Forma sinodalității bisericești, reprezintă identitatea Bisericii ca dinamism al vieții creștine, spre proiecția veșniciei prin harul dumnezeiesc. Aceasta a fost rânduiala Celui pe care s-a întemeiat Biserica și care a sfințit-o „prin scump sângele Său”. Astfel prin această formă a unității și sobornicității,(1) Biserica se aseamănă prin Har cu Sfânta Treime, iar Sfânta Treime prin Ea se pogoară la noi oamenii, prin harul iubirii „Iar în ceea ce privește forma de conducere în Biserică, după Înălțarea Sa la cer, voia Domnului a fost ca ea să fie exercitată în sobor, pe cale sinodală „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20)” (2).
Principiul sinodicității,(3) implică aria largă a omenirii ca întreg, încorporată în Biserica lui Hristos, păstrându-se diversitatea persoanelor în parte,(4) necofundându-se identitățile personale, prin care fiecare creștin sau mădular al bisericii își asumă mântuirea obiectivă la nivel personal. De aceea Biserica reprezintă o Taină, căci Ea este singura care poate uni în simțire și în credință întreaga umanitate, prin Duhul Sfânt; spre o singură direcție- viețuirea cu Dumnezeu în veșnicie.
Căci Mântuitorul Hristos fiind Arhiereul cel veșnic,(5) ce S-a adus pe Sine jertfă veșnică; a transmis prin Iposatsul Său, potențialitatea omului restabilit de a săvârși Taina Răscumpărării (Sfânta Liturghie). El S-a dat ca model întregii lumi; atât fiecărui membru al clerului bisericesc, cât și fiecărui om, ca mădular al bisericii. Căci fiecare la nivel personal, se aduce jertfă lui Dumnezeu prin smerenie și umilință; deci deși nu este vorba de o formă văzută a jertifirii ; fiecare din noi prin taina pocăinței, participăm la sacrificiul personal, recapitulându-se în noi „Jertfa cea vie- Iisus Hristos”.
Unitatea în diversitate, exprimă cel mai clar, prin exemplul vieții Bisericii; proiecția Dumnezeirii, a Sf. Treimi în lume. Iar omul poate proiecta aceată reflexie în viața sa atât în relație cu ceilalți cât și în familia sa.(6) Putem afirma cu tărie că în contextul actual al viețuirii umane, elementul unității, a gândirii comune pentru buna conviețuire; începe din ce în ce mai mult să dispară din gândirea umană. Elementul individualist, al ego-lui propriu de multe ori cuceresc generații de oameni; lucru ce duce la crearea unui mediu ostil de conviețuire umană. Iar Biserica este mediul de neutralizare (7) a acestor devieri de la cursul normal.
Viziunea Sf. Ap. Ioan, privind comuniunea sinodală, este reflectată ca formă desăvârșită a Bisericii pecetluită în veșnicie prin Harul dumnezeiesc și ca formă văzută la Cincizecime. Aici înțelegem, așa cum am menționat mai devreme, forma complexă a sinodalității nu din perspectiva concepției vechi a cuvântului, ce înseamnă autoritate politică sau de altă natură; ci este vorba de forma definită a Bisericii ca organism viu ce are implicațiile sociale, culturale, administrative; deci în esență cumulul de interacțiuni ale omului ca mădular al Bisericii, care fiind sfințit prin Hristos, devine „impecabil” în acțiunile și gândirea sa.
Sf. Ap. Ioan (8) a fost unul din cei doisprezece ucenici apropiați ai Mântuitorului, practic conviețuind împreună în tot timpul propovăduirii Sale. Numit pe bună dreptate „apostolul iubirii”; prezenta o fire meditativă, iubitoare și liniștită, de aceea după cum el insuși mărturisește era „Ucenicul pe care-L iubea Iisus” (Ioan XXI, 20); căci Mântuitorul care vedea firea ucenicilor Săi în integralitatea ei, ca fiind Creatorul lor; vede în acest ucenic potențialitatea iubirii dedicate și neegoiste;(9) pentru aceasta, Sf. Ioan prin această prismă a firii sale iubitoare, va înțelege multe din tainele credinței. Nu vom căuta să analizăm sau să îi descriem biografia marelui Apostol; dar așa cum am menționat mai devreme, ca și la Sf. Ap. Pavel și în general al toți Apostolii, scrisorile și epistolele lor reprezintă biografia caracterului lor și a credinței lor nezdruncinate în Cel ce Le-a fost Învățător și Răscumpărător.
