Depăşind „prăpastia degenerării iraţionale şi a înşelătoriei de lipse de înţelepciune”, omul credincios îşi alimentează convingerile din mărturiile revelate ale Cuvântului Dumnezeiesc. Iată de ce, urmând adevărurilor revelate din Sfânta Scriptură, socotim că „a-L cunoaşte pe Dumnezeu ar însemna, mai exact a-L recunoaşte în actul de adorare, care pune în joc fiinţa totală a omului şi toate facultăţile sufletului său” (Pavel Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, p. 45).
Pe tot parcursul existenţei sale, omul se poziţionează în faţa a două realităţi ontologice: Dumnezeu şi creaţia, care în mod fundamental este doar una singură – Dumnezeirea. „Astfel, făptura există pentru că participă la Dumnezeire. De la Aceasta făptura îşi primeşte continuu fiinţa, însuşirile şi posibilităţile evoluţiei ei. Prin urmare se înţelege o singură realitate de sine existenţă, care se numeşte Fiinţă (on). Nefiinţa (creaţia) nu este de sine existentă, ci participă continuu la Fiinţă şi doar în acest fel există. Distincţia dintre Dumnezeire şi făptură, Fiinţă şi nefiinţă, este prima distincţie fundamentală pe care o face teologia patristică, care nu este separată în niciun fel de organica ei plasare în universul biblic” (N. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, p. 32). Începutul acestei realităţi de credinţă şi cunoaştere este în primul rând fundamentată scripturistic, exprimându-se pe de o parte „imposibilitatea radicală de cunoaştere a fiinţei lui Dumnezeu, chiar şi în Împărăţia cerurilor, iar pe de altă parte (că) fiinţa lui Dumnezeu se oferă ca obiect al contemplării fericite în veacul viitor” (Evdokimov, p. 46).
Cunoaşterea negativă şi pozitivă a lui Dumnezeu
Prin urmare, cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a făpturilor Sale, Sfânta Scriptură se exprimă în două feluri: negativ şi pozitiv. Din prima categorie fac parte cuvintele Psalmistului, care spune că „Dumnezeu şi-a pus întunericul aceperământ” (Ps. 17, 13). De asemenea, în Cartea Facerii, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Faţa Mea însă de vrei să o vezi, că nu poate vedeaomul faţa mea şi să trăiască” (33, 20-23). El îi acoperă faţa lui Moise cu mâna Sa, aşezându-l pe acesta în scobitura stâncii. Mai apoi, când vălul cel tainic al norului dumnezeiesc se ridică, Moise Îl vede pe Dumnezeu „doar din spate, fără să fi putut vedea faţa sa. Mai există şi alte pasaje în Vechiul Testament (Jud. 6, 22; 13, 22, Is. 6, 5) care afirmă că nimeni nu Îl poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu. Când Dumnezeu coboară de pe Muntele Sinai, în mijlocul unei văpăi, poporul a trebuit să meargă departe pentru a nu muri (Ieşire 19, 21). Sfântul ilie îşi acoperă faţa cu mantia atunci când Dumnezeu i se arată (III Regi 19, 13)” (Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, p. 19-20).
O altă imagine vechi-testamentară cu valenţe transcedentale, întrebuinată frecvent în mistica Părinţilor Orientală – în special de Sfântul Grigorie de Nyssa (în lucrarea Viaţa lui Moise), este cea a „norului” din Psalmul 96, 2: „Nor şi negură împrejurul Lui, dreptatea şi judecata este temelia neamului Lui”. În dimensiunea sa apofatică, se arată printr-însul caracterulinaccesibil al naturii dumnezeieşti, acel misteriumtremendum – întâlnit în filosofia religiilor. Pe de altă parte, într-o notă cu totul paradoxală, norul indică prezenţa lui Dumnezeu, prin asociere cu stâlpul de foc, care mergea înaintea poporului ales, după ieşirea acestruia din Egipt. S-ar putea spune că, prin intermediul acestui limbaj apofatic, norul – „desoperă prezenţa lui Dumnezeu în timp ce Îl ascunde” (ibidem).
