea sufletului şi la comiterea de păcate. În schimb, folosiţi în mod creştinesc, pentru ajutorarea celor în nevoi, banii “pot să ajungă uşă a împărăţiei cerurilor” (62).
Cateheza IX
În această cateheză Sfântul Părinte afirmă că deşi Dumnezeu este omniprezent noi nu putem să-l privim cu ochii cei trupeşti fiindcă “Ceea ce este netrupesc nu poate să cadă sub privirile trupului”. Mântuitorul Însuşi a spus: “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Dumnezeu nu a fost văzut nici chiar de profeţi şi prooroci, ceea ce le-a fost revelat fiind slava Sa sau asemănarea slavei sale. Şi chiar atunci când aceasta a fost posibil, cel care precum Iezechiel, a avut acest privilegiu, a fost profund marcat de această vedenie şi „a căzut la pământ de frică” (63).
Dar dacă rămâne cu neputinţă să vedem cu ochii trupului firea dumnezeiască, în schimb ne putem face o imagine despre puterea Sa, admirând rezultatul operei creatoare în tot ceea ce ne înconjoară. Şi claritatea acestei imagini depinde de fiecare în parte, căci “Dumnezeu apare fiecăruia cu atât mai mult, cu cât omul contemplă mai mult făpturile”. Ca o fază intermediară cunoaşterii lui Dumenezeu, Sfântul Părinte ne îndeamnă să căutăm a cunoaşte şi a înţelege ce sunt heruvimii şi abia apoi să căutăm la Dumnezeu, “Cel care şade pe heruvimi!” (64).
În vasta operă a Creatorului, Sfântul Chiril evidenţiază bolta cerească cu aştrii, măreţia soarelui care dă oamenilor lumină, frumuseţea şi bogăţia naturii, mulţimea vieţuitoarelor care stăpânesc pământul şi care dovedesc că deasupra tuturor şi dintr-un început există o Fire Creatoare, există un singur Meşter care le-a creat şi care le coordonează.
Cateheza X
Intitulată « Pentru cei care stau să se lumineze. Cuvântare liberă ţinută în Ierusalim. Asupra cuvintelor « Şi într-unul Domn Iisus Hristos », cateheza a X-a abordează de această dată problema credinţei în Hristos. Pentru aceasta Sfântul Părinte recurge la o pildă foarte sugestivă comparându-L pe Tatăl cu un împărat care suferă, atunci când îi este hulit unul dintre soldaţi, dar spune autorul, cât de grea trebuie să fie suferinţa pentru împărat atunci când unul din ofiţeri sau chiar prietenul său este hulit. Aşa şi în cazul lui Dumnezeu-Tatăl orice nedreptate, orice hulă ori nesocotinţă la adresa Fiului este resimţită de Tatăl în chip firesc aşa încât “cel care vrea să cinstească pe Dumnezeu-Tatăl să cinstească mai întâi pe Fiul, căci altfel Tatăl nu primeşte cinstirea aceluia” (65).
Pentru Sfântul Chiril, “Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezu Unul Născut” este potrivit învăţăturii biblice „uşă cugetătoare” pentru cei care bat, cale care conduce la ceruri, păstor „din pricina iubirii de oameni”, piatra din capul unghiului, „Fiul omului” nu pentru că este născut din om ci că pentru la Judecata de Apoi va veni să judece vii şi morţii. Şi chiar dacă numirile lui Iisus Hristos sunt multe, ele desemnează tot o singură persoană care deşi se pogoară la suferinţele noastre spre a le alina „El este mai întâi Creator şi apoi Domn. Face totul prin voinţa Tatălui şi apoi domneşte peste cele făcute de El”.(66)
Fiul lui Dumnezeu este numit pe de-o parte Iisus pentru că mântuieşte, iar pe de altă parte Hristos pentru că El este arhiereu, prin aceste două nume făcându-se cunoscută atât vrednicia sa arhierească cât şi cea împărătească. De altfel, numele Său a fost mai înainte vestit de profeţi, cuvântul Iisus însemnând în limba ebraică ”Mântuitorul” iar în limba greacă „Cel care vindecă”, pentru că El este pentru oameni doctorul sufletelor şi al trupurilor, tămăduitorul celor ţintuiţi de duhurile rele (67).
