Cateheza a IV – a
În această a IV-a cateheză, Sântul Părinte îşi propune să dezvăluie catehumenilor care sunt cele zece dogme fundamentale de credinţă şi, pentru a face o distincţie între ceea ce este adevăr şi ceea ce este minciună, el recurge la comparaţia dintre neghină şi grâu, care deşi se aseamănă foarte mult, pentru cunoscători, acesta nu este un impediment în a le deosebi. În general mulţi sunt cei care, asemenea lupilor îmbrăcaţi în haine de oi, înşală prin înfăţişarea lor pe cei simpli şi chiar diavolul se poate preface până şi în înger de lumină.(42) Ca urmare, spune Sfântul Chiril ca este nevoie de har dumnezeiesc, de credinţă trează şi de ochi atenţi ca să nu putem fi înşelaţi nici chiar de îngerul de lumină.
Cea mai bună platoşă şi bogăţie a creştinului o reprezintă învăţarea dogmelor pe care trebuie apoi să le păzească „cu suflet treaz” pentru că mulţi sunt cei furaţi de „înşelătorie deşeartă”, precum iudeii în tălmăcirea Sfinei Scripturi ori ereticii care „amăgesc inimile celor simpli prin vorbe bune şi plăcute în aparenţă” (43).
Adeseori Sfântul Părinte insistă ca, întucât învăţăturile sale sunt prea elementare, cei prezenţi să nu se plictisească, deoarece ele vor fi de folos atât unora care abia se iniţiază cât şi celor care „au mintea mai înzestrată” şi „simţurile mai exercitate”. Vorbind de Dumnezeu, autorul subliniază faptul că deprinderea acestei învăţături este fundamentul vieţii omeneşti, este certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi în veşnicia sa. Totodată ea era o armă împotriva ereticilor marcionişti care propovăduiau o opoziţie între Dumnezeu Cel Drept din Vechiul Testament şi Cel Bun al Noului Testament, precum şi împotriva tuturor acelora care identificau pe Dumnezeu suprem cu Iisus. Apoi, Părintele face o trecere în revistă a celor care s-au îndepărtat de la slujirea lui Dumenezeu crezând fie că soarele este Domnul, fie că este luna ori chiar un metal precum aurul căruia au ajuns să i se şi închine. Dar, învaţă Sfântul Chiril, „dacă cineva va pune dinainte în inima sa, ca temelie, dogma despre unitatea lui Dumnezeu, şi se va încrede în aceasta, atunci va tăia deodată tot asaltul doctrinelor greşite ale idolatriei şi rătăcirilor ereticilor.”
Despre Hristos spune că este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul, Lumină din Lumină, Viaţă născută din Viaţă, şi prin aceasta condamnă sebelianismul care confundă pe Tatăl cu Fiul şi neagă faptul că Iisus s-a născut din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, în chip real, şi a trăit pe pământ aşa precum noi oamenii. Negarea firii omeneşti a lui Hristos ar duce şi la nimicirea operei de mântuire înfăptuită de El că, „dacă înomenirea sa ar fi o nălucire, atunci nălucire ar fi şi mântuirea”. Pentru păcatele noastre a fost răstignit pe cruce, a fost îngropat şi a înviat a treia zi arătându-se ucenicilor săi.
Prin urmare, Crucea pe care a fost răstignit Hristos nu poate fi pentru creştini un motiv de ruşine şi de dispreţ ci de mândrie care să ne călăuzească în toate clipele vieţii noastre, să ne dea biruinţă asupra demonilor şi să ne fie mărturie la Judecata de Apoi.
Un alt domeniu asupra căruia se îndreaptă atenţia Sfântului este chiar sufletul omenesc, pentru a cărui adevărată cunoaştere recomandă catehumenilor să fie precauţi şi să depună multă voinţă întrucât sufletul este liber şi „Diavolul poate să-l ispitească, dar nu are putere să-l forţeze contra voinţei” (44). La fel nici trupul nostru nu trebuie să fie ceva străin Domnului fiindcă nici sufletul nu poate locui în trup ca într-un vas gol, ci el trebuie să fie în părtăşie cu acesta câtă vreme vieţuiesc împreună:”Nicidecum nu se admite concepţia ereticilor care afirmă că trupul ar fi cauza păcatului şi nu sufletul care se fofloseşte de trup pentru a păcătui”
Se vorbeşte în continuare despre monahism şi căsătorie, despre viaţa în familie, şi se critică cei care au ales să trăiască în castitate şi care pentru această alegere se pot considera mai presus decât cei căsătoriţi „căci în faţa lui Dumnezeu, nunta este cinstită ca şi patul neîntinat” (45).
