Două vârfuri de piatră fumegau spre înalt.
Serafimi și arhangheli ca miresme pluteau.
Fumul se înălța în miros de tămâie și nard.
Cu fruntea lipită de pământ încet se rugau.
În inimă fiecare înger purta rugăciune și vis.
Valuri de ploi, adiere de vânt, stropi de lumină
Căutau să renască din piscul desenat peste abis
Spre a se ridica înspre ceea ce vor fi să devină.
Lupta fulgerelor făurite în cer din suflet învie.
Izbucnesc din adânc bumbi de flori în evantai.
Aleargă rostogolind nopții stele ce vor să devie
Prima rază a primei zile create prima dată în Rai.
O scânteie, o sclipire tresări în pleoapa ochiului.
Parfumul de tămâie era greu, negru și înțepător.
Deodată otrava se adună în adâncul pântecului.
Se simțea vulcan tânăr, fierbinte și clocotitor.
În apus soarele adormea printre nori colorați
– pui mic de cocor prin trestii de cer astupat –
Parfumul de nard majestuos ca niște îngeri înalți,
Spre albastrul bolții cerului părea a se fi ridicat.
Ca un câine turbat sări din sine risipind visul.
Înfipse o lamă de fier, îl lovi setos cu o piatră.
Smulse, jucă în picioare tot ce iubise. Abisul
Nesfârșit în cale i se deschise și plouă deîndată.
Privea ca un copil cum pământul sorbea sânge.
Creșteau secole și sufletul prin ele îi rătăcea.
Voia a înțelege care este diferența între a plânge
Pentru frate sau pentru neliniștea din inima sa.
Pr. Mircea Nincu
Category: Poezie Religioasa