Spre sfârşitul acestei cateheze, Sfântul Chiruil al Ierusalimului enumeră câteva din locurile scripturistice şi persoanele care au mărturisit dumnzeirea lui Hristos: Tatăl din cer, Duhul cel Sfânt, Arhanghelul Gavril, Fecioara Născătoare de Dumnezeu, Simeon, proorociţa Ana, Ioan Botezătorul, ieselea Naşterii, Egiptul, Golgota, sfântul lemn al crucii. Chiar mai mult, între cei care cred în Iisus se numără şi demonii, foşti îngeri de lumină. Totodată pare şi mai surprinzătoare în aceste condiţii propăvăduirea pe care o face apostolul Pavel pe parcursul celor nu mai puţin de paisprezece epistole despre Mântuitor, pentru că spre deosebire de Ioan ori Petru el nu se număra printre prietenii săi ci dimpotrivă, până nu demult, el persecutase pe toţi aceia care răspândeau numele Său.
Având toate aceste exemple la îndemână Sfântul îndeamnă pe cei care nu credeau „să credă acum” iar pe cei ce credeau „să-şi adauge mai multă credinţă” şi să cinstească astfel numele cel poartă de creştin (68).
Cateheza XI
La cuvintele “Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Carele din Tatăl S-a născut, Dumnezeu adevărat, mai înainte de toţii vecii, prin Carele toate s-au făcut”.
În această cateheză, compusă din 24 de capitole, Sfântul Părinte subliniază dumnezeirea lui Isus, El fiind fiul lui Dumnezeu prin natura sa şi nu prin adopţie « Nu suntem noi care I-am dat numele de Fiul lui Dumnezeu, ci Însuşi Tatăl L-a numit pe Hristos Fiu » şi, prin urmare nu trebuie confundat cu alte persone sfinte din Scriptură, care mai au numele de uns. Este Unicul Fiu al Tatălui după fire, născut din Tatăl şi nu adoptat, este « Unul Născut » datorită faptului că nu are nici un frate în ceea ce priveşte demnitatea dumnezeirii. Întrucât iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi se manifestă în gradul absolut, existenţa mai multor fii ai Tatălui ar relativiza iubirea absolută a Tatălui la fel cum existenţa mai multor fraţi ai Fiului ar anula plenitudinea fiinţei divine ajungându-se la panteism.(69)
În ceea ce priveşte naşterea Fiului din Tatăl, aflăm de la Sfântul Chiril că ea este spirituală deoarece Dumnezeu este Spirit şi exclude posibilitatea unui proces de devenire, de evoluţie « şi unul este Fiul, etern născut din Tatăl. Nu născut în timp ci născut înainte de veci, nu devenit mai mare prin creştere ci născut aşa cum este acum » (70). Totodată avertizează asupra pericolului de a greşi amestecând ori despărţind pe Tatăl de Fiu pentru că aşa cum afirma şi Iisus « Eu şi Tatăl una suntem » (IoanX,30). Această sintagmă « una » referindu-se pe rând la demnitatea dumnezeirii, la împărăţia comună, la lipsa oricărei dezbinări, la lucrările comune dar mai ales la actul creaţiei pe care a săvârşit-o Tatăl prin Fiul.
Despre Naştera Fiului din Tatăl nu se poate spune că este asemănătoare cu a oamenilor care se face în timp, ci ea s-a înfăptuit într-un mod imposibil de înţeles şi de explicat, altfel spus ea este o taină pe care nu o poate descrie nici natura nici chiar făptura îngerească şi pentru a întări această ideee Sfântul Părinte ne învaţă că « nici însuşi Sfântul Duh » n-a spus în scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. (71)
Mai mult, atunci când Domnul a voit să-i înveţe pe oameni, nu a făcut-o din mândrie, ci spre a le arăta adevărul şi pentru a nu fi dispreţuit ca un simplu om. Sfântul Apostol Petru mărturiseşte dumnezeirea lui Hristos numindu-L “Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei XVI; 16). Pentru acestea, Domnul îi spune lui Petru: “Fericit eşti, Simone, Fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri”. Sfântul Chiril al Ierusalimului arată că omul ce recunoaşte pe Domnul nostru Isus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, are parte de fericire, în vreme ce acela care tăgăduieşte pe Fiul lui Dumnezeu este “un nefericit şi un ticălos”. (72)
Despre modul naşterii Fiului din Tatăl nu putem vorbi. Căci această naştere este “cu neputinţă de cercetat şi înţeles”. În ceea ce priveşte însuşirea Sa de “Întâi – Născut”, nici ea nu trebuie înţeleasă omeneşte. Căci El S-a născut ca Fiul Tatălui dintru început, existând mai înainte de toţi vecii. În acest fel, Sfântul Chiril al Ierusalimului combate erezia ariană. Fiul Lumină din Lumină, Adevăr din Adevăr, Înţelepciune din Înţelepciune, Împărat din Împărat, Dumnezeu din Dumnezeu, Putere din Putere”. La împlinirea vremii El se întrupează, încât naşterea Sa din seminţia lui David “cade sub timp …; dar naşterea Lui după Dumnezeire nu cade nici sub timp, nici sub spaţiu şi nici nu I se poate face genealogia”.