Evanghelia sa, ne stă mărturie, ca formare a caracterului său (10) și de elevare în gândire (11) și simțire. „Pe lângă însușirea sa superioară de a-și însuși harul duhovnicesc, talentele sale naturale se manifestă în adânca pătrundere în inima oamenilor, în acea putere dramatică, cu care el prin puține trăsături ne dă cea mai vie înfățișare a cracterelor cele mai variate, în stilul său în aparență așa de simplu și totuși în realitate așa de profund-stil de o rară frumusețe și totuși deosebit de stilul oricărui alt scriitor atât profan cât și bisericesc..”.(12)
Sfântul Apostol Ioan este unicul ucenic (13) ce gravitează viața creștină în jurul iubirii, ca unic element de restabilire și unire cu Dumnezeu. Iar prin jertfa Mântuitorului pe cruce, care este exemplul cel mai desăvârșit și real al iubirii dumnezeiești, își reflectă razele sale peste întreaga umanitate, chemându-ne astfel pe fiecare dintre noi să dobândim prin har ceea ce este bucuria veșniciei încă din timpul vieții noastre pământești (Ioan XV,13) „ Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să și-o pună pentru prietenii săi” (1 Ioan III, 16). „În aceasta am cunoscut iubirea: că El și-a pus sufletul Său pentru noi și noi datori suntem să ne punem sufletele pentru frați”.
Îndemnurile sale (14) izvorâte din cea mai sinceră iubire pentru Hristos și pentru fiecare om în parte ce reflectă în el imaginea dumnezeirii; rămân peste veacuri simbol al dedicării neegoiste. „ Și aceasta este porunca Lui, ca să credem în numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, și să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. Cel ce păzește poruncile lui, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el, și din aceasta cunoaștem că rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat” (Ioan III; 23-24).
Deci fiind martorul cel mai intim al vieții Mântuitorului Hristos până la Înălțarea Sa la cer; cine ar fi mai îndreptățit ca Sf. Ap. Ioan de a vorbi numai despre iubire ca fundament al vieții creștine și ca poartă spre veșnicie; el care a simțit aceasta prin Cel ce privea de pe Cruce la el.(15) El a văzut cu ochii trupești pe Hristos cel Înviat cu trupul omenesc pnevmatizat așa cum S-a suit la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, deci sufletul era inundat de harul dumnezeirii ce se sălășluia în fiecare dintre Apostoli.
Din acest profund aspect al iubirii ce străbate întreaga sa operă, observăm calea indispensabilă a comunității ca formă sinodală prin care oamenii trebuie să se jertfească unii pentru alții, să se respecte unii pe alții, astfel fiecare devenind o reflexie a dumnezeirii „ Credinciosul legat sincer de Hristos și învățătura Sa vede în toți oamenii fii lui Dumnezeu, așa cum îl învață Evanghelia lui Ioan; vede în toți, frați ai săi, prieteni ai săi, pe toți îi iubește la fel, pe toți îi ajută cu același dezinteres și cu același spirit de jertfă”.(16)
Ei, Sf. Apostolii au îndeplinit sarcina,(17) de a contura și forma în definiția ei taina sinodală a Bisericii ca formă a autorității slujitoare fără a se înțelege ca o atitudine exterioară de acțiune impersonală sau simplă formă de conducere autoritară. Căci atunci, nu am mai putea vorbi de o Biserică veșnică sobornicească și apostolească, întemeiată pe Iisus Hristos „Viața ei (Bisericii) cea veșnică și nemuritoare”. Pentru aceasta și Sf. Ap. Ioan, mărturisind despre evenimentele vieții Mântuitorului, exprimă cursul formării și întemeierii Bisericii primare.
El însuși este un martor ocular și coparticipant am putea spune la formarea sobornicității Bisericii și a formei Ei sinodale ca formă existențială.(18) Sf. Apostoli într-o singură suflare înțeleg Taina unității Bisericii desăvârșită la Pogorârea Sf. Duh; când li s-au deschis ochii sufletești pentru a înțelege pe cât este posibil că forma Bisericii, este fără timp și spațiu,(19) Ea cuprinde în ea pe veșnicie întreaga omenire. Deci prin aceasta înțelegem așa cum am menționat la nota de subsol, că forma sinodală a Bisericii primare în viziunea Sf. ap. Ioan, este expresia iubirii ca taină desăvârșită a omului către Dumnezeu.
Ființa sa fiind îmbibată de harul dumnezeiesc, definește forma sinodală ca autoritate slujitoare,(20) fiind întemeiată de Mântuitorul Hristos prin exemplul Său personal al jertfei și dedicației. „Un aspect fundamental, de o deosebită împortanță pentru pregătirea Sf. Ap ca preoți ai cultului creștin, este categorica deosebire pe care Mântuitorul o face între preoția concepută ca slujire și preoția concepută ca autoritate. „Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mai mare , să fie slujitorul vostru..După cum Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți”(Mt. 20, 25-28);(Mc.10; 42-45)”.(21)
Mărturia sa (22) va rămâne veșnic în conștiința Bisericii, care păstrează în modul cel mai imaculat, tezaurul imaterial al Răscumpărării și prin el se sfințește întreaga omenire, adică pe cei ce caută să cunoască Adevărul, care este Iisus Hristos, lumina lumii. Sf. Apostol Ioan este unul din pilonii principali ai Bisericii creștine din toată lumea, iar fără mărturiile sale puse pe hârtie, lăsate ca testament veșnic generațiilor ce au urmat și vor urma, nu s-ar fi putut realiza o formă de comuniune sinodală, sub auspiciul smereniei și a iubirii, ca fundamente ale proiecției veșniciei prin Hristos cel Înviat cu trup omenesc.