Apofatismul cunoaşterii dumnezeşti
În Noul Testament găsim de asemenea referinţe cu privire la apofatismul cunoaşterii lui Dumnezeu. Un lucru este foarte cert în acest sens şi anume că principalul reper în procesul de creştere în cunoaşterea dumnezeiască este Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Prin urmare, dacă „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In, 1, 18) şi totodată că „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt. 2, 7). Este evident că izvorul cunoaşterii desăvârşite coboară din sânurile Preasfintei Treimi, acolo unde, în virtutea unităţii de fiinţă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh se cunosc Unul pe Altul şi se mărturisesc reciproc.
Tot în sens apofatic, Vladimir Lossky analizează şi cele două texte de la I In. 3, 1-2 şi I Co. 13, 12. În primul dintre ele: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este”, ni se explică progresiv procesul de cunoaştere a lui Dumnezeu în virtutea filiaţiei dobândite în Hristos şi totodată în perspectiva sa eshatologică. Despre această vedere ştim doar că, „atunci când El se va arăta, noi vom fi aidoma Lui, căci Îl vom vedea aşa cum este El” (ibidem, p. 22).
Cel de al doilea text, de la Sfântul Apostol Pavel: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (I Co. 13, 12), împleteşte perfect cele două tipuri de cunoaştere, catafatică şi apofatică. Mare Pavel sintetizează astfel un proces de devenire a omului credincios, preocupat de descoperirea lui Dumnezeu în virtute, arătâd totodată parcursul lui de la „vederea parţială” la „vederea desăvârşită”. Iată ce spune în acest sens teologul rus Vladimir Lossky: „Vederea parţială – ca în oglindă, poate să semnifice manifestarea lui Dumnezeu în creaţia Sa, accesibilă şi neamurilor, acea «prezenţă nevăzută a lui Dumnezeu» care poate fi percepută prin contemplarea lucrurilor create (cf. Rm. 1, 19-20). Vederea desăvârşită, nemijlocită, «faţă către faţă» este pusă în opoziţie cu vederea imperfectă, parţială a lui Dumnezeu” (ibidem, p. 23-24). Tot în virtutea experienţei personale/apofatice a cunoaşterii lui Dumnezeu, teologul rus integrează şi explică expresia „cunoaştere reciprocă prin iubire”.
O cunoaştere prin afirmare
În latura ei pozitivă sau catafatică, cunoaşterea lui Dumnezeu se leagă de numeroasele teofanii din Vechiul şi Noul Testament. În felul acesta, în urma unei arătări minunate, patriarhul Iacov mărturiseşte: „L-am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă” (Fc. 32, 30); Moise de asemenea spune că „a văzut faţa lui Dumnezeu” şi că lumina dumnezeiască se reflectă pe chipul său (Ieşire 33, 2; 34, 29); Iov năzuieşte că „îl va vedea pe Dumnezeu în ziua cea din urmă” (Iov 19, 25-26). Trecând în Legea Nouă, Mântuitorul îi fericeşte pe „cei săraci cu duhul, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8), iar Sfântul Ioan Teologul învaţă în Cartea Apocalipsei că „slujitorii lui Dumnezeu vor vedea faţa Lui” (22, 4). În virtutea acestui fapt, teologul grec Nikos Matsoukas afirmă că „Dumnezeu, deşi este incognoscibil după Fiinţa Lui (din moment ce este necreat şi stabileşte o legătură cu realităţile create), devine cognoscibil în mod dinamic după lucrări. Iar aceasta este numai lucrarea teofaniilor, care, în acest mod, devine punţi sau verigi care pun în legătură dumnezeirea cu creaţia” (cf. Nikos Matsoukas, Teologie dogmatică şi simbolică, p. 41).
Arhid. Ioniţă Apostolache