Există o legătura inseparabilă între cinstirea Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Chiril al Ierusalimului consideră că omul “care se leapădă de Cel născut, trimite ocară la cel ce s-a născut”. Dacă Dumnezeu este Duh, atunci nici naşterea Sa nu a fost trupească, stricăcioasă, ci duhovnicească. Dacă naşterea oamenilor se face în timp, naşterea Fiului din Tatăl este mai presus de timp. Dumnezeu nu a fost mai înainte fără de fiu, pentru ca mai apoi să devină Tată, ci a avut totdeauna pe Fiul. “Nu L-a născut cum nasc oamenii pe oameni, ci după cum el singur ştie, cel Care L-a născut pe El Dumnezeu adevărat, mai înainte de toţi vecii”.
Nici între naşterea Fiului din Tatăl şi naşterea noastră din apă şi din Duh (Ioan III, 5) nu există termen de comparaţie. Tatăl L-a născut pe Fiul aşa cum numai Tatăl ştie.
În continuare, Sfântul Chiril al Ierusalimului atinge o problemă delicată: apariţia ereziilor. Pentru el, curiozitatea oamenilor îndrăzneţi, însoţită de pretinsă evlavie, aduce cu ea căderea în erezie. Fiindcă oamenii aceia “încearcă să iscodească cu curiozitate pe Însuşi Creatorul, când nici creaţia nu o cunosc” (73). Nici chiar Sfântul Duh nu a vorbit despre naşterea Fiului din Tatăl.
Ne este de ajuns să ştim că Dumnezeu a născut numai un singur Fiu. Mărturisirea neştiinţei nu este un motiv de ruşine. Nici îngerii nu cunosc lucrurile acestea, doar Dumnezeu fiind Cel ce le cunoaşte. Încă o dată, Sfântul Părinte subliniază că naşterea Fiului este din veşnicie, iar nu din timp. De asemenea, El nu a crescut treptat ci a fost născut aşa cum este acum.
Tatăl este veşnic şi a născut din veşnicie şi într-un chip cu neputinţă de exprimat un singur Fiu, care are un frate. Nu sunt două principii, ci este un singur principiu. Sfântul Chiril al Ierusalimului aduce câteva argumente din Sfânta Scriptură despre dumnezeirea lui Hristos: din psalmi, de la profetul Isaia, din Sfânta Evanghelie după Ioan. Deopotrivă, sunt combătute ereziile sabeliană şi patripasiană, erezii antitrinitate, care negau existenţa şi dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Întrupării şi Pătimirii sale. Asupra ereziei patripasiene, Sfântul Chiril al Ierusalimului insistă mai mult, arătând că nu s-a întrupat Tatăl, ci Fiul şi nu a suferit Tatăl pentru noi, ci Tatăl a trimis pe Cel Care a suferit pentru noi. Tot la fel şi în ceea ce priveşte erezia ariană, când spunea: “Era un timp când Fiul nu era”. Să ne închinăm Fiului, Care şade mai înainte de veci, la dreapta Tatălui.
Sfântul Chiril al Ierusalimului aminteşte în final şi despre nedespărţirea şi neamestecarea Tatălui cu Fiul. Sfântul Părinte cere să amuţească orice erezie, care introduce diferiţi creatori în lume. Să amuţească limba care huleşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin care “a făcut şi veacurile”.
Pr. Ion Roman, Parohia „Sf. Nicodim” din Craiova
cător, la ziua celei de-a doua veniri, Iisus va avea alături, drept martori, mulţimea îngerilor din ceruri, care vor mărturisi despre faptele bune sau rele ale fiecăruia dintre noi.
Imaginea judecăţii de Apoi este folosită de Sf.Părinte ca un prilej de a le reaminti catehumerilor că îndeplinirea îndatoririlor milei creştine este o condiţie a dobândirii Împărăţiei cereşti.
Pr. Ion Roman, Parohia „Sf. Nicodim” din Craiova