Însăși viața sa plină de lipsuri și de chinuri, odată cu exilul său în insula Patmos, mărturisește necontenit, viața încărcată de iubire și dedicație pentru cel ce I-a fost Învățător, Prieten și Mântuitor; prin aceasta îndemnându-ne și pe noi printr-o continuă chemare să-l urmăm pentru „ ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și crezând, să aveți viață în numele Lui”.(23)
În concluzie, spunem că Biserica prin Iisus Hristos și prin conlucrarea Sf. Treimi, readuce omul ca ființă rațională, la forma sa originară înainte de cădere, model fiind Hristos, Dumnezeu-Omul. Și prin trupul Său, întreaga omenire primește potențialitatea experierii veșniciei încă din timpul vieții pământești; căci deși este incomprehensibil rațiunii acest concept (Taină),(24) prin har se depășesc barierele limitării umane.
Note bibliografice:
- Pr. prof. Grigore Marcu, Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea Faptele Apostolilor, în Revista „Ortodoxia”, nr.3/1957, București, p.431.
- 2. Ibidem.
- 3. Drd. Hadis Yeshanew Sinodalitatea în lucrarea Sf. Apostoli, în Revista „Studii Teologice” (ST), nr. 7-8/1971, p. 508.
- Pr. prof Dumitru Stăniloae, Natura Sinodicității, ST, nr. 9-10/1977, p.607.
- In 1,29; Mt. 20, 28; Lc 22, 19; Mt. 26, 28; Ga 3, 13; etc.
- 6. Pr. prof Dumitru Stăniloae, Natura Sinodicității, p. 607.
- Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, Aldo Press, Bucureşti, 1997, p. 21
- F.V. Farrar, Primele zile ale creștinismului, trad. Nicodim mitropolitul Moldovei, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamț, 1938, p. 21.
- Ibidem, p. 12; Rudolf Steiner, Evanghelia după Ioan, trad. Nicolae Ioan, Ed. Arhetip, Bucureşti, 1997, p. 61.
10. F.V. Farrar, Primele zile ale creștinismului, p. 22.
11. Ibidem, p. 15.
12. Ibidem, p. 15-16.
13. Pr. GH. Bălana, Epistola Întâia Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, în Revista Mitropolia Olteniei, nr. 7-8/1974, p. 606.
14. Ibidem, p. 228.
15. F.V. Farrar, Primele zile ale creștinismului, p. 37.
16. Lect. pr. D. Fecioru, Probleme dogmatice și sociale în Evanghelia după Ioan, ST, nr. 3-4/1953, p. 220.
17. Pr. dr. Sabin Verzan, Rânduirea Sf. Ap., sau începutul preoției ierarhice sacramentale, GB, nr. 3/1988, p. 76.
18. Pr. asist. Vasile Mihoc, Eccleziologia Noului Testament, ST, nr. 3-4/1977, p. 246.
19. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Natura Sinodicității, p. 611.
20. Pr. dr. Sabin Verzan, Rânduirea Sf. Ap., sau începutul preoției ierarhice sacramentale, p. 45
21. Ibidem, p. 45.
22. Prof. N.I. Nicolaescu, Sfântul Ioan Evanghelistul, martor al Învierii Domnului, GB, nr. 2-3/1953, p. 143.
23. Sfântul Chiril Al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB. 41, trad. Pr. prof. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 1183.
24. De aceea folosim atât de des cuvântul „taină”, pentru că deși nu putem da o definire rațională sau matematică, totuși un fapt existențial se petrece fără ca să poată fi explicat, dar el este vizibil și real. Iar unitatea Bisericii în mod constant, subzistă prin Cel ce ne-a dăruit nouă creaturilor, darul unității din sânul Dumnezeirii prin harul dumnezeiesc. Căci așa cum menționam mai devreme despre unitate în diversitate; ce reprezintă sinodalitatea; așa în Sfânta Treime, este unitatea Ființei în diversitatea Persoanelor. Cuvântul „taină” exprimă în esența lui, incapacitatea rațională de a cunoaște, specifică lucrării dumnezeiești în umanitate, decât prin har.
Ierom. drd. Nicodim Macovei