Nu sunt ignorate nici regulile referitoare la post şi la hrana pe care este bine să o avem în această perioadă întrucât dacă ne abţinem de la vin şi carne o facem nu pentru că aceste alimente ne displac sau că prin ele însele ar fi întinate, ci pentru că, trecând de cele materiale, „aşteptăm să ne bucurăm de masa cea duhovnicească” (46). La rândul său îmbrăcămintea este tratată de Sfântul Chiril din două perspective coplementare: pe de-o parte din punct de vedere al necesităţii şi pe de altă parte din punct de vedere al modestiei acesteia.
Totodată, în cuprinsul acestei cateheze, se face şi un scurt istoric al Septuagintei de autenticitatea căreia Sfântul Părinte este pe deplin convins întrucât cei care au asigurat răspândirea ei au fost chiar Apostolii. Sunt amintite numele celor 22 de cărţi ale Vechiului Testament în cadrul unei liste care face şi o structurare pe criterii istorice, poetice şi profetice. Paralel, referitor la Noul Testament, el rezumă la patru numărul Sfintelor Evanghelii, toate celelalte fiind numite „apocrife şi vătămătoare”. Între cele „vătămătoare” dă spre pildă o evanghelie întocmită de manihei pe care aceştia au numit-o după numele Sfântului Apostol Toma.
În ultima parte a catehezei, Sfântul Părinte îndeamnă la îndepărtarea de lucrarea diavolească, de astrologi, ghicitori, de la orice fel de destrăbălare şi spectacole păgâneşti şi la canalizarea tuturor demersurilor noastre spre întărirea sufletului prin post, rugăciuni şi milostenii.
Cateheza a V-a
În textul acestei cateheze, Sfântul Chiril al Ierusalimului pune în lumină vrednicia pe care Domnul o oferă catehumenilor de a deveni creştini prin taina Botezului şi evidenţiază diferenţa enormă care se produce între crediciosul care este sărac, dar bogat în faţa lui Dumnezeu prin credinţa sa, şi cel bogat, care prin grija pentru averi şi bogăţii, neglijează credinţa şi stăruie doar în dorinţă. Prin urmare, râvna credinţei face posibilă ierarhizarea credincioşilor, este instrument de luptă contra demonilor şi „ochiul care lumineză întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea”. Îndemnul la credinţă vine şi prin cuvintele Sfintei Scripturi care vede în ea mijlocul prin care devenim bineplăcuţi lui Dumnezeu(Evrei XI, 6).
Prin exemple din Vechiul Testament, Sfântul Părinte arată importanţa credinţei în istoria mântuirii neamului omenesc. Pornind încă de la Avraam, cel mult încercat de Dumnezeu, se arată cum credinţa are atâta putere, încât prin ea se mântuie nu numai cel care crede, ci şi acei pentru care cel credincios se roagă, şi dă spre pildă pe paraliticul din Capernaum, care nu credea, însă credeau cei care îl duceau şi care l-au coborât prin acoperişul casei (47). La fel s-a întâmplat şi cu Lazăr, care mort fiind de patru zile, a fost adus la viaţă de credinţa surorilor sale „Şi atâta putere a avut credinţa surorilor, încât a chemat pe mort de la porţile iadului”. Ca urmare, bazându-ne fie şi numai pe aceste exemple, ne este adresat un îndemn la credinţă ”Dacă alţii crezând în locul altora au avut putere să învie pe cei morţi, tu oare, dacă pentru tine însuţi vei crede din inimă, nu te vei folosi mai mult? Dar chiar dacă eşti necredincios ,sau puţin credincios, Domnul este iubitor de oameni şi stă alături de tine dacă te pocăieşti” (48)
Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului, credinţa se împarte în două. Pe de o parte este vorba despre credinţa în sens dogmatic, un acord al sufletului faţă de o idee, prin care primim conţinutul revelaţiei divine cu ajutorul profeţilor, al oamenilor ”cei bineplăcuţi lui Dumnezeu”. Pe de altă parte este credinţa dăruită de Dumnezeu oamenilor prin har. Acesta lucreză mai presus de om fiind dăruit de Duh şi cine va dobândi o astfel de credinţă va putea spune muntelui „Mută-te de aici colo şi se va muta” (49). Cu toate acestea nu orice fel de credinţă este bună, ci numai cea pe care o învăţăm în Sfânta Biserică şi pe care Scriptura o întăreşte.
În legătură cu citirea şi explicarea Sfintei Scripturi, Sfântul Părinte atrage atenţia că nu toţi pot să citească Scripturile, fiindcă îi împiedică în cunoaşterea lor, pe unii simplitatea minţii iar pe alţii ocupaţiile, şi de aceea, conştient de responsabilitatea care îi revine, el a ”strâns în câteva fraze toată dogma credinţei, ca să nu se piardă sufletul din pricina neştiinţei”.
Spre sfârşitul catehezei Sfântul Chiril arată semnificaţia simbolului de credinţă care a fost astfel formulat încât să însumeze toată cunoştinţa evlaviei din Vechiul şi Noul Testament.(50).
Cateheza a VI-a
Vorbind despre unitatea lui Dumnezeu şi despre erezii, cateheza începe printr-o binecuvântare care ne arată încă odată că ea a fost rostită în cadrul cultului divin, chiar de Sfântul Chiril al Ierusalimului. Făcută în numele Sfintei Treimi, ea scoate în evidenţă nedespărţirea, comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi, slava care se cuvine fiecărei Persoane Treimice şi egalitatea de cinstire afirmând că: „Dacă Tatăl este slăvit, urmează că se bucură de cinste şi Fiul,deoarece slava Fiului decurge din cinstea Tatălui” (51).
O problemă, pe care Sfântul Părinte nu ezită să o trateze, este cea a limbajului teologic utilizat, întrucât mintea omului, gândind repede, pentru a face cunoscut fondul ideilor sale, este necesară tălmăcirea acestora prin cuvinte. Tot astfel, realizăm slăbiciunea şi neputinţa cuvintelor noastre când vorbim de Dumnezeu „căci nu putem spune toate câte trebuie despre Dumnezeu…Nu putem spune ce este Dumnezeu, ci mărturisim cu smerenie că nu avem o cunoştinţă exactă despre El” (52), mărturisire care este chiar semnul că suntem conştienţi de măreţia dumnezeirii.
În acest sens, voind să arate nimicnicia noastră, Sfântul Părinte oferă spre pildă pe patriarhul Avraam care, la apropierea de Dumnezeu, mărturiseşte smerit că „Eu sunt pământ şi cenuşă” (53), recunoscându-şi astfel propria slăbiciune ceea ce autorul recomandă şi tinerilor catehumeni.
Cât despre puterea de înţelegere a îngerilor, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că: ”Negreşit îngerii Îl văd (pe Dumnezeu), dar nu aşa cum este Dumnezeu în sine, ci atât cât sunt în stare şi ei” (54). Deducem de aici, că nici îngerii nu posedă decât în parte darul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iar această parte variază de la unul la altul, la fel cum acest lucru se întâmplă şi la oameni. Pentru Sfântul Părinte,neştiinţa catehumenilor, ca şi a tuturor oamenilor de altfel, nu este un păcat şi nici măcar un motiv de ruşine.
Dintre atributele divine prezentate catehumenilor de Sfântul Părinte spre exemplificare amintim: unicitatea, neschimbabilitatea, atotputernicia, bunătatea, dreptatea, iubirea de oameni, atotânţelepciunea, preştiinţa, sfinţenia, omniprezenţa, deoarece conform Sfintei Scripturi El este: ”Desăvârşit în vedere, desăvârşit în putere, desăvârşit în măreţie, desăvârşit în preştiinţă, desăvârşit în bunătate, desăvârşit în dreptate, desăvârşit în iubirea de oameni” (55).
În continuare se face referire la rătăcirile politeiste ale grecilor precum şi la ereziile din acea vreme, când Biserica se confrunta cu numeroase atacuri ale acestora, împotriva cărora Sfântul Părinte consideră că este de datoria sa să pregătească pe viitorii creştini astfel încât ei să poată rezista tuturor acestor provocări şi ispite eretice. El socoteşte că primul pas în acest sens îl constituie cunoaşterea cauzelor acestor erezii şi modul în care încearcă ele să-l atragă pe cel neştiutor pe calea pierzaniei cu atât mai mult cu cât în spatele celor îndepărtaţi de la credinţa cea adevărată stă diavolul, care „a reuşit să rătăcească nu numai pe păgâni, ci şi mulţi dintre cei numiţi creştini” (56).
Primele erzii combătute de Sfântul Părinte sunt cele gnostice, dualiste care răspândeau dogma potrivit cărei ar exista doi Dumnezei, unul bun şi altul rău. Admiţând însă acest dualism se ajunge la acceptarea a două principii, fiecare în parte atotputernice: ”Spun că Dumnezeu Cel Bun este Tatăl lui Hristos, iar pe Hristos îl identifică cu soarele”.
Cel dintâi pricinuitor al unei erezii a fost Simon Magul, care „a nădăjduit să cumpere cu argint harul de nevândut al Duhului” asupra vieţii căruia Sfântul Chiril al Ierusalimului face un scurt istoric însă în chip greşit vorbeşte despre existenţa unei statui la Roma, care l-ar fi prezentat pe eretic .
În această cateheză sunt amintiţi şi alţi eretici: Cerint, ebioniţii, Marcion, Carpocrat, Menandru, Vasiliade, Valentin şi Manes cel din urmă pricinuind erezia maniheismului,despre care Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeşte mai pe larg. Prin urmare Sfântul Părinte subliniază că ”Biserica îţi vesteşte aceste lucruri şi te învaţă…,ca tu să nu te murdăreşti” (57).
Pr. Ion Roman, Parohia „Sf. Nicodim” din